Preotia
Extras din cartea Convorbiri Duhovnicesti, vol
II, de Protos. Ioanichie Bãlan, editura Episcopiei Romanului si Husilor, 1990.
Textul apartine preotului Ioan Mircea,
caruia Ioanichie Balan ii ia un interviu.
Cîte feluri de preotii sunt, dupã Sfânta Scripturã,
si care este rolul fiecãreia dintre ele?
- Dupã Sfânta Scripturã sunt trei feluri de preotii, atît în
Vechiul Testament, cît si în Noul Testament, fiecare din ele cu rolul sãu. Astfel, în
Vechiul Testament se vorbeste de Preotia lui Melchisedec (Facerea 14, 18), care ca «preot
al lui Dumnezeu» l-a primit pe Avraam cu pîine si vin, dupã înfrîngerea
regelui Sodomei; preotia leviticã, sau sacrificialã, consacratã prin «ungerea
sfântã» (Iesire 29, 21; 30, 25) «dupã rînduiala lui Aaron» (Iesirea 40, 13;
Levitic 8, 1-7; Evr. 7. 11), si «preotia împãrãteascã» (Iesirea 19, 6), a
întregului popor Israel, ca «semintie aleasã, neam sfânt, popor ales». Aceste trei
preotii sunt înlocuite cu alte trei preotii în Noul Testament.
Noul Testament vorbeste de : Preotia lui Hristos, preotie
divinã, vesnicã, adicã netrecãtoare (Evr. 7, 24), dar nu «care nu trece de la
unul la altul» (prin hirotonie), cum au falsificat ideea si textul grec traducãtorii
Bibliei protestante folosite de toate cultele vechi si noi.
Preotia lui Hristos, zisã «dupã rînduiala lui Melchisedec»
(Ps. 109,4; Evr. 5,6; 7,17) este primitã de El, direct, de la Tatãl, prin Duhul
Sfânt, Care L-a uns (Isaia 61, 1; Luca 4, 18; Evr. 1, 9), Mîntuitorul Hristos
Si-a exercitat Preotia, sau slujirea Lui de Arhiereu, tãmãduind bolnavii, alungînd
demoni, binecuvîntînd copii, înviind morti etc.; dar slujirea Sa arhiereascã,
sau preoteascã, a sãvîrsit-o la instituirea Cinei celei de Tainã. În fapt, El
acceptînd de bunã voie patimile, în scopul rãscumpãrãrii omenirii; în momentul
rãstignirii Domnul a fost si Arhiereu jertfitor si jertfã, sau «Mielul lui
Dumnezeu care ridicã pãcatele lumii» (Ioan 1, 29). El a mai sãvîrsit slujire
arhiereascã, în chiar Ziua Învierii, cînd a transmis harul preotesc - din Preotia
Lui - si Apostolilor, prin suflarea Duhului Sfânt asupra lor, si aceastã putere
haricã de a ierta pãcatele, în numele Lui. Atunci, dupã ce i-a binecuvîntat,
cu: « Pace vouã ! » a zis : « Luati Duh Sfânt. Cãrora veti ierta pãcatele,
le vor fi iertate, si cãrora le veti tine, vor fi tinute» (Ioan 20, 21-23).
Domnul a mai exercitat preotia iarãsi cînd a sãvîrsit, la Emaus, cina euharisticã,
prin frîngerea pîinii si binecuvîntarea ei, dupã care, lui Luca si Cleopa li
s-au deschis ochii si L-au cunoscut (Luca 24, 13-32), iar El s-a fãcut nevãzut
de ei.
A doua Preotie a Noului Testament, este preotia sacramentalã, sau
sfintitoare, cea prin transmitere si derivare din Preotia lui Hristos, primitã de
la El de Apostoli, prin suflarea Duhului Sfânt, si transmisã de ei ierarhiei bisericesti
- diaconi, preoti si episcopi - prin punerea mîinilor, sau prin hirotonie (Fapte 6, 6 ;
14; 23 ; 20, 28 ; I Tim. 4, 14 ; 5, 22; II Tim. 1, 6 ; Tit 1, 5). Aceastã preotie se
numeste preotie specialã, de hirotonie si de succesiune apostolicã, decurgînd
din Preotia lui Hristos, prin Apostoli si transmisã apoi prin episcopi preotilor si
diaconilor. Numai aceastã Preotie, de drept divin, si de succesiune apostolicã este în
drept si are harul întreitei slujiri: de a conduce, sau a pãstori, a învãta si de a
sfinti prin oficierea Sfintelor Taine.
Derivatã din Preotia de hirotonie este cea de a treia preotie,
numitã «preotie împãrãteascã» sau «de obste», zisã si «preotie
sfântã» (I Petru 2, 5), a. tuturor crestinilor, care au primit Tainele :
Botezul, Mirungerea si Sfânta Împãrtãsanie. Despre aceastã preotie generalã,
care colaboreazã cu preotia haricã, de hirotonie - din care ia nastere - vorbeste
Apostolul Petru. El scrie crestinilor: « Iar voi sunteti. . . casã duhovniceascã,
preotie sfântã; ca sã aduceti jertfe duhovnicesti. . . semintie aleasã,
preotie împãrãteascã, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu; ca sã vestiti
în lume bunãtãtile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunatã.
Voi care odinioarã nu erati popor (ales) iar acum sunteti poporul
lui Dumnezeu» (I Petru 2, 5, 9-10): Rolul acestei preotii este de a colabora
cu preotii: în consiliile parohiale si comitetele parohiale, la cîntarea în
bisericã, aducerea prescurilor si vinului pentru slujbã si a ofrandelor lor;
vizitarea bolnavilor, colaborare în operele misionare si samarinene, la curãtirea
si repararea bisericii, la hramuri si la catehizare etc. Iar în lipsa preotului,
orice crestin poate boteza un copil în primejdie de moarte; afundîndu-l în apã,
sau stropindu-l, cu rostirea cuvintelor : Se boteazã robul lui Dumnezeu : în
numele Tatãlui si al Fiului, si al Sfântului Duh.
Prezentati-ne, pe bazã de texte biblice, ce este
preotia sacramentalã, cine o poate sãvîrsi, cui se poate administra, ce har
primeste preotul la hirotonie?
- Preotia sacramentalã, sau sfintitoare, este una din cele sapte Taine
ale Bisericii si cea mai importantã, pentru cã ea le sãvîrseste pe toate, si farã ea
nici o Tainã nu este valabilã. Dupã cum s-a amintit, aceastã Preotie este instituitã
de Mîntuitorul Hristos, Arhiereul ceresc, în ziua învierii Lui, prin suflarea
Sfântului Duh asupra Apostolilor, cînd le-a dat si puterea de a ierta pãcatele
oamenilor. Cum ea (preotia) exercitã pe lîngã sfintire si celelalte slujiri ale lui
Hristos, de a învãta sau a propovãdui, si pe cea de a conduce, sau a pãstori, unii
dascãli de teologie considerã cã aceastã putere s-a acordat : cea de a învãta, cînd
i-a trimis pe Apostoli la propovãduire (Matei 28, 18-20; Marcu 16, 15-16), cea de a
conduce, sau pãstori: Ioan 21, 15-17 ; I Petru 5, 1-3; Fapte 20, 28, iar pe cea a
slujirii si sfintirii, la Cina cea de Tainã, cînd le-a poruncit «Aceasta (Jertfa
euharisticã) sã faceti spre pomenirea Mea» (Luca 22, 19). Dar harul si puterea
preoteascã l-au primit în ziua Învierii (Ioan 20, 21-23). Asa au fost alesi si
pregãtiti Apostolii (Matei 10, 1-5; Luca 6, 13-16; 10, 1) si apoi consacrati, cînd au
fost trimisi definitiv în lume.
