Thursday, 2019-02-21, 11:30 PM
Logged in asGuest | Group "Guests"WelcomeGuest| RSS


Arhiva ortodoxa

Home » Articles » Diverse

Preotul militar între ascultarea canonică şi disciplina militară

Conform Regulamentului pentru clerul din armata permanentă (1870), în anul 1914 activau 53 de preoţi militari, câte unul în fiecare garnizoană, cu excepţia garnizoanelor mari, Bucureşti, Iaşi, Galaţi, Craiova, Constanţa, unde se aflau câte doi preoţi[1]. Cum numărul acestora era absolut insuficient în cazul unei iminente intrări a României în război, autorităţile bisericeşti au început, încă din timpul neutralităţii (1914-1916), să se preocupe de coordonarea activităţii preoţilor mobilizabili într-un serviciu care să depindă canonic de Biserică, iar disciplinar de Armată.

În şedinţa sa din 15 mai 1915, Sfântul Sinod al Bisericii Autocefale Române hotăra să numească un Superior al preoţilor din armată[2] în persoana Iconomului-stavrofor Constantin Nazarie, profesor de morală la Institutul Teologic Bucureşti şi director al Seminarului Teologic[3]. Cu aceleaşi prilej a fost adoptată şi o decizie a Sfântului Sinod referitoare la preoţii de armată, care cerea tuturor Episcopiilor şi Mitropoliilor să dea "preoţi trebuincioşi pe timp de pace şi de război, titraţi în teologie, cu aptitudini pentru păstorirea militară" care să aibă vârsta cuprinsă între 30 şi 45 de ani. Preoţii militari urmau să fie numiţi de către Ministerul de Război, la recomandarea Bisericii şi intrau sub regimul legilor militare, asimilându­se corpului ofiţeresc. Ei trebuiau să însoţească trupa oriunde vor merge, dând poveţe pastorale şi efectuând serviciile religioase. Marele Stat Major al Armatei Române a aprobat propunerile venite din partea Bisericii, cu rezerva că Protoiereul Constantin Nazarie era ataşat, doar în caz de mobilizare, la Marele Cartier General al Armatei ca Şef al Serviciului Religios.

Imediat după numirea sa, Protoiereul Nazarie a înaintat mai multe referate în care solicita ca însărcinarea sa de Protopop al preoţilor de armată să înceapă imediat şi să aibă un caracter permanent, deoarece unificarea şi armonizarea activităţii preoţilor în armată o considera la fel de importantă pe timp de pace ca şi pe timp de război. Într-unul din aceste rapoarte, el deplângea faptul că preoţii militari "până azi nu au la dispoziţie nici o tradiţie şi nici un regulament de urmat"[4] şi sunt privaţi de posibilitatea de a fi pregătiţi din timp pentru misiunea lor. De asemenea, el considera absolut necesară reglementarea statutului preoţilor în armată, prin asimilarea cu gradele ofiţereşti. Cu acordul autorităţilor militare, Protoiereul Nazarie a elaborat în cursul anului 1915 Instrucţiuni pentru preoţii de armată în vreme de război prezentate Marelui Stat Major al Armatei[5] care prevedeau până la cele mai mici detalii, rezolvarea tuturor cazurilor care puteau apărea în timpul războiului în activitatea preoţilor militari.

Instrucţiunile se referau în principal la rolul preoţilor pe timp de război, drepturile lor materiale, ţinuta de campanie, plătirea unei prime de echipament. În momentul în care era mobilizat, preotul se prezenta la locul şi unitatea indicate pe ordinul de chemare, alăturându-se Serviciului Sanitar al trupei respective. El urma să aibă la dispoziţie mijloace de transport pentru sine şi pentru obiectele necesare serviciului religios, precum şi o ordonanţă regulamentară. Între preot şi comandantul unităţii respective trebuia să se stabilească raporturi de coordonare: preotul nu putea face nimic fără ştirea şi aprobarea comandantului, nici comandantul nu putea face nimic care să ştirbească prestigiul preotului, sau să aducă atingere ordinii canonice sau ritualului stabilit pentru efectuarea serviciilor divine. Preotul se număra între membrii corpului ofiţeresc, avea drept la salut din partea trupei şi a tuturor gradelor inferioare şi superioare din toate armele. Îmbrăcămintea lui era cea obişnuită, cu singura deosebire că pentru marş şi alte împrejurări excepţionale, putea purta cizme, pălărie gri sau căciulă şi o pelerină de cauciuc asemenea ofiţerilor. Ca semn distinctiv, se aplica o bandă de culoarea armei de care aparţinea preotul, cusută pe mâneca stângă a reverendei, peste care se cosea o cruce albă, iar sub ea numărul trupei din care făcea parte. De asemenea preotul trebuia să poarte la piept, peste îmbrăcăminte o cruce de metal argintat şi să aibă un toiag cu mânerul alb. Ori de câte ori apărea în odăjdii spre a efectua un serviciu, trupa la vederea Sfintei Cruci şi a Evangheliei stătea în poziţie de drepţi, dacă era fără armă, iar dacă era cu armă dădea onorul ca la Drapel.

