EPOCA LUI IUSTINIAN I (518-578) - Istoria Bizantului - Arhiva ortodoxa - Portal ortodox,rugaciuni,acatiste,predici,pastorale

Monday, 2016-12-05, 9:32 PM
Logged in asGuest | Group "Guests"WelcomeGuest| RSS


Arhiva ortodoxa

Home » Articles » Istoria Bizantului

EPOCA LUI IUSTINIAN I (518-578)

La începutul secolului al VI-lea, Imperiul roman şi-a revenit de pe urma şocului produs de invaziile barbare, iar politica riguroasă a lui Anastasie I a adus statului prosperitatea financiară atât mult râvnită şi necesară. Acest fapt i-a permis celui mai ilustru reprezentant al dinastiei, împăratul Iustinian I (527-565) să se îndrepte către refacerea unităţii vechii lumi romane. Chestiunea universalităţii Imperiului roman a rămas actuală, în ciuda ocupării provinciilor apusene de către popoarele germanice. Aceste teritorii, care aparţinuseră odată Imperiului roman, deşi conduse de regi germanici, continuau să fie considerate ca aparţinând de iure împăraţilor bizantini. De altfel, înşişi aceşti regi barbari recunoşteau suveranitatea împăratului de la Constantinopol şi înţelegeau doar să exercite o putere delegată de aceştia. În virtutea acestui fapt, împăraţii bizantini au putut să pună în practică ideea reconstituirii Imperiului roman.

Îndată după moartea lui Anastasie I, în dauna nepoţilor săi, Senatul a adus pe tron pe Iustin I (518-527), un om în vârstă, de condiţie modestă, ţăran, originar din Macedonia, din sânul „romanităţii balcanice”, venit cu vreo 15 ani înainte la Constantinopol să-şi încerce norocul. S-a dovedit a fi un bun militar, dar lipsit de orice cultură şi fără nici o experienţă politică. Acest om a urcat pe scara socială printr-o remarcabilă voinţă, ajungând la 68 de ani fondatorul unei dinastii. În timpul său, însă, Imperiul a fost condus de Iustinian, nepotul său, adoptat ca moştenitor.

În timpul domniei lui Iustin I a fost înlăturată ameninţarea pe care o reprezenta, în continuare, revolta lui Vitalian. Acesta a fost chemat la Constantinopol, onorat cu cele mai înalte demnităţi şi apoi, la scurt timp, asasinat (520). Sub influenţa nepotului său Iustinian, Iustin I a restabilit apoi, valabilitatea hotărârilor Sinodului de la Calcedon şi a luat măsuri drastice împotriva monofiziţilor, care au fost scoşi din funcţiile cele mai importante în stat. În plan religios a fost aplanată schisma acachiană, care dura de mai bine de 30 de ani. Legăturile dintre cele două biserici au fost reluate în timpul patriarhului Ioan al II-lea al Constantinopolului (518-520) şi ale papei Hormisdas (514-523), în ziua de 28 martie 519, în Joia Mare din Săptămâna Patimilor. În anul 524, Iustin I a dat un edict împotriva ereticilor arieni, dispunând să fie închise toate bisericile acestora, stricând astfel relaţiile cu Regatul ostrogot din Italia, condus de Theodoric. Acesta a ameninţat cu represalii şi l-a obligat pe papa Ioan I (523-526) să meargă la Constantinopol pentru a obţine abrogarea edictului. Primit cu onoruri deosebite, fiind şi primul papă care a vizitat Noua Romă, el n-a obţinut decât scoaterea goţilor foederati de sub incidenţa edictului. Nemulţumit de rezultatele obţinute de către papă în decursul călătoriei sale la Constantinopol, Theodoric l-a aruncat în închisoare, unde, în cele din urmă, acesta a şi murit. Pe când se pregătea să emită un edict de confiscare a bisericilor ortodoxe din regatul său, Theodoric a murit şi el, în august 526.

La mai puţin de un an, în 1 august 527, împăratul Iustin I a murit, iar nepotul său Iustinian I (527-565) a rămas singur conducător al Imperiului. Beneficiar al unei vistierii pline încă din timpul predecesorului său, Anastasie I şi a unei administraţii debarasate de barbari şi de ereticii arieni şi monofiziţi, împăratul Iustinian I a putut să se dedice operei de reformare a statului şi de redobândire a teritoriilor pierdute din Occident. În această vastă operă, el s-a folosit din plin de propriile sale calităţi, recunoscute de toţi cei care l-au cunoscut şi cu care a colaborat.

