Imperiul bizantin sub urmaşii lui Mihail al VIII-lea. Primele conflicte cu turcii otomani - Istoria Bizantului - Arhiva ortodoxa - Portal ortodox,rugaciuni,acatiste,predici,pastorale

Thursday, 2016-12-08, 1:10 AM
Logged in asGuest | Group "Guests"WelcomeGuest| RSS


Arhiva ortodoxa

Home » Articles » Istoria Bizantului

Imperiul bizantin sub urmaşii lui Mihail al VIII-lea. Primele conflicte cu turcii otomani

Odată cu moartea lui Mihail al VIII-lea, în anul 1282, a început practic declinul Imperiului bizantin. Procesul a avut la bază cauze multiple: incapacitatea urmaşilor lui Mihail al VIII-lea de a gestiona corespunzător situaţiile de criză, structura socială şi economică fragilă a societăţii bizantine, pătrunderea progresivă a genovezilor şi veneţienilor pe pieţele interne bizantine. Sub urmaşul şi fiul său, Andronic al II-lea (1282-1328) asistăm la înmulţirea problemelor interne. El nu s-a ridicat la înălţimea talentului diplomatic al tatălui său şi nici nu s-a dovedit a fi un bun comandant militar. Criza financiară l-a obligat să renunţe la întreţinerea flotei şi să lase apărarea maritimă pe seama genovezilor, lucru care s-a dovedit a fi o mare greşeală. Imperiul bizantin a devenit dependent din punct de vedere economic şi militar de genovezi. Andronic al II-lea a limitat şi efectivele armatei terestre, neputând astfel rezista asalturilor turcilor.

În timpul domniei sale, turcii au cucerit aproape întreaga parte asiatică a Imperiului,[1] prevestind parcă sfârşitul Imperiului. Încercând să stăvilească cuceririle turceşti, la propunerea episcopului Luca de Vicina, Andronic a permis, în anul 1302, unui număr de 8.000 de luptători alani, rămaşi fără stăpân în urma morţii hanului Nogai, să treacă prin Imperiu şi să se stabilească în teritoriile bizantine din Asia Mică, cu condiţia să lupte împotriva turcilor. Fiind învinşi de turci, alanii au sfârşit prin a jefui ei înşişi provinciile Imperiului.[2]

Un an mai târziu, Andronic a cerut de data aceasta ajutor catalanilor, organizaţi în aşa-numită Mare Companie Catalană, conduşi de Roger de Flor. Acesta poseda o armată de 6.500 de soldaţi şi 36 de corăbii, care s-a angajat să lupte împotriva turcilor cu condiţia să primească titlul de Mare Duce[3] şi apoi de Caesar.[4]  Înţelegerea dintre Andronic şi Roger de Flor a fost întărită prin căsătoria catalanului cu Maria Asan, nepoata împăratului. Ca şi în cazul alanilor, această alianţă a adus Imperiului mai multe deservicii decât ajutor. În anul 1304 catalanii au pornit o amplă campanie împotriva turcilor, încheiată cu eliberarea unor regiuni din Frigia, între care şi oraşul Filadelfia. După aceasta au apărut neînţelegeri între bizantini şi catalani, iar după asasinarea lui Roger de Flor în aprilie 1305, într-un complot organizat de fiul lui Andronic al II-lea, Mihail al IX-lea, catalanii s-au dedat la jafuri în Tessalia, Macedonia, Tracia şi Muntele Athos. Ei nu au reuşit să cucerească Tesalonicul îndreptându-se către ducatul Atenei unde i-au alungat pe francezi. Astfel, timp de 80 de ani Atena şi Theba au fost de sub dominaţie catalană.