Veşmintele şi obiectele de cult absolut necesare (Epitrahilul, cutiuţa cu Sfânta Împărtăşanie, Crucea, Aghiazmatarul, Panihida, două Procoveţe mici, linguriţa, o sticluţă cu vin) urmau să fie păstrate într-o geantă de piele, prevăzută cu despărţituri şi cu câte o cruce vizibilă pe laturile din afară. Tot în această geantă, preotul avea o sticluţă de spirt şi chibrituri pentru dezinfectarea linguriţei în caz de epidemii, o cutie individuală de pansament pentru a putea acorda primul ajutor, precum şi un carneţel pentru notarea deceselor. În sfârşit, pentru păstrarea tuturor obiectelor preoţeşti, administraţia militară trebuia să pună la dispoziţie o ladă de lemn îmbrăcată cu tablă şi prevăzută cu încuietoare, având 120 cm lungime, 60 cm înălţime şi 70 cm lărgime. Lada avea la unul din capete două despărţituri, care să ocupe 40 cm din lungimea ei. În aceste despărţituri se păstrau cărţile şi Sfintele vase, iar în despărţitura mare se păstrau veşmintele şi alte accesorii. Lada avea pe capac o cruce vizibilă. În acest scop, preotul va avea o ordonanţă, precum şi dreptul de a transporta bagajele în ambulanţa unităţii la care este repartizat[6].

Protoiereul armatei era ales de Sfântul Sinod şi confirmat de Ministerul de Război. El era şeful suprem al preoţilor şi avea ca atribuţii recompensarea celor merituoşi, pedepsirea celor ce se abăteau de la disciplina bisericească, completarea locurilor vacante, acordarea de lămuriri asupra unor probleme care nu se aflau în respectivele Instrucţiuni, inspectarea şi luarea tuturor măsurile necesare pentru îndeplinirea îndatoririlor lor. Instrucţiunile au fost puţin cunoscute în Armată. Ministerul de Război nu a luat act oficial de existenţa lor decât în octombrie 1916, când s-a pus problema plătirii preoţilor, potrivit cu dispoziţiile cuprinse în ele. Într-un raport către Marele Stat Major, Protoiereul Nazarie constata cu amărăciune că foarte puţini dintre comandanţi s-au conformat Instrucţiunilor care prevedeau chemarea preoţilor la servicii religioase, serbări, mese ofiţereşti "în scopul de a strânge legătura dintre trupă, preot şi ofiţeri… Cea mai mare parte dintre comandanţi consideră Instrucţiunile ca bune de cunoscut numai pentru preoţi, fără a şti că în ele sunt o mulţime de dispoziţii care îi privesc direct…"[7]. Odată cu Instrucţiunile, Protoiereul Nazarie a elaborat şi zece Cuvântări pentru ostaşi şi cler[8], tipărite pe cheltuiala sa, menite a da preoţilor un model de felul cum trebuie să se vorbească trupei în diferite ocazii şi situaţii de război. Acestea se referau la ce înseamnă a fi soldat, drapel, importanţa ascultării de superiori, încurajare înainte de luptă sau în caz de înfrângere etc.

Preoţii care se încadrau în prevederile deciziei Sfântului Sinod şi urmau să fie mobilizaţi prin ordinul Marelui Stat Major primeau însărcinarea de a lua în grijă câte o unitate militară apropiată de parohia lor, pentru a se familiariza cu mediul militar. Preotul Cicerone Iordăchescu îşi amintea că mergea de două ori pe săptămână la sediul Regimentului IV Vânători din Iaşi, spovedea şi împărtăşea trupa, asculta problemele soldaţilor, deşi activitatea lui era considerată de unii comandanţi ca "o pierdere de vreme care încurca treburi mai urgente…"[9]. Problemele care au apărut din contactul cu trupa au pus în strânsă legătură preoţii mobilizabili cu Superiorul preoţilor din Armată. Protoiereul Nazarie ţinea o bogată corespondenţă cu aproape toţi preoţii care cereau lămuriri asupra statutului lor în armată, majoritatea fiind legate de procurarea vaselor şi obiectelor de cult în caz de mobilizare, de modelul pentru ţinuta preoţească în campanie, ca şi de modalităţile de primire a primei de echipare. Toate aceste doleanţe erau înaintate la Marele Stat Major, în ceea ce privea problemele militare sau la Sfântul Sinod pentru problemele bisericeşti.



[1] "Bugetul cheltuielilor Ministerului de Război pe exerciţiul anului 1916-1917", Monitorul Oastei, nr. 19/ 1916, p. 125-134.

[2]AMR, Adresa nr 60/ 18 mai 1915, dosar 1, f. 1-2; Preoţii în lupta..., p. 1

[3] Arhim. Iuliu Scriban, "Moartea iconomului profesor Constantin Nazarie", în BOR an XLIV, 1926, nr. 3, p. 160-161; pr. Scarlat Porcescu, "Preotul Constantin Nazarie, MMS, an. XLVIII, 1972, nr. 3-4, p. 201-216; pr. prof. dr. Constantin Galeriu, "Pr. Prof. Constantin Nazarie", ST, XXIX (1977), nr. 1-2, p. 175-179 şi ST, XXXIV (1982), nr. 1-2, p. 37-38.

[4] C. Nazarie, Activitatea preoţilor din Armată (1916-1918), Bucureşti, 1921, p. 8.

[5] Publicate în BOR, (XXIV) 1915, nr. 11-12, p. 882-895.

[6] Instrucţiunile…, cap V.

[7] C. Nazarie, op. cit.,p. 9-10

[8] C. Nazarie, Cuvântări pentru ostaşi şi rugăciuni pentru rege, oaste şi popor în vreme de războiu, Bucureşti, 1915

[9] Cicerone Iordăchescu, op. cit.,p. 14-15.

Category: Diverse | Added by: PortalOrtodox (2011-06-30)
Views: 751 | Tags: spiritualitate, hristos, duhovnic, staret, sfaturi duhovnicesti, parinte duhovnicesc, fiu duhovnicesc, referat | Rating: 0.0/0
Total comments: 0
Only registered users can add comments.
[ Sign Up | Log In ]
Site menu
Log In
Search
Site friends
Link exchange

Scheme electronice

Statistics

Total online: 1
Guests: 1
Users: 0
Copyright MyCorp © 2019