Odatã cu trimiterea lor definitivã la apostolat, Domnul, în ziua
Învierii, le acordã si aceastã întreitã slujire. «Si Iisus le-a zis iarãsi :
Pace vouã ! Precum M-a trimis pe Mine Tatãl, vã trimit si Eu pe voi. Si zicînd
acestea, a suflat asupra lor, si le-a zis : Luati Duh Sfint: Cãrora veti ierta pãcatele;
le vor fi iertate si cãrora le veti tine, vor fi tinute» (Ioan 20, 21-23). Acesta
este momentul trimiterii definitive a Apostolilor în lume si al consacrãrii lor în
Preotie - cu întreita slujire - care li se fãgãduise dinainte (Matei 16, 19; 18, 18).
La rîndul lor, Apostolii au transmis acest întreit har ierarhiei
preotesti, slujitorilor Bisericii, prin hirotonie sau punerea mîinilor. Aceasta este,
deci, preotia sacramentalã, care însã opereazã, sau este pusã în lucrare în ziua
Cincizecimii, cînd, prin pogorîrea Duhului Sfânt, se aprinde în ei (II Tim. 1, 6)
harisma apostolatului si a preotiei. Atunci ei încep deodatã a propovãdui pe Hristos
Cel rãstignit si înviat spre iertarea pãcatelor, sfintesc, prin Botez si Punerea
Mîinilor - schimbatã apoi prin Ungerea cu Sfântul Mir - si Sfânta Împãrtãsanie si
pãstoresc sau conduc pe calea mîntuirii pe cei crestinati, organizîndu-i în parohii cu
preoti localnici (Fapte 14, 23 ; Tit 1, 6) si în eparhii, conduse de episcop (Fapte 20,
28 ; I Tim. 4, 14: Tit 1,5). Cu ajutorul Apostolilor ajutãtori (cei Saptezeci) – din
care s-a alcãtuit ierarhia bisericeascã: diaconi, preoti si episcopi – Apostolii
(cei doisprezece) au putut boteza în ziua Cincizecimii trei mii de suflete (Fapte 2, 41)
; iar a doua zi alte douã mii (4, 4), adicã botezîndu-se în douã zile «cinci
mii» de suflete. Fãrã aceste ajutoare - episcopi, preoti si diaconi - cei
doisprezece Apostoli nu puteau boteza atîtea mii de suflete în douã zile, dat fiind cã
ei mai mult propovãduiau si îsi puneau mîinile peste cei botezati de diaconi (Filip -
Fapte 8,5-13, 26-40), «iar Petru si Ioan îsi puneau mîinile peste ei» (Fapte 8,
14-17): « Si ei luau Duhul Sfânt » (8, 17 ; 19, 6).
Alte texte care amintesc de preotia sacramentalã, lucrãtoare, a.
preotilor si episcopilor, sfintiti de Apostoli, adicã hirotoniti, apãrînd uneori
alãturi de ei, sunt : denumirea de Bisericã - întîlnitã prima datã în Fapte 2, 47
: « Iar Domnul adãuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau» - implicã
organizarea ei, încã dupã învierea Domnului, pînã la Înãltarea Lui, încît
Cincizecimea gãseste ierarhia bisericeascã deja rînduitã de Domnul. Asã apar
deodatã : Iacob, episcop al Ierusalimului, care, dupã traditie, a fost sfintit
(hirotonit) episcop de Mîntuitorul Hiristos, înainte de Înãltarea Sa la cer; si
tot asa si preotii lui din Ierusalim, amintiti în Fapte 11, 30; 15, 2-6; 13, 22-23, 32 ;
16, 4 ; 21, 18, despre a cãror hirotonie nu se spune cînd s-a fãcut, întelegîndu-se
cã Domnul i-a consacrat dinainte. Faptele Apostolilor amintesc numai de hirotoniile
fãcute de Apostolul Pavel, la crestinii dintre pãgîni (Fapte 14, 23 ; 20, 17 ; 20, 28 ;
I Tim. 4, 14 ; 5, 17 ; Filip. 1 ; Tit l, 5). Apostolii, episcopii si preotii sunt numiti
pentru aeest har, sãvîrsitori ai Sfintelor Taine, sau « iconomi ai tainelor lui
Dumnezeu » (I Cor. 4, 1-2; I Petru 4, 11), cãror «iconomi» li
se cere sã fie aflati credinciosi (I Cor. 4, 2), adicã constiinciosi în slujirea lor.
Aceastã preotie divinã este o demnitate, o cinste si un mare har, dat
de sus, care se dã celor « chemati », « alesi », pregãtiti si apoi consacrati
sau sfintiti prin hirotonie de Apostoli, sau episcopi, « cinste pe care nimeni nu
si-o poate lua de la sine » (Evr. 5, 4), ci « dacã este chemat de
Dumnezeu ». Numai cultele protestante - înlãturînd preotia sfintitoare primesc
numai « preotia împãrãteascã », sau de obste a tuturor credinciosilor, botezati:
dar nici aceastã « preotie» n-o au deplinã, deoarece nu e completat Botezul cu
Taina Ungerii cu Sfântul Mir si cu Sfânta Euharistie, sãvîrsite numai de
preotia haricã, sfintitoare. Sfântul Apostol Petru vorbeste de ambele preotii : si de
cea « sfântã » sau « împãrãteascã »; (I Petru 2, 5, 9-10),
a tuturor crestinilor - deplin integrati în Bisericã, prin cele trei Taine - si de
preotia sfintitoare; haricã (I Petru 5, 3-2), în sarcina cãreia cade datoria de a
învâta, a sfinti - prin sãvîrsirea Sfintelor Taine si de a conduce « turma lui
Dumnezeu» - Biserica, avînd a da seama de credinciosii pãstoriti, care la rîndul
lor au datoria de a-i asculta si a li se supune (Evr. 13, 7. 17 ; I Petru 5; 5). Despre
aceastã preotie sfinlitoare vorbeste Apostolul Pavel, cînd serie : « Nimeni nu-si ia
singur cinstea (demnitatea) aceasta, ci dacã este chemat de Dumnezeu, dupã cum
a fost chemat si Aaron. Asa si Hristos nu S-a preaslãvit pe Sine însusi, ca sã se
facã Arhiereu, ci Cel ce a grãit cãtre El: Fiul Meu esti Tu... Tu esti Preot în veac
dupã rînduiala lui Melchisedec» (Evr. 5; 4-6).
Prin urmare, preotia sacramentalã este o chemare de sus si o alegere
tainicã, o pregãtire intelectualã si de cunoastere temeinicã a întregii învãtãturi
a Bisericii, cuprinsã în Sfânta Traditie si în Sfinta Scripturã; una
moral-spiritualã si o sfintire, sau o consacrare de la Apostoli sau episcopi. Numai
aceastã cinste, sau demnitate înaintea Lui Dumnezeu si a poporului – deosebitã de
cea a credinciosilor – învãtatã, sfintitã si condusã de ea este rînduitã de
Mîntuitorul Hristos si practicatã de Apostoli si de ierarhia bisericeascã, ca preotie
sacramentalã; sau sfintitoare, învãtãtoare si conducãtoare spre mîntuire. De aceea,
se vorbeste de pãstori (apostoli, episcopi si preoti) si de Bisericã, sau « turma
lui Dumnezeu » (I Petru 5, 2).