Situaţia Imperiului nu era cu nimic mai bună nici în Europa. Încercările lui Andronic al II-lea de a neutraliza printr-un sistem de alianţe matrimoniale pericolele care ameninţau Bizanţul au reuşit doar în parte. În anul 1284, după moartea primei soţii, împăratul însuşi s-a căsătorit cu Irina de Montferrat, descendentă a marchizului de Montferrat care stăpânea Tesalonicul în timpul Imperiului latin de Constantinopol, punând astfel capăt pretenţiilor casei de Montferrat asupra Tesalonicului.[5]

În anul 1288, a purtat tratative în vederea încheierii unei alianţe matrimoniale cu pretendenţii latini ai tronului Constantinopolului, prin căsătoria fiului său Mihail cu Catherine de Courtenay, nepoata fostului împărat latin al Constantinopolului, Baldouin al II-lea. Tratative au eşuat şi Catherine de Courtenay s-a căsătorit, în anul 1302, cu Carol de Valois, fratele lui Carol de Anjou. Acesta a pus bazele unei coaliţii antibizantine al cărei scop era cucerirea Constantinopolului, pe care-l considera zestrea soţiei sale.[6]

Neputinţa militară a Imperiului şi situaţia disperată în care se găsea împăratul s-au văzut şi din faptul că în anul 1299, pentru a pune capăt atacurilor regelui Ştefan Milutin (1282-1321) al Serbiei, Andronic a dat acestuia în căsătorie pe Simonida, fiica sa în vârstă de numai 5 ani.[7]

În relaţiile cu Republicile maritime Veneţia şi Genova, Andronic al II-lea nu a ştiut să menţină echilibrul absolut necesar şi a făcut greşeala de a se apropia de Genova. În urma războiului izbucnit între cele două puteri maritime, în anul 1294, Bizanţul a fost nevoit să intre în război alături de Genova. În anul 1299, când s-a încheiat aşa-numita „pace albă” sau „eternă” între cele două republici beligerante, Genova a fost obligată să nu intervină în conflictul bizantino-veneţian, Imperiul şi posesiunile sale maritime fiind expuse atacurilor flotei veneţiene. Este cunoscut faptul că în acela timp flota bizantină era ca şi inexistentă.[8] Prin pacea încheiată în anul 1302, Bizanţul a pierdut insulele cucerite de seniorii veneţieni în timpul războiului, se angaja la asigurarea libertăţii traficului şi la plata unor importante despăgubiri către veneţieni.[9]

Veneţia a respectat tratatul de pace cu Bizanţul până în anul 1306, când    s-a alăturat frontului antibizantin iniţiat de Carol de Valois. Situaţia Imperiului s-a agravat şi mai mult în anul 1308, când acestei alianţe antibizantine i s-au adăugat regele sârb Ştefan Milutin, guvernatorul Tesalonicului şi Marea Companie Catalană. Salvarea bizantinilor a venit din partea foştilor aliaţi catalani care s-au revoltat în anul 1310 împotriva francezilor, învingându-i un an mai târziu în Beoţia.[10]            

Pacea de care s-a bucurat Imperiul bizantin a fost de scurtă durată. În anul 1321 a izbucnit un război civil între împăratul Andronic al II-lea şi nepotul său, Andronic cel Tânăr, fiul lui Mihail al IX-lea Paleologul. Războaiele interne dintre cei doi au tulburat viaţa bizantină în al treilea deceniu al secolului al XIV-lea. Era practic începutul unei perioade de lupte civile care vor continua şi în deceniul al cincilea al secolului al XIV-lea, contribuind la dezagregarea Imperiului bizantin, la slăbirea forţelor sale. Motivele acestui conflict de familie erau de natură personală, dominate mai ales de comportamentul imprudent al nepotului, fapt care a dus, în cele din urmă, la retragerea dreptului de succesiune la tron. Printre partizanii lui Andronic al II-lea s-a aflat şi viitorul împărat Ioan al VI-lea Cantacuzino.[11] Conflictul s-a încheiat în anul 1328 cu înfrângerea şi înlăturarea de pe tron a lui Andronic al II-lea. Nepotul, Andronic al III-lea a reuşit să se încoroneze împărat la 24 mai 1328.[12] 

Cei care au avut de câştigat de pe urma acestor conflicte interne au fost turcii. Pe la anul 1300 ei au reuşit să cucerească întreaga Asie Mică şi să controleze mai multe oraşe. Astfel, sultanul Bithiniei, Othman (1281-1326) a reuşit să cucerească, la 6 aprilie 1326, Brussa.[13] Instalarea turcilor în Bithinia, lângă Constantinopol le-a permis să pătrundă mai uşor în Peninsula Balcanică. Orkhan (1326-1362), fiul lui Othman, a continuat cucerirea teritoriilor bizantine din Asia Mică şi în timpul noului împărat Andronic al III-lea (1328-1341), ocupând Niceea, în anul 1331 şi Nicomidia, în anul 1337.[14] La moartea lui Andronic al III-lea în anul 1341, ei deveniseră practic stăpânii Asiei Mici şi făceau dese incursiuni în Tracia.