Ca şi unchiul său, Iustin I, el a fost originar din cadrul aceleiaşi „romanităţi sud-dunărene”, fiind născut în anul 482, în oraşul Tauresium, lângă Scupi (azi Skoplje), în provincia Illyricum, dioceza Daciei. Personalitatea sa a atras atenţia multor istorici din vremea sa şi până astăzi.

Ajuns pe tronul Cezarilor romani, el a vrut să fie un împărat în sensul vechi al accepţiunii cuvântului şi astfel, este considerat ultimul mare împărat roman. Din relatările contemporanilor, aflăm că era un caracter plin de contraste, bănuitor şi crud, uneori cu o voinţă indecisă şi slabă, dar compensa acestea prin incontestabila sa calitate de om de acţiune, spiritul său generos, fiind înzestrat şi cu o putere de muncă ieşită din comun. Aceasta l-a făcut pe un contemporan să-l numească „împăratul care nu doarme niciodată”.

Fără îndoială, personalitatea covârşitoare a împăratului Iustinian I domină categoric întregul secol al VI-lea, domnia sa reprezentând o epocă de maximă afirmare a Imperiului romano-bizantin. În acest sens, istoricul Gheorghe I. Brătianu sublinia faptul că: „ … lumea bizantină este de neconceput, fără opera lui Iustinian. Şi în planul istoriei universale, dacă Bizanţul nu ar fi existat, am fi avut dreptul să-l inventăm. Nici pentru secolul al IV-lea, nici pentru secolul al VI-lea nu am putea face un lucru mai bun. Pe de altă parte, atât ca făuritor şi purtător al istoriei bizantine, Iustinian nu putea face, în esenţă, un lucru mai bun decât a făcut. Acesta este motivul pentru care el ne apare încă şi astăzi ca un om complex şi interesant; un guvernant a cărui operă şi pricepere vor continua să fie obiect de studiu reînnoit; un mare împărat care prin opera sa a marcat sud-estul european în domeniile cele mai diverse ale istoriei sale sociale, militare şi politice.[1]

Prin consecinţele sale, programul politic al lui Iustinian I transcende dincolo de sfârşitul domniei sale, întrucât, domniile succesorilor săi din a din jumătate a secolului la VI-lea au stat sub semnul realizărilor sale. În consecinţă, toţi aceşti urmaşi sau văzut siliţi să promoveze o politică care să-i continue sau, cel puţin, să-i conserve opera. În aceste condiţii, secolul al VI-lea poate fi numit pe drept cuvânt secolul lui Iustinian.

Iustinian I a fost reprezentantul a două mari idei: ideea imperială şi ideea creştină, ceea ce a făcut ca numele său să rămână nemuritor în istorie. Copleşit de amintirea grandorii romane, Iustinian I vroia să reconstituie Imperiul roman aşa cum a fost el în cele mai glorioase epoci ale sale. A urmărit să stabilească dreptul imprescriptibil al Imperiului bizantin ca urmaş al vechii Rome, asupra tuturor statelor barbare de pe fostul său teritoriu din Occident şi să refacă unitatea lumii romane. În calitate de urmaş al Cezarilor, întocmai ca şi ei, voia să fie legea personificată, încarnarea cea mai deplină a puterii absolute şi, de asemenea, reformatorul grijuliu al bunei ordini în cadrul monarhiei. Se socotea pe sine o competenţă universală, fiind preocupat să controleze întreaga activitate din stat.

Prin splendoarea edificiilor construite în timpul său, prin fastul Curţii sale şi prin modul în care a dat numele de „iustiniene” tuturor fortificaţiilor pe care le-a ridicat, oraşele pe care le-a construit, magistraturile pe care le-a întemeiat, el a dorit să eternizeze gloria domniei sale şi să-i convingă pe supuşii săi de incomparabila fericire de care se bucurau pentru că trăiau în timpul său.

În calitate de ales al lui Dumnezeu şi reprezentant al Său pe pământ s-a simţit dator să fie campionul Ortodoxiei, manifestându-se ca atare în războaiele pe care le-a dus şi al căror caracter religios nu poate fi contestat, prin efortul extraordinar de a propovădui peste tot credinţa ortodoxă şi a combate ereziile care ar fi putut s-o submineze. 

Întreaga sa viaţă a urmărit cu obstinaţie realizarea acestor două planuri ambiţioase şi, pentru a le transpune în viaţă, a avut şansa de a beneficia de colaborarea unor personalităţi de seamă: Trebonian, care îndeplinea funcţia de quaestor Sacri Palatii, un jurist eminent, considerat de istoricul Procopius din Cezareea drept „cel mai mare savant al timpului”, Ioan de Cappadocia, prefectul Pretoriului din Orient, un inegalabil administrator al vieţii de stat, ambii fiind lipsiţi de scrupule, corupţi şi duri, expresia vie a trăsăturilor administraţiei imperiale romane şi, nu în ultimul rând, generalii Belizarie şi Narses, militari de excepţie, care au dus greul războaielor din timpul său. 