Din misiunea pe care o au Apostolii, episcopii si preotii si din
rãspunderea ce o au de a da seama lui Dumnezeu de sufletele credinciosilor pãstoriti de
ei, decurge si datoria crestinilor de a asculta de acesti pãstori ai lor si a li se
supune. Cãci asa scrie Apostolul Pavel:« Ascultati pe mai marii (pãstorii) vostri
si sã vã supuneti lor, fiindcã ei privegheazã pentru sufletele voastre (ca sã vã
mîntuiti), avînd a da seamã de ele, ca sã facã aceasta cu bucurie si nu
suspinînd, cãci aceasta nu v-ar fi de folos» (Evr. 13, 17). Iar Apostolul Petru
sfãtuieste pe crestini astfel: « Fiilor duhovnicesti, supuneti-vã (ascultati de)
preotilor» (I Petru 5,5). Pentru aceasta se spune episcopilor: « Drept aceea,
luati aminte de voi însivã si de toatã turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi
episcopi, ca sã pãstoriti Biserica lui Dumnezeu (credinciosii), pe care a
cîstigat-o cu însusi sîngele Sãu» (Fapte 20, 28). Iar preotilor, împreunã
slujitori, cu episcopii, li se porunceste: « Pãstoriti turma lui Dumnezeu, datã în
paza voastrã, cercetînd-o, nu cu silnicie, ci cu voie bunã, dupã Dumnezeu, nu pentru
cîstig urît, ci din dragoste» (I Petru 5,2).
Iatã, deci, care sunt textele biblice ce privesc preotia
sacramentalã; cine o poate sãvîrsi - clericii legiuiti, sau canonic hirotoniti -, cui
se poate administra aceastã preotie, - celor chemati, alesi si pregãtiti, în chip
deosebit si hirotoniti canonic - si ce har primeste preotul hirotonit, harul întreitei
slujiri a lui Hristos, în centrul cãreia stã harul sfintitor al sãvîrsirii Sfintelor
Taine.
Fãrã acest har si fãrã aceastã slujire preoteascã n-ar
exista Sfintele Taine, neavînd cine le sãvîrsi, n-ar exista Bisericã, n-ar exista
crestini si nu s-ar putea dobîndi mîntuirea. Pentru cã harul preotiei întreit
slujitoare si îndeosebi a celei sfintitoare este cheia si temelia întregii învãtãturi
a Bisericii si a mîntuirii. Cãci fãrã acest har, fãrã aceastã preotie sfintitoare
nu poate exista nici iertarea pãcatelor, nici mîntuire, nici înfierea si îndumnezeirea.
Care sunt treptele preotiei sacramentale în Bisericã
si misiunea fiecãreia ?
- Preotia sacramentalã este una singurã, dar exercitatã în
trei trepte ierarhice, progresive. Aceste trepte ale preotiei sunt diaconia,
preotia si arhieria, sau episcopatul; adicã, diacon, preot si episcop. Fiecare
din cele trei trepte îsi are propria ei rînduialã de hirotonie, atributiile
si rolul, sau misiunea sa care o deosebeste de celelalte. Prima treaptã este
cea a diaconilor, san diaconia; se vorbeste de cei sapte diaconi, alesi dintre
elenisti, spre a aluji la agape, sau la mesele dragostei crestine: Stefan, Filip,
Prohor, Nicanor, Timon, Parmena si Nicolae; prozelit din Antiohia, peste care
Apostolii rugîndu-se si-au pus mîinile (adicã i-au hirotonit) (Fapte 6, 1-6),
consacrîndu-i în aceastã treaptã. Înaintea acestora au existat însã si alti
diaconi si preoti, dintre iudei - cum aratã unele variante în textul grec -,
care diaconi însã treceau cu vederea vãduvele elenistilor la slujirea cea de
fiecare zi a meselor (Fapte 6, 1-2); acestia, fiind hirotoniti dinainte, de
Apostoli, sau poate chiar de Mîntuitorul - din cei Saptezeci.
Diaconii dintre evrei si elenisti - pe lîngã slujirea
la mese, aveau în principal misiunea de a propovãdui Evanghelia si de a boteza,
iar în cadrul liturgic a ajuta - pe Apostoli, episcopi si preoti - la sãvîrsirea
Sfintelor Taine, la vizitarea bolnavilor etc. Sfântul Stefan moare ca mucenic,
propovãduind « plin de har si de putere, fãcea minuni si semne mari în popor
» (Fapte 6, 8; 7, 59-60) ; iar Filip propovãduieste în Samaria si boteazã
pe cei convertiti, între care si pe Simon Magul (vrãjitorul) (8, 5-20), peste
care, venind apoi, Apostolii îsi puneau mîinile si ei « au primit Duhul Sfânt
» (8, 14-17) sau darurile Mirungerii - cum s-a numit mai tîrziu. Si tot
Filip, diaconul, a convertit si botezat si pe famenul, mare dregãtor al Candachiei,
regina Etiopiei (8, 26-28). Prin urm.are, slujirea lor de diaconi, deosebit
de cea a slujirii la mese, era de a propovãdui Evanghelia, a boteza si a însoti
pe Apostoli, episcopi si preoti la oficierea Sfintei Liturghii, de care era
legatã si agapa, sau masa comunã, mai ales pentru orfani si vãduve (Fapte 2,
42-47; 6, 1-2; I Cor. 11, 20-22). Cã participau ca slujitori, la oficierea Sfintelor
Taine, se vede clar din Filipeni (1, 1) unde se vorbeste de « episcopi si
diaconi », chiar dacã prin episcopi s-ar putea întelege si preoti.
Ca slujitori bisericesti, diaconilor li se cereau credinciosie
si conditii morale: adicã, sã fie « cucernici, nu vorbind în douã feluri,
(adicã, cu douã întelesuri) nu dedati la vin mult (betie), neagonisitori
de „cîstig urît", bãrbati ai unei singure femei, si sã-si chiverniseascã
bine casele si pe copiii lor» (I Tim. 3, 8. 12). Aceleasi sunt conditiile
ce se cereau si preotilor.
Preotii formeazã a doua treaptã în ierarhia bisericeascã,
sacerdotalã. De ei se spune cã Apostolii si episcopii « hirotoneau preoti
în fiecare bisericã » (Fapte 14, 23; Tit 1, 5). Dar si acestia de care se
aminteste în aceste texte erau hirotoniti si statorniciti preoti în comunitãtile,
sau bisericile întemeiate din crestinii dintre pãgîni. Cãci despre preotii din
Ierusalim si din Palestina, sau « din toatã Iudeea si Galileea si
Samaria » (Fapte 9, 31) care îsi aveau preotii lor si pe Iacob - ruda Domnului,
primul episcop al Ierusalimului, de care ei tineau ierarhic - care apar deodatã,
numiti (2, 47) -, drept coloana vertebralã a Bisericii - (Fapte 11, 30), fãrã
a se arãta cînd au fost ei hirotoniti, si de cine. Cum, cã ei apar deodatã,
din chiar ziua Pogorîrii Duhului Sfânt, activînd în aceste trepte, reiese din
faptul cã ar fi fost imposibil pentru cei doisprezece Apostoli sã si predice,
sã si boteze, si sã punã si mîinile peste cele trei mii de suflete (persoane)
care s-au botezat în prima zi a Cincizecimii, iar a doua zi a altor douã mii
de suflete, fãrã concursul episcopului Iacob, al preotilor si diaconilor, care
erau deja - dupã convingerea noastrã - hirotoniti, s-au sfintiti de Însusi Mîntuitorul
Hristos, între învierea si Înãltarea Sa la cer, din rîndul celor saptezeci de
ucenici Apostoli. Toti acestia deci au fost dinainte sfintiti : unii diaconi,
altii preoti, altii episcopi, încît, Pogorîrea Duhului Sfânt a gãsit întreaga
ierarhie bisericeascã închegatã. Apostolii nu-i puteau hirotoni înainte de Cincizecime,
pentru cã, desi primiserã harul apostoliei incluzînd Preotia - în ziua învierii
Domnului (Ioan 20, 21-23), nu 1-au pus în lucrare decît prin Pogorîrea Duhului
Sfânt peste ei, care a aprins în ei harisma apostoliei lor - si a preotiei -
ca si celelalte harisme avute dinainte, la care s-au adãugat si altele; cãci
Apostolii aveau toate harismele.