Andronic al III-lea a reuşit, în schimb, să supună Tessalia şi Epirul, să cucerească insulele Chios şi Lesbos şi să i se recunoască suzeranitatea din partea seniorului genovez care stăpânea Phoceea.[15]    

Pe plan religios, el a avut o atitudine diferită faţă de cea a tatălui său, fiind un adversar al unirii de la Lyon din anul 1274. În acest sens, el a abjurat unirea de la Lyon, pe care o acceptase doar de teama tatălui său, şi l-a înlocuit pe patriarhul Ioan Bekkos cu Iosif. O serie de episcopi şi preoţi care acceptaseră unirea au fost depuşi din scaun sau suspendaţi trei luni. S-au făcut mari eforturi pentru a se înlătura schisma arsenită. În acest sens au lucrat patriarhii Iosif I (1266-1275; 1282-1283). Grigorie II Cipriotul (1283-1289), Atanasie I (1289-1293; 1303-1309). Abia în anul 1310, în timpul lui Nifon I (1310-1314), arseniţii au acceptat să reintre în comuniune cu Constantinopolul şi a fost rezolvată această mare problemă a Bisericii bizantine. De asemenea, înalţii funcţionari care au acceptat unirea au fost scoşi din funcţie. O măsură importantă luată de Andronic a vizat statutul Muntelui Athos, prin hrisovul din anul 1291 el trecând mănăstirile sub autoritatea directă a patriarhului. Protosul Sfântului Munte, care din vremea lui Alexios I Comnenul era confirmat de împărat, acum era recunoscut şi de patriarh. De asemenea, sub Andronic al II-lea a fost alcătuită o nouă Notitia episcopatum, care trebuia să corespundă noilor cerinţe ale timpului, fiind menţionate în această listă Mitropolia Vicinei şi episcopia Vlahilor.

Anul 1337 a reprezentat şi momentul declanşării marii dispute isihaste. Isihasmul, un curent vechi în spiritualitatea bizantină, a fost evidenţiat de Sfinţii Simeon Noul Teolog şi Grigorie Sinaitul. Idealul suprem al isihaştilor era ca prin curăţirea de patimi să ajungă la starea de linişte care să permită vederea luminii taborice, de la Schimbarea la Faţă. Pentru a atinge acest ţel monahii luptau cu patimile lor şi de multe ori alegeau, pentru eficientizare, izolarea. Ei foloseau şi o poziţie specială a corpului, îşi potriveau capul cu barba în piept şi cu privirea spre inimă, rostind rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase miluieşte-mă”. Practica şi concepţia că lumina taborică poate fi văzută, a creat o serie de dispute în Imperiul bizantin. Au existat unii care au contestat existenţa luminii taborice, printre aceştia numărându-se şi călugărul Varlaam din Calabria (sudul Italiei). Varlaam îi numea pe isihaşti în mod ironic, „privitori în buric”, spunând că lumina taborică nu este eternă, deci nu poate fi văzută. În acest context apare Sfântul Grigorie Palama, „campionul” doctrinei isihaste, care face o distincţie esenţială între fiinţa divină (ousia) şi lucrările ei (dynamis).[16] Pentru a explica şi mai bine raportul dintre fiinţă şi lucrare, Palama spunea că esenţa soarelui nu poate fi cunoscută, dar putem vedea efectul său. Sistemul isihast împlinea dorinţa omului de a se uni cu Dumnezeu, creând o punte de legătură între lumea de aici şi cea de dincolo.

Disputa pe marginea preceptelor isihaste a dus la convocarea unui sinod, ale cărui lucrări au început la 10 iunie 1341, în biserica Sfânta Sofia, sub conducerea basileului Andronic al III-lea Acest sinod a dat câştig de cauză isihasmului. Orgoliosul Varlaam a fost nevoit să se întoarcă în Italia, unde a îmbrăţişat catolicismul şi a devenit apoi episcop. Totuşi, lipsa unei decizii ferme în ceea ce priveşte noul curent isihast, a menţinut Biserica bizantină într-o stare de gravă tulburare, situaţie care s-a menţinut şi în anii următori.