De numele lui Iustinian I se leagă şi acela al soţiei sale, Theodora, una din cele mai interesante figuri ale istoriei Bizanţului. Din lucrarea „Istoria secretă” a lui Procopius de Cezareea, aflăm câteva date asupra ei. A fost fiica unui paznic de urşi şi a unei dansatoare de circ, crescută în atmosfera vicioasă a Hipodromului din Constantinopol, unde a dus o viaţă plină de aventuri. A ajuns în anumite conjuncturi şi în alte mari oraşe ale Orientului, unde a cunoscut pe unii reprezentanţi ai grupării monofizite. A dispărut un timp în Africa de Nord unde, sub influenţa vieţii monahale din Egipt, şi-a schimbat modul de viaţă. Reîntoarsă la Constantinopol, a început să ducă o viaţă liniştită, timp în care a ajuns să-l cunoască pe viitorul împărat Iustinian. Impresionat de frumuseţea şi inteligenţa ei, a ridicat-o la rangul de patriciană şi apoi la cel de împărăteasă, prin căsătoria cu ea, în aprilie 527. În noul ei rol, Theodora a avut o influenţă decisivă asupra soţului ei, implicându-se în toate problemele de stat. A fost o iubitoare de bani şi de putere şi, pentru a-şi apăra tronul, a fost adesea crudă şi neîndurătoare. Lăsând la o parte defectele ei, Theodora a avut şi calităţi: energie, fermitate, o voinţă de fier, un spirit politic avizat şi clar.

- ideea imperială are la bază dorinţa expresă a lui Iustinian I de a recuceri fostele provincii occidentale ale Imperiului şi de a restaura vechiul orbis Romanus, în jurul bazinului Mării Mediterane, devenit baza activităţilor comerciale ale negustorilor orientali. Din păcate, orientând politica bizantină spre Occident, Iustinian I a întrerupt evoluţia naturală şi firească a statului, rezultatul acestei politici dovedindu-se dezastruos în viitor. Această idee a găsit la Iustinian I o întruchipare puţin întâlnită la împăraţii de până la el. În calitatea sa de împărat roman, Iustinian I nu a fost doar cuceritorul, conducătorul militar, imperator-ul, ci a căutat să reprezinte însăşi legea vie şi încarnarea perfectă a puterii absolute. În acest sens una din constituţiile sale afirma că: „Ce există mai sacru decât puterea imperială ? Cine ar putea avea cutezanţa şi mândria încât să dispreţuiască judecata împăratului, când înşişi întemeietorii vechiului drept au declarat deschis şi lămurit că rânduielile ce decurg din hotărârile imperiale au valoare de lege.[2]

Declarându-se moştenitor al vechilor caesar-i romani, Iustinian I pretindea să stăpânească asupra tuturor popoarelor dominate altădată de romani. În acelaşi timp, el revendica puterea absolută, considerându-se un autocrator. Prin măsurile luate, a conferit consistenţă puterii absolute, inclusiv din punctul de vedere al manifestării exterioare. Ca urmare, monarhia bizantină a copiat şi a impus tot mai mult formele de exprimare ale monarhiilor orientale. Spre exemplu, în ceremonialul aulic, Iustinian I şi Theodora au introdus obligaţia prosternării supuşilor.

O consecinţă directă a întăririi puterii absolute a fost şi centralizarea excesivă a statului. Voinţa împăratului a devenit lege, iar Iustinian I, în calitate de monarh absolut şi conştient de autoritatea şi puterea sa, şi-a asumat deplina guvernare şi administrarea discreţionară a treburilor statului. Din această poziţie, împăratul dorea şi, mai ales voia „să le facă pe toate.[3]

Calitatea de unic succesor al vechilor caesar-i romani, pe care şi-a asumat-o conştient, a fost permanent şi cu obstinaţie chiar, afirmată, fie direct, fie indirect, de către Iustinian I. Prin măsurile iniţiate pe plan intern ca şi prin politica promovată pe plan extern, împăratul a căutat să confere ideii imperiale consistenţă şi materializare concretă. Pe de altă parte, în calitatea sa de monarh absolut, Iustinian I şi-a arogat dreptul de a legifera şi de a interveni decisiv în mersul justiţiei imperiale.