Preotii erau localnici, adicã în cîte o localitate, sau cetate, unde
erau asezati, cu misiunea înteitã: de a propovãdui Evanghelia, a sfinti pe credinciosi
prin sãvîrsirea Sfintelor Taine si de a-i conduce sau pãstori, pe calea mîntuirii.
Cãci preotii erau nu numai « iconomi ai harului si Tainelor lui Dumnezeu» (I Cor.
4, 1-2; I Petru 4, 10), ci erau si iconomi, sau administratori ai bunurilor materiale ale
Bisericii (Fapte 11, 30), sau ai colectelor ce se fãceau de bisericile dintre pãgîni, «
pentru ajutorarea sfintilor din Ierusalim » (Romani 15, 26 ; I Cor. 16, 1; II Cor. 8,
4), sau « pentru sãraci » (Gal. 2, 10). Cei rîvnitori - dintre slujitori - erau
rãsplãtiti moral si material. Cãci zice Apostolul: « Preotii, care îsi tin bine
dregãtoria, sã se învredniceascã de îndoitã cinste, mai ales cei care se ostenesc cu
cuvîntul (propovãduirea) si cu învãtãtura» (dogma greu de înteles) (I
Tim. 5, 17). Din prima zi a Cincizecimii au fost prezenti la botezul si la cultul divin,
care se sãvîrsea zilnic (Fapte 2, 42) si cei Saptezeci de Apostoli secunzi, din care
Domnul a alcãtuit ierarhia bisericeascã.
Alte texte care amintesc de preotii din Ierusalim si din Palestina
sunt cele în legãturã cu Sinodul apostolie la care, alãturi de Apostoli, au
participat Iacob, episcopul Ierusalimului, care a si prezidat, si preotii de
sub jurisdictia lui - din Iudeea, Galileea si Samaria (Fapte 15, 2. 7. 6. 22-23
; 16, 4 ; 21, 18) ; apoi cei dintre neamuri (20, 17 ; I Tim. 5, 17; Tit 1, 5
; I Petru 5, 1-2, 5). Iar Iacob episcopul scria : « Este cineva bolnav
între voi ? Sã cheme preotii Bisericii sã se roage pentru el, ungîndu-l cu untdelemn
(sfintit), în numele Domnului... Si de va fi fãcut pãcate se vor ierta
lui» (Iacob 5, 14-15). Asa lucreazã preotia, chiar cînd preotul este nevrednic,
cãci luereazã harul Domnului.
Episcopul, sau Arhiereul, este cea mai înaltã treaptã
a Tainei Preotiei. Primii episcopi au fost hirotoniti de Mîntuitorul, ca Iacob,
primul episcop al Ierusalimului - probabil si altii; numai cei amintiti ca hirotonisiti
de Sfântul Apostol Pavel - în bisericile dintre pãgîni - ne sunt cunoscuti nominal,
ca Timotei (I Tim. 4, 14-16; II Tim. 1, 6) si Tit (1, 5), deosebiti de Iacob
si de preotii, sau « îngerii bisericilor » din Asia Micã, de care se
aminteste în Apocalipsã de Sfântul Evanghelist Ioan cap. 2-3. Conditiile ce
se cer episcopului sunt amintite de Apostolul Pavel în I Timotei 3, 1-7; Tit
1, 6-9, conditii ce se cer si preotilor.
Misiunea episcopului este de a învãta, de a sãvîrsi toate Tainele,
iar cu exclusivitate: de a hirotoni preoti si diaconi, în eparhia lui respectivã, iar
în sobor cu alti episcopi, în frunte cu Patriarhul, sau un Mitropolit, consacrã un nou
episcop; si tot într-un astfel de sobor sfinteste si Sfântul si Marele Mir, în Joia
Patimilor. La sfintirea clericilor, episcopii sunt sfãtuiti de Apostolul Pavel, ca
odinioarã pe Timotei, episcopul Efesului, sã cerceteze bine, în prealabil, pe cei pe
care-i hirotonesc preoti, sau diaconi, ca sã nu se facã pãrtas si la pãcatele altora.
Cãci zice: « Nu-ti pune mîinile degrabã pe nimeni, nici nu te fã pãrtas la
pãcatele altora» (I Tim. 5, 22).
Episcopul este conducãtorul, sau Pãstorul unei eparhii. Textele care
amintesc termenul «episcop», sunt putine : (Fapte 20, 28 ; Filip 1, 1; I Tim. 3,
2 ; si Tit 1, 7). Iar o datã denumirea de episcop este referitã la Mîntuitorul Hristos,
numit : « Pãstorul si Episcopul (Pãzitorul) sufletelor» (I Petru 2, 25).
De asemenea,. El este numit si « Arhiereu Mare, Care a strãbãtut cerurile » (Evr.
4, 14) si « Arhipãstor », sau « Mai-Marele pãstorilor » de la
Care vor « lua cununa cea nevestejitã a mãririi» (I Petru 5,4) episcopii
si preotii care pãstoresc cu demnitate si vrednicie, cinstind preotia lor derivatã din
El, Arhiereul cel Mare.
Iatã deci treptele preotiei sacramentale în Bisericã si misiunea
specificã fiecãreia din ele.
Poate fi Bisericã si mîntuire fãrã episcopi, preoti si diaconi?
- Am amintit, în treacãt, mai înainte, cã în conceptul si notiunea
de Bisericã si în însãsi structura Ei - în sens ortodox - intrã fiintial, organic si
organizatoric, Preotia cu, ierarhia ei bisericeascã; si, cã una farã alta nu poate
exista: Biserica nu poate exista fãrã Preotie cu ierarhia ei, nici Preotia fãrã
Bisericã; conditionîndu-se reciproc. Începutul înfiintãrii, sau instituirii Uneia
este si a celeilalte ; iar vecuirea Uneia este ca si a Celeilalte.
Dintru început s-a vãzut cã Fiul lui Dumnezeu - Mîntuitorul
Hristos, venind pe pãmînt ca sã întemeieze Biserica Sa - ca organ al mîntuirii lumii
- a început a-i crea mai întîi scheletul, sau «coloana vertebralã», alegînd,
întîi, pe cei doisprezece Apostoli; apoi pe cei Saptezeci de ucenici apostoli, ca o
primã ierarhie, creînd apoi din acestia (Saptezeci) ierarhia bisericeascã, cu puterea
învãtãtoare, sfintitoare si conducãtoare. Si pe mãsurã ce acestia activau -
propovãduiau - si botezau - « se adãugau zilnic Bisericii, cei ce se mîntuiau» (Fapte
2; 47).
De aceea, Domnul zice lui Petru - si prin el Apostolilor : « Pe
aceastã piatrã (a credintei mãrturisite cã Hristos este Fiul lui Dumnezeu) voi
zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui » {Matei 16, 16 18 ; Ioan 6, 69).
Hristos este «Piatra vie», « aleasã si de pret», cum Îl numesc
Apostolii (I Petru 2, 5-7; I Cor: 10, 4), dar si « Piatra de poticnire si stîncã
de smintealã», pentru cei ce se poticnesc de El (I Petru 2, 8). Pe aceastã Piatrã
a credintei în El, Domnul va clãdi «Casa Lui duhovniceascã», Biserica (2, 5).
Iar la rîndul lor Apostolii si crestinii sunt «pietre vii» (2; 5), ziditi pe
«Piatra cea din capul unghiului - Hristos - spre a fi locas al lui Dumnezeu în Duh» (Efes.
2, 20, 22). Voi - zice Sfântul Pavel crestinilor din Efes - « sunteti
împreunã cetãteni cu sfintii si casnici ai lui Dumnezeu, ziditi fiind pe temelia
Apostolilor si a proorocilor, Piatra din capul unghiului fiind Însusi Iisus Hristos» (Efes.
2, 19-20).
Prin urmare Biserica întemeiatã de Mîntuitorul Hristos are un dublu
caracter: unul nevãzut de institutie sfântã si sfintitoare, prin harul mîntuitor al
Sfintelor Taine ; si altul vãzut, ca societate, sau obste crestinã organizatã cu o
ierarhie preoteascã - clerul - si poporul credincios, spre mîntuirea si sfintirea lui.