La cinci zile după închiderea sinodului, Andronic al III-lea a murit, lăsând ca urmaş pe fiul său, în vârstă de 9 ani, Ioan al V-lea.

Isihasmul avea să fie declarat doctrina oficială a Bisericii bizantine în urma sinodului din anul 1351 de la Constantinopol, iar între 1351-1356, reprezentantul gândirii scolastice occidentale, Grigore Achindin, a fost condamnat. Victoria lui Grigorie Palama din anul 1351 nu era completă pentru că Biserica evita să condamne pe adversarii isihasmului. Un obstacol pentru isihasm au fost împărăteasa Ana de Savoya şi patriarhul Ioan Calecas; Sfântul Grigorie Palama a fost arestat ajungându-se ca pe plan religios Imperiul să fie împărţit în două grupări.



[1] DUCAS [Mihail], Istoria turco-bizantină (1341-1462), carte a II-a, 3, ediţie critică de Vasile GRECU, Bucureşti, Editura Academiei R. P. R., 1958, pp. 32-34; Pseudo-PHRANTZES, op. cit., I, 5, p. 173. 

[2] Georgios PACHYMERES, op. cit., X, cap. XVI, în loc. cit., p. 727; Georges OSTRGORSKY, op. cit., p. 514.

[3] Pseudo-PHRANTZES, op. cit., I, 5, p. 173; Georgios PACHYMERES, op. cit., XI, cap. XII, în loc. cit.,         p. 801; Georges OSTROGORSKY, op. cit., p. 515.

[4] Georgios PACHYMERES, op. cit., XII, cap. XXII, în loc. cit., p. 900; Georges OSTROGORSKY, op. cit.,    p. 515.

[5] Pseudo-PHRANTZES, op. cit., I, 4, p. 173; Georges OSTRGORSKY, op. cit., p. 509.

[6] Georgios PACHYMERES, op. cit., XI, cap. XII, în loc. cit., p. 801; Georges OSTRGORSKY, op. cit., p. 517.

[7] Pseudo-PHRANTZES, op. cit., I, 4, p. 173; Georges OSTRGORSKY, op. cit., p. 511.

[8] Gheorghe I.BRĂTIANU, Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană, vol. II, traducere de Michaela SPINEI, Bucureşti, Editura Meridiane, 1988, pp. 162-165; Georges OSTRGORSKY, op. cit., p. 512; Pseudo-PHRANTZES, op. cit., I, 5, p. 177.  

[9] Gheorghe I.BRĂTIANU, op. cit., p. 165.

[10] Georges OSTRGORSKY, op. cit., p. 518.

[11] Donald M. NICOL, The Family of Kantakuzenos, 1100-1460, în „DUMBARTON OAKS STUDIES”, XI, 1968; G. WEISS, Joannes Kantakuzenos. Aristokrat, Staatsmann, Kaiser und Mönch, Wiesbaden, 1969.

[12] Pseudo-PHRANTZES, op. cit., I, 6, p. 179; Georges OSTRGORSKY, op. cit., p. 524.

[13] Ibidem

[14] Ibidem, I, 7-8, p. 181; Georges OSTRGORSKY, op. cit., p. 528.

[15] Ibidem, I, 7-8, p. 181; Gheorghe I. BRĂTIANU, op. cit., p. 175.

[16] Jean MEYENDORFF, Grégoire Palamas et la mistique orthodoxe, Paris, 1959.

Category: Istoria Bizantului | Added by: PortalOrtodox (2011-09-05)
Views: 241 | Tags: Bizant, dreapta credinta, inceputul crestinismului, Ortodoxie, cursuri, teologie istorie, istoria bizantului, referat, Istoria Bizantului online | Rating: 0.0/0
Total comments: 0
Only registered users can add comments.
[ Sign Up | Log In ]
Site menu
Log In
Search
Site friends
Link exchange

Scheme electronice

Statistics

Total online: 1
Guests: 1
Users: 0
Copyright MyCorp © 2016