Arhiva ortodoxa

Urcat pe tron în anul 610, împăratul Heraclios I a domnit până în anul 641, iar urmaşii săi au condus Imperiul până în anul 717. Dintre aceştia, doi sau trei merită a fi menţionaţi pentru unele realizări sau pentru durata domniei lor: Constant al II-lea (642-668), Constantin al IV-lea (668-685) şi Iustinian al II-lea Rhinothmetes sau „cel cu nasul tăiat” (685-695; 705-711).[1] Despre secolul al VII-lea, Charles Diehl spunea că „reprezintă perioada cea mai sumbră din istoria Bizanţului. Este vorba despre o perioadă de criză profundă, un moment decisiv în care existenţa însăşi a Imperiului părea mai degrabă un joc”.[2] La rândul său, marele bizantinolog sârb Georges Ostrogorsky, atribuie epocii lui Heraclios o importanţă excepţională: este punctul de pornire al istoriei propriu-zise a Bizanţului, în timp ce până acum Imperiul mai păstra o serie de caracteristici ale perioadei romane.

Aceste două observaţii îşi au justeţea lor. În secolul al VII-lea civilizaţia bizantină a trecut printr-o adevărată criză de valori: lipsă de scriitori, de istorici, de construcţii deosebite, etc. Cu toate acestea asistăm mai degrabă la o schimbare a aspectului Imperiului. Printre cauzele acestei schimbări se numără lipsa de unitate între Occident şi Orient, iar în cazul Orientului, divergenţele dintre regiunile ortodoxe şi cele monofizite au creat mari probleme. Iustinian I eşuase în epuizantul său efort de restabilire a romanităţii, iar preţul ambiţiilor sale greşit dirijate au dus la cucerirea provinciilor cele mai bogate, de către arabi. De asemenea, în Peninsula Balcanică, slavii s-au instalat pentru o perioadă lungă de timp, ajungându-se tot acum şi la formarea primului stat bulgar. În aceste condiţii, consecinţa firească pe toate planurile – geografic, etnic, economic, religios şi administrativ – a fost aceea că Imperiul a suferit o transformare decisivă: nu mai putem vorbi acum de un Imperiu roman, ci de un Imperiu grec de Răsărit. El s-a adaptat noilor condiţii create şi a supravieţuit la dimensiuni reduse, dar ceva mai omogen, mai bine proporţionat forţelor sale reale şi mai bine pregătit pentru lupta împotriva duşmanilor care-l înconjurau.[3] Sub această formă a rezistat până la sfârşitul secolului al XV-lea.