Iar preotimea ierarhicã avînd de la Hristos -Arhiereul Mare - neîntreruptã puterea
haricã - întreitã - si autoritatea Lui dumnezeiascã, în numele Cãruia se exercitã,
transmisã de la El, prin Apostoli, se întelege clar cã, în afarã de Bisericã si de
preotia Ei haricã, sfintitoare, nu este mîntuire. Cãci asa cum nu poate exista
Bisericã adevãratã, fãrã preotie adevãratã, sfintitoare, tot asa nu poate fi nici
preotie adevãratã fãrã Bisericã adevãratã. Cãci mîntuirea se lucreazã de una
prin alta si de amîndouã împreunã. De aceea este sigur cã nici mîntuire nu poate fi,
pentru nimeni, fãrã preotie, - fãrã episcopi, preoti si diaconi; adicã fãrã
pãstorii duhovnicesti ai credinciosilor, pe eare ei i-au evanghelizat, i-au botezat si
i-au împãrtãsit cu Sfintele Taine. Cãci fãrã pãstor oile rãtãcesc (Matei 9, 36),
cum spune Domnul de oile care n-au pãstori adevãrati, devotati. Unde nu este preotia
sfintitoare si conducãtoare, unde nu sunt pãstorii duhovnicesti, crestinii rãtãcesc,
constatare pe care o face Pãstorul cel Mare - Hristos - si Bun (Ioan 10; 11), Care «
vãzînd multimile, I S-a fãcut milã de ele cã erau necãjite si rãtãcite ca niste oi
care n-au pãstor » (Matei 9, 36). Asa s-a întîmplat cu protestantismul, -care -
iesind de sub ascultarea Bisericii si înlãturînd Preotia sfintitoare si ierarhicã, cu
Tainele si Sfânta Traditie - a dat nastere la sute de bisericute de tot felul, de la cele
pietiste, la cele rationaliste, care au stricat si Sfânta Scripturã, ajungînd multi la
ateism.
Iatã pentru ce si Apostolii îndeamnã pe credinciosii Bisericii sã
asculte de preotimea superioarã - episcopii si preotii lor (Evr. 13, 17 ; I Petru 5, 5)
si sã se supunã Ei, ca sã nu-si piardã mîntuirea. Cãci cine n-ascultã de preoti si
episcopi, pãstorii credinciosilor, n-ascultã nici de Bisericã. Ascultarea, sau
neascultarea de Bisericã si de pãstorii Ei înseamnã ascultare, sau neascultare si
lepãdare de Hristos si de Dumnezeu Tatãl. Aceasta o spune clar Mîntuitorul Însusi,
cînd zice: «Cel ce vã ascultã pe voi (apostolii - si preotimea - preotii si
episcopii Bisericii) pe Mine Mã ascultã. Si cel ce se leapãdã (n-ascultã) de
voi; se leapãdã de Mine. . . si de Cel ce M-a trimis pe Mine» (Luca 10, 16 ; Matei
10, 40 ; Marcu 9, 37) ; deci si de Bisericã se leapãdã. Iar « cine n-ascultã de
Bisericã - zice Domnul - este pãgîn si vames» (Matei 18, 17). Acela, sau
aceia, care ies de sub ascultarea Bisericii au cãzut din harul (Gal. 5, 4) primit la
început, prin Taina Botezului, sãvîrsit de slujitorii Ei, pe care Apostolii si Biserica
îi dau anatemei (Gal. 1, 7. 9), ca cei «cãzuti din dreapta credintã» (I Tim.
1, 19-20; II Tim. 2, 17) ca ereticii: Alexandru, Imeneu si Filet. Toti cei iesiti de sub
ascultarea Bisericii, nu numai cã nu se pot mîntui, dar cad si sub blestem si osîndã
vesnicã. O explicã aceasta clar Apostolul Neamurilor, care a avut de luptat cu tot felul
de eretici, încã de atunci apãruti.
Cãci dupã ce aminteste, pe scurt, de învãtãturile de temei ale
mîntuirii, ca : pocãinta, botezul, preotia, sau punerea mîinilor - cum o transmiteau
Apostolii - adicã, prin hirotonie, de învierea mortilor si Judecata vesnicã, scrie
categoric despre cei cãzuti din har asa: «Cãci este cu neputintã pentru cei
ce s-au luminat odatã (prin învãtãturã si harul Botezului) si au gustat
darul cel ceresc si pãrtasi s-au fãcut Duhului Sfânt, si au gustat cuvîntul cel
bun al lui Dumnezeu si puterile veacului viitor, cu neputintã este pentru ei dacã
au cãzut, sã se innoiascã iarãsi spre pocãintã, fiindcã ei rãstignesc lorusi, a
doua oarã, pe Fiul lui Dumnezeu si-L fac de batjocurã» (Evr. 6, 4-6). Iatã, deci,
unde duce neascultarea de Bisericã si de preotimea ierarhicã.
Ce legãturã este între harul preotiei sacramentale si viata personalã
a clericilor? Harul Preotiei poate deveni nelucrãtor datoritã vietii personale
a preotului?
- Harul, energie divinã, este puterea dumnezeiascã, ce «naste de
sus» sau «din nou» - prin Botez - si cultivã, în persoana care l-a primit,
viata în Hristos, si pregãteste pentru viata vesnicã. Iar harul dumnezeiesc acordat
prin Taina Hirotoniei, sau a Preotiei, este puterea duhovniceascã - primitã de cei
hirotonisiti - cu care ei îsi îndeplinesc constiincios îndatoririle preotesti. La cei
ce poartã acest har cu vrednicie, în oficierea Sfintelor Taine si a îndatoririlor lor
pastorale, acest har este însotit de un ajutor special din partea lui Dumnezeu, pentru
împlinirea acestei slujiri, în chip bineplãcut lui Dumnezeu si spre a duce o viatã
virtuoasã, compatibilã cu chemarea ce o au.
Pe slujitorii vrednici ai Bisericii, spun Sfintii Pãrinti, îi
hirotoniseste - în chip nevãzut - Însusi Arhiereul.ceresc - Hristos - prin mîna si
gura episcopului care-i consacrã; iar pe cei nevrednici nu-i sfinteste El, ci episcopul.
Totusi, harul Preotiei lucreazã - prin sine - nefiind conditionat de vrednicia, sau
nevrednicia, celor care îl poartã. Numai cã, pe cînd cei ce poartã acest har preotesc
cu vrednicie, îl cinstesc ca pe lucrarea divinã si ca pe Dumnezeu, Cel în Treime, Care
le împãrtãseste acest har, ceilalti, nevrednici, însã, necinstesc si harul primit si
pe Dãtãtorul lui, « fiindcã ei rãstignesc lorusi a doua oarã pe Fiul lui Dumnezeu
si-L fac de batjocurã» (Evr. 6, 6).
De drept - si în chip firesc - este si trebuie sã fie o bunã si
strînsã legãturã între harul preotiei sacramentale, sfintitoare, si viata personalã
a clericilor, care trebuie sã fie pilde de urmat pentru credinciosi. Asa recomandã
Sfântul Apostol Pavel episcopilor si preolilor: «Nimeni sã nu dispretuiascã
tineretile tale - scrie lui Timotei - ci fã-te pildã (de urmat) credinciosilor
cu cuvîntul, cu purtarea., cu dragostea, cu duhul, cu credinta, cu curãtia» (I
Tim. 4, 12). Iar lui Tit îi scrie: « Întru toate aratã-te pe tine pildã de fapte
bune, dovedind în învãtãturã neschimbare; cuviintã, cuvînt sãnãtos si fãrã
prihanã, pentru ca cel potrivnic sã se rusineze, neavînd de zis nimic rãu împotriva
voastrã » (Tit 2, 7-8). Si tot asa recomandã si Sfântul Apostol Petru preotilor : «Pãstoriti
turma lui Dumnezeu (Biserica) datã în paza voastrã, cercetînd-o, nu cu
silnicie, ci cu voie bunã, dupã Dumnezeu, nu pentru cîstig urît, ci din dragoste. Nu
ca si cum ati fi stãpînit peste Biserici, ci pilde fãcãndu-vã turmei» (I Petru
5, 2-3), adicã credinciosilor.