În concepţia lui Iustinian I monarhia bizantină trebuia să fie măreaţă şi strălucitoare. Pentru aceasta Palatul Sacru a fost extins şi împodobit cum numai fusese până atunci. De asemenea, au fost făcute eforturi considerabile pentru a spori frumuseţea clădirilor publice din capitală pentru ca aceasta să devină un simbol al Imperiului şi să lase o impresie puternică, atât locuitorilor, cât şi străinilor, aflaţi în trecere prin Constantinopol.  

În ciuda intenţiilor sale de a da măreţie suveranităţii imperiale, ca persoană, Iustinian I era modest şi deschis şi puţin interesat de respectarea etichetei, lucru recunoscut chiar şi de detractorii săi. Procopius ne informează că „primea cu destulă înlesnire pe toată lumea[4] şi că „era uşor de văzut şi prietenos cu cei care veneau la palat şi nimănui nu i se întâmpla să fie oprit de a intra la dânsul. Nu se supăra niciodată pe cei care şedeau necuviincios sau nu vorbeau cum trebuie.[5]   

  - ideea creştină urmărea salvarea creştinilor din partea occidentală a Imperiului care se aflau sub stăpânirea popoarelor barbare ariene, iar în Răsărit de ameninţarea neamurilor păgâne. Totul pornea de la concepţia conform căreia Imperiul roman era replica terestră a împărăţiei cereşti şi de aceea, el nu putea fi decât unic şi universal.[6]  

Sub influenţa creştinismului, concepţia despre putere a cunoscut o reală schimbare. Împăratul este alesul lui Dumnezeu, care în toate circumstanţele îl protejează şi îi vine în ajutor. Având o credinţă creştină profundă, Iustinian I s-a erijat în campion al credinţei. Suveran roman, dar în acelaşi timp creştin, Iustinian I a fost pe deplin convins de originea divină a puterii sale imperiale. Ca urmare, calitatea de reprezentant al lui Hristos pe pământ a fost afirmată şi proclamată fără nici o reţinere. Împăratul îşi începea actele cu formula: În numele lui Iisus Hristos, Dumnezeul nostru. În consecinţă, este în afara oricăror dubii că ambiţiile sale universale nu se întemeiau numai pe o tradiţie romană, ci, de asemenea, în egală măsură şi pe un fond creştin. Pentru el noţiunea de Imperiu creştin se confunda cu cea de oikumene creştină. Impunerea creştinismului în întreaga lume era pentru Iustinian I o misiune sfântă, la fel de importantă ca şi restaurarea stăpânirii şi unităţii romane. În acest sens, Iustinian I a fost după Teodosie I suveranul care a făcut cele mai mari eforturi pentru impunerea creştinismului şi eliminarea păgânismului. În acest scop, el nu a ezitat să ia măsuri coercitive, unele chiar violente, împotriva ereziilor şi a păgânismului.

Prin acţiunile sale politice şi militare, obiectivul lui Iustinian I a fost foarte aproape să fie atins.       



[1] Le XIV-e centenaire de la mort de Justinien I-er (565-1965), în „REVUE DES ÉTUDES SUD-EST EUROPÉENNES”, t. V, 1967, nr. 3-4, pp. 558-589.

[2] Codex Justinianus, I, 14, 12.

[3] Procopius din CAESAREA, Istoria secretă, 15, 11, ediţie critică, traducere şi introducere de Haralambie MIHĂESCU, în col. „SCRIPTORES BYZANTINI VIII”, Bucureşti, Editura Academiei R. S. R., 1972, p. 127.

[4] Ibidem, 15, 11-12, în ed. cit., p. 127.

[5] Ibidem, 13, 1-2, în ed. cit., p. 115.

[6] Stelian BREZEANU, Imperiul bizantin în secolele IV-XI, în vol. „ISTORIA MEDIE UNIVERSALĂ”, autori: R. MANOLESCU (coord.), V. COSTĂCHEL, S. BREZEANU, F. CAZAN, M. MAXIM, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1980, p. 59.  

Category: Istoria Bizantului | Added by: PortalOrtodox (2011-12-26)
Views: 907 | Tags: Bizant, dreapta credinta, inceputul crestinismului, Ortodoxie, cursuri, teologie istorie, istoria bizantului, Istoria Bizantului online, referat | Rating: 5.0/1
Total comments: 0
Only registered users can add comments.
[ Sign Up | Log In ]
Site menu
Log In
Search
Site friends
Link exchange

Scheme electronice

Statistics

Total online: 1
Guests: 1
Users: 0
Copyright MyCorp © 2016