Din nefericire, însã, au fost dintru început si totdeauna în
Bisericã si unii slujitori mai slabi, care s-au lãsat coplesiti de unele pãcate
omenesti, vãdindu-se nevrednici de slujirea preoteascã.
Unii poate intrã în pregãtirea preoteascã - în scolile speciale de
la început cu alt gînd, decît cel al misiunii ei; sau altii, pe parcursul slujirii lor,
într-un fel sau altul, « cad din har ». Întrebarea acestui capitol vizeazã,
mai ales, astfel de nevrednici purtãtori ai harului preotesc. Si anume, dacã harul
Preotiei este împiedicat în lucrarea - si eficacitatea lui - de nevrednicia celor care-l
poartã? Rãspunsul la aceastã întrebare este, categoric, Nu !
Dupã învãtãtura Noului Testament - si a Bisericii - harul Sfintei
Treimi este atribuit mai mult lui Hristos si Jertfei Lui mîntuitoare, cãci asa citim: «
Harul Domnului nostru Iisus Hristos si dragostea lui Dumnezeu (Tatãl) si
împãrtãsirea Sfântului Duh sã fie cu voi toti» (II Cor. 13, 13), cuvinte intrate
întocmai, ca formulã culticã, în Sfânta Liturghie. Acest har lucreazã totul,
indiferent de vrednicia, sau nevrednicia slujitorilor Bisericii. Si pe cel vrednic si pe
cel nevrednic, Apostolul Neamurilor îi îndeamnã: «Nu fi nepãsãtor de harul (preotesc),
care este în tine» (I Tim. 4, 14). Cãci nu numai harul este cel care
mîntuieste.
Un prim exemplu - noutestamentar - îl oferã Iuda care, desi, ca
Apostol al lui Hristos, propovãduia, vindeca bolnavi si scotea demoni ca toti ceilalti
Apostoli dar a vîndut pe Învâtãtorul sãu din iubire de arginti: « pentru cã era
fur si purtînd punga (comunã), lua din ea ce punea în ea » (Ioan 12, 6), iar dupã
vînzarea Stãpînului, s-a spînzurat (Matei 27, 3-5). De asemenea Domnul vorbeste si de «
proorocii mincinosi », care, în trufia lor, vor apare la judecatã cu
drepturi cîstigate - dupã ei, ca si fariseii lãudãrosi, de odinioarã - asteptînd
laude si rãsplatã. Cãci zice Domnul despre acest fel de slujitori: «Multi Îmi vor
zice în ziua aceea (a dreptei Judecãti) : Doamne, Doamne, au nu in numele Tãu am
proorocit si nu în numele Tãu am scos demoni si nu în numele Tãu minuni (false) am
fãcut ? Si atunci voi mãrturisi lor: Niciodatã nu v-am cunoscut pe voi. Depãrtati-vã
de la Mine cei ce lucrati fãrãdelegea» (Matei 7, 22-23). Asemenea « slujitori
» zisi ai lui Hristos, care « lucreazã fãrãdelegea », sunt toti ereticii
de totdeauna: « Acestia - zice Apostolul neamurilor - sunt apostoli mincinosi;
lucrãtori vicleni, care iau chip de Apostoli ai lui Hristos. Nu este de mirare,
deoarece însusi satana se preface în înger de luminã... iar slujitorii lui iau
chip de slujitori ai dreptãtii, al cãtor sfîrsit va fi dupã faptele lor » (II
Cor. 11, 13-15). Iar în altã parte, acelasi Apostol spune cã toti acesti
«lucrãtori» fac: « lucrarea lui satan; însotitã de tot felul de puteri si
de semne si de minuni mincinoase, si de amãgiri nelegiuite, pentru fiii pierzãrii,
fiindcã n-au primit iubirea adevãrului ca sã se mîntuiascã. Si de aceea, Dumnezeu le
trimite o lucrare de amãgire, ca ei sã creadã minciunii; ca sã fie osînditi toti cei
ce n-au crezut adevãrului, ci le-a plãcut nedreptatea» (II Tes. 2, 9-12). Alãturi
de acestia sunt si toti care poartã harul cu nevrednicie.
Sfântul Ioan Hrisostom (Gurã de Aur) - care vede în preot pe
«îngerul Domnului» - întrebat de unii, cum «Dumnezeu îi hirotoniseste
pe toti, chiar si pe cei nevrednici de slujirea preoteascã ?» ,rãspunde:
« Nu pe toti îi hirotoniseste Dumnezeu, însã (harul) lucreazã prin
toti - chiar de ar fi si nevrednici - pentru mîntuirea poporului. Cã dacã Dumnezeu
a vorbit pentru popor printr-un mãgar si prin Balaam (vrãjitorul), printr-un
om spurcat (Numeri 22, 7-24; II Petru 2, 15-16), cu atît mai mult prin
preot: Cãci ce nu face Dumnezeu pentru mîntuirea noastrã ? Prin cine nu lucreazã
El ? Cã dacã El a lucrat prih Iuda si prin cei ce fãceau proorocii mincinoase
(Matei; 7, 22), si altii încã scoteau draci; cu atît
mai mult va lucra prin preoti». Ceea ce se cautã la preot este sã nu strice,
sau sã falsifice credinta, adevãrurile de credintã. Numai în cazul cãderii în
erezie preotul nu trebuie ascultat. « Dacã preatul are o credintã stricatã
– zice iarãsi Marele Dascãl -, chiar dacã înger din cer de ar fi, tu nu
te supune ; iar dacã învatã drept, nu te uita la viatã, ci la cuvintele lui.
. . asteaptã pe Judecãtorul; nu rãpi mai dinainte locul lui Hristos, al Lui
este dreptul de a cerceta (si judeca), si nu al tãu. Tu esti cea de pe urmã
slugã, iar nu stãpîn. . . »
« Sã nu judecãm pe ale altora, ci fiecare sã-si judece pe ale
sale, fiecare sã se cerceteze pe sine singur... Totul este al harului. Preotul
este dator sã deschidã gura, iar celelalte toate Dumnezeu le lucreazã. El tine
numai locul unui sfetnic... Preotul face totul pentru credinta ta (crestine)
». Nici cel drept (vrednic) nu te va putea folosi cu ceva, fiind tu
rãu, si nici slujitorul cel rãu (nevrednic) nu te va vãtãma întru nimic,
fiind tu bun si credincios» (Sfântul Ioan Hrisostom, Omilia a II-a la
Epistola a doua cãtre Timotei, trad. cit. p. 189-193, passim).
Prin urmare, este clar din cele arãtate, cã harul Preotiei nu poate
fi nelucrãtor din pricina vietii sau nevredniciei personale a preotului; dupã cum nu
este conditionatã lucrarea lui nici numai de vrednicia preotilor. Fiindcã harul lui
Dumnezeu lucreazã totul, prin puterea Sa; preotul fiind doar oficiantul, persoana
vãzutã, la oficierea Sfintelor Taine, fãrã a le împiedica sau spori eficacitatea lor.
Altfel, cîte nevrednicii sunt în rîndul slujitorilor, peste veacuri, ar însemna sã nu
existe Botez, Mirungere, Împãrtãsanie si celelalte Taine etc. Lipsurile vredniciei
preotilor le împlineste însã lucrarea harului.
De ce agheasma, sau apa sfintitã, îndeosebi Agheasma mare de
la Boboteazã nu se stricã ani de zile, fiind sãvîrsitã corect dupã rînduiala
Bisericii, desi este sfintitã si de preoti vrednici si de cei nevrednici ? Nu
pentru cã totul este lucrare a harului, si nu a slujitorilor ei, oricare si
oricum ar fi ei? Iatã, deci, ce legãturã este între harul preotiei sacramentale
si viata personalã a clericilor.
Cum trebuie sã fie un bun preot si pãstor, dupã Sfânta Scripturã?
- Dupã Sfânta Scripturã, preotul, ca slujitor al lui Hristos si al
Bisericii, trebuie sã fie «înger în trup», sau «îngerul Domnului», cum
este numit Ioan Botezãtorul. Cã zice Domnul despre el: « Iatã, Eu trimit, înaintea
fetei Tale (Fiul Meu), pe îngerul Meu, care va pregãti calea Ta, înaintea Ta » (Matei
11, 10 ; Marcu 1, 2 Luca 7, 27). Si tot asa preotul este numit si « înger al
Bisericii » (Apoc. 2-3), înger însemnînd «vestitor», adicã cel ce
vesteste, sau aduce la cunostintã voia lui Dumnezeu.
Ca propovãduitor al Evangheliei, ca « iconom (sau slujitor) al
tainelor lui Dumnezeu, » (I Cor. 4, 1; I Cor. 6, 4) sau ca : « bun iconom
al harului cel de multe feluri al lui Dumnezeu» (I Petru 4, 10), si ca pãstor al
turmei cuvîntãtoare a lui Dumnezeu, preotul trebuie sã întruchipeze: credinta,
cinstea, corectitudinea, curãtia sufleteascã sau viata moralã personalã pilduitoare,
bunãtatea, dreptatea, rãbdarea, dragostea, blîndetea, întelepciunea etc., dar mai
presus de toate iubirea jertfelnicã de Hristos – Dumnezeu si pãstoritii ce i s-au
încredintat sã-i ducã la pãsunea duhovniceascã, la mîntuire si dumnezeire.
Pînã la începerea acestei activitãti el s-a pregãtit în chip
deosebit intelectual, moral-spiritual si în scop misionar, cunoscînd felul slujirii si
al pastoratiei, precum si metodele de apãrare a credintei si crestinilor pãstoriti fatã
de atacurile eretice. Preotul trebuie sã fie permanent preocupat de citirea Sfintei
Scripturi si la curent cu toate problemele pastoral-sociale si misionar-samarinene, spre a
se face tuturor pildã de credinciosie si de «bun ostas al lui Hristos Iisus»
(II Tim. 2,3). Numai asa capãtã încrederea credinciosilor, pe care altfel o pierde si
se discrediteazã în fata enoriasilor sãi.
Textele noutestamentare, care aratã cum trebuie sã fie un bun preot
si un pãstor respectat, sunt multe. Dintr-acestea vom aminti pe cele mai de seamã. Cînd
Mîntuitorul reasazã pe Petru în apostolatul din care cãzuse - cînd s-a lepãdat de El
cu jurãmînt cã nu-L cunoaste, apoi s-a cãit amarnic (Matei 26, 69-75) - îl
întreabã, dupã Învierea Sa: « Mã iubesti, Petre ?» « Da, Doamne, Tu stii
cã Te iubesc», a rãspuns Petru, iar Domnul i-a zis de trei ori : « Paste
oile Mele ! » si « Pãstoreste oile si mieluseii Mei » (Ioan 21, 15-17).
Prin urmare, pune la temelia preotiei si pastoratiei, mai presus de orice, dragostea de
Hristos si de pãstoritii lui, oile cuvîntãtoare, pentru care Domnul S-a jertfit pe
Cruce, ca sã ne mîntuiascã si sã le mîntuiascã.
De îndatã ce Apostolii hirotonesc episcopi si preoti, ca pãstori ai
Bisericilor, fiecare unde sunt asezati - episcopii pe eparhii sau tinuturi, iar preotii
în parohii - le dau si sfaturi cum trebuie sã fie buni preoti si buni pãstori. Mai
întîi reamintim cã episcopul, ca si preotul, îndeplineste întreita slujire a lui
Hristos : de propovãduitor, de sfintitor si de pãstor sau cãlãuzitor pe calea
mîntuirii.
Între sfaturile date de Apostolul Pavel episcopilor si preotilor, el
scrie : « De doreste cineva episcopie (sau parohie), bun lucru doreste. Dar se
cuvine ca episcopul (si preotul) sã fie fãrã prihanã, bãrbat al unei singure
femei (atunci episcopii erau cãsãtoriti, iar unii pãgîni înstãriti care se
crestinau avuseserã mai multe sotii, poligamie), veghetor, întelept, cuviincios,
iubitor de strãini, destoinic a învãta pe altii, nebetiv, nedeprins sã batã,
neagonisitor de cîstig urît, ci blînd, pasnic, neiubitor de argint, bine chivernisind
casa lui, avind copii ascultãtori, cu toatã bunãcuviinta. Cãci dacã nu stie
cineva sã-si rînduiascã propria lui casã, cum va purta grijã de Biserica lui Dumnezeu
? Episcopul (ca si preotul)... nu cumva sã se trufeascã si sã cadã in
osînda diavolului » (I Tim. 3, 1-6) si în cursa diavolului.
Iar în alt loc acelasi Apostol îndeamnã : « Nimeni sã nu
dispretuiascã tineretile tale (Timotei). Ci fã-te pildã credinciosilor, cu
cuvîntul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu -credinta, cu curãtia... Nu fi
nepãsãtor de harul (preotesc) care e în tine (primit prin hirotonie). Ia
aminte la tine însuti si la învãtãturã ; stãruie în acestea, cãci fãcind aceasta,
si pe tine te vei mîntui si pe cei care te ascultã » (I Tim. 4,
12-16). Episcopul (sau preotul) sã nu se facã pãrtas la pãcatele altora (5, 22). Iar
fatã de eretici si, de rãtãcirile de la dreapta credintã, Apostolul îndeamnã pe
episcop, ca si pe preot : « O, Timotei, pãzeste comoara (dreptei credinte) ce
ti s-a încredintat, depãrtîndu-te de vorbirile desarte si lumesti, si de împotrivirile
stiintei mincinoase, pe care unii, mãrturisind-o, au rãtãcit de la credintã » (6,
20-21).
Acelasi Apostol scrie si îndeamnã si pe Tit (episcop), - ca si pe
preotii, neexperimentati si nepregãtiti îndeajuns-: «De omul eretic, dupã întîia
si a doua vorbire, depãrteazã-te, stiind cã unul ca acesta s-a abãtut si a cãzut în
pãcatul (neascultãrii de Bisericã), fiind singur de sine osîndit» (Tit 3,
10-11). Aceasta, pentru cã discutiile contradictorii si desarte, cu cei rãtãciti : «
aduc mai degrabã certuri (de cuvinte), decît lucrarea mîntuitoare a lui
Dumnezeu, cea întru (dreapta) credintã» (I Tim. 1, 4). Despre
asemenea «credinciosi» eretici, Apostolul, care a avut de luptat cu ei si le-a
cunoscut metodele, scrie iarãsi apãrînd «dreapta credintã»: «Acela e un
îngîmfat, care nu stie nimic, suferind de boala disculiilo si a certurilor de cuvinte,
din care pornesc : ceartã, pizmã, defãimãri, bãnuieli viclene, gîlcevile necurmate
ale oamenilor stricati la minte si lipsiti de adevãr, care socotesc cã evlavia este un
mijloc de cîstig... Depãrteazã-te de unii ca acestia !» (I Tim. 6, 4-5; I Tim.
2,23).
Alte îndemnuri grãiesc cãtre slujitorii Bisericilor astfel : «
Fugi de poftele tineretilor si urmeazã dreptatea, credinta, dragostea, pacea cu cei ce
cheamã pe Domnul din inimã curatã. Fereste-te de întrebãrile nebunesti, stiind cã
dau prilej de ceartã. Un slujitor al Domnului nu trebuie sã se certe, ci sã fie blînd
fatã de toti, destoinic sã dea învãtãturã, îngãduitor, certînd cu blîndete pe
cei ce stau împotrivã, ca doar le va da Dumnezeu pocãintã spre cunoasterea
adevãrului. Si ei sã scape din cursa diavolului, pentru a-i face voia» (II Tim. 2,
22-26).
Stiind cã « Toatã Scriptura este insuflatã de Dumnezeu,
si de folos spre învãtãturã, spre mustrare, spre îndreptare, spre înteleptirea cea
întru dreptate astfel ca omul lui Dumnezeu sã fie desãvîrsit, bine pregãtit pentru
orice lucru bun » (II. 3, 16-17) : Apostolul îndeamnã pe pãstorii Bisericilor,
prin Timotei : «Propovãduieste cuvîntul (lui Dumnezeu), stãruieste cu timp
si fãrã timp, mustrã, ceartã, îndeamnã, cu toatã îndelunga rãbdare si
învãtãturã. Cãci va veni o vreme cînd nu vor mai suferi învãtãtura sãnãtoasã,
ci – dornici sã-si desfãteze auzul – îsi vor grãmãdi învãtãtori dupã
poftele lor. Si îsi vor întoarce auzul de la adevãr si se vor abate cãtre basme. Tu fi
treaz în toate, suferã rãul, fã lucrul de evanghelist, slujba ta fã-o deplin !» (II
Tim.4, 2-5).
De asemenea, prin Tit sfãtuieste pe fiecare preot - ca si prin Timotei
- sã fie: « ca un bun iconom al lui Dumnezeu, neîngîmfat, nu grabnic
la mînie, nu dat la bãuturã, pasnic nepoftitor de cîstig urît; ci iubitor de
strãini, iubitor de bine, întelept, drept, cuvios, cumpãtat, tinîndu-se de cuvîntul
cel credincios al învãtãturii, ca sã fie destoinic si sã îndemne la
învãtãtura cea sãnãtoasã si sã mustre pe cei potrivnici. Pentru cã multi
sunt rãzvrãtiti, grãitori în desert si înselãtori, mai ales cei din tãierea
împrejur, cãrora trebuie sã li se închidã gura ca unora care rãzvrãtesc case
întregi, invãtînd, pentru cîstig urît, cele ce nu se cuvin» (Tit 1, 6-11).
De asemenea, si Apostolul Petru îndeamnã pe preoti astfel: « Pãstoriti
turma (Biserica) lui Dumnezeu datã în paza noastrã, cercetînd-o, nu cu
silnicie, ci cu voie bunã, dupã Dumnezeu, nu pentru cîstig urît, ci din dragoste: Nu
ca si cum ati fi stãpîni peste Biserici, ci pilde fãcîndu-vã turmei. Iar cînd se va
arãta Mai-marele pãstorilor, veti lua cununa cea nevestejitã a mãririi» (I Petru
5, 2-4).
Si Sfântul Apostol Ioan vorbeste în Apocalipsã (capitolele
2 si 3) de îngeri, adicã pãstorii celor sapte Biserici din Asia Micã, unde pe
pãstorii buni îi laudã, iar pe cei rãi ii mustrã, ca pe cel al Bisericii din
Sardes. Acestuia, Domnul ii zice: « Stiu faptele tale, cã ai nume, cã trãiesti,
dar esti mort» (Apoc. 3, 1). Iatã deci cum trebuie sã fie un bun preot si
pãstor, dupã Sfânta Scripturã, ca sã poatã primi dreapta rãsplatã.
Dati cîteva exemple biblice despre pãstori buni
si pãstori rãi.
- Un pãstor este bun cînd urmeazã exemplul lui Hristos, de smerenie,
blîndete si bunãtate; dragoste si rãbdare etc. si cînd îsi îndeplineste,
constiincios si cu spirit de jertfelnicie, îndatoririle sale preotesti; în acelasi timp,
sã fie supus si ascultãtor episcopului -sau chiriarhului respectiv, si Bisericii, sau
Sfântului Sinod, autoritatea superioarã a Bisericii în apãrarea dreptei credinte si a
disciplinei morale fatã de eretici, sau cei abãtuti de la dreapta credintã, si de cei
cu abateri morale, pe care-i sanctioneazã.
Pãstorul rãu, dimpotrivã, este nestatornic în credintã, sau
adoptã si învatã idei gresite, contrare învãtãturii Bisericii si Sfintei Scripturi.
Si, astfel, dovedindu-se cã este eretic si nerecunoacînd dreapta învãtãturã, se
rãzvrãteste, iesind de sub ascultarea ierarhului care l-a hirotonit si a Bisericii;
apoi, este excomunicat din sînul Ei, de Sfântul Sinod, ca « pãgîn , si vames» (Matei
18, 17) si « dat anatemei» (Gal. 1, 7-9), sau « satanei, ca sã se învete
sã nu huleascã» (I Tim. 1, 20). Iar dacã este preot; «cãzut din har » (
Gal. 5,4) în erezie, este depus din dreaptã si caterisit, luîndu-i-se si dreptul de a
mai face slujire preoteascã în bisericã sau credinciosilor.
Tot rãu pãstor este socotit si cel care, desi nu s-a abãtut de la
dreapta credintã, si de la «învãtãtura sãnãtoasã», a sãvîrsit abateri de
la legea moralã, dînd exemplu rãu credinciosilor pãstoriti. Si pe acestia Biserica îi
sanctioneazã, supunîndu-i - temporar - la oprirea oficierii celor sfinte si dîndu-le
canonul respectiv, spre îndreptare, sau îi si cateriseste pentru pricini mai grave,
morale. Numai pe cei eretici, Biserica, avînd puterea divinã de «a lega si de
a dezlega» (Matei 18, 18) «în cer si pe pãmînt», excomunicã, sau
îndepãrteazã din sînul Ei definitiv, dînd anatemei pe cei ce ies de sub ascultarea
Ei, ca rãzvrãtiti si falsificatori ai dreptei credinte.
Exemple biblice sunt suficiente si despre pãstorii buni si despre cei
rãi. Între pãstorii buni amintim în primul rînd pe cei 12 Apostoli mari si pe cei «70»
apostoli secunzi, la care se adaugã marele Pavel, «Apostolul Neamurilor»,
convertit «mai tîrziu»; apoi episcopii Iacob, Timotei si Tit, Epafrodit,
episcopul filipenilor (Filip. 2, 25), Epafras, episcop în Colose (1, 7) si Arhip, preot
tot acolo (Coloseni 4, 17), preotii din Ierusalim, din care unii erau « iconomi » (Fapte
11, 30) ; Barnaba, Iuda al lui Iacob si Sila, care erau si «prooroci», care duc,
împreunã cu Pavel, hotãrîrea Sinodului apostolic - privitoare la netãierea împrejur
a crestinilor dintre pãgîni - Bisericilor dintre neamuri (Fapte 15, 22-35). Apoi preotii
din Milet si Efes (20, 17), cãrora Apostolul Pavel le atrage atentia cã, dupã plecarea
lui, vor intra între ei « lupi (rãpitori) îngrozitori, care nu vor cruta
turma. Si dinire voi - le zice el - se vor ridica bãrbati, grãind învãtãturi
rãstãlmãcite, ca sã atragã pe ucenici dupã ei. Drept aceea, privegheati,
aducîndu-vã aminte cã timp de trei ani, n-am încetat, noaptea si ziua, sã vã
îndemn, cu lacrimi, pe fiecare dintre voi. Si acum vã încredintez lui Dumnezeu si
cuvîntului harului Sãu...» (20, 29-32). Pavel le dã si exemplu personal, în
toate: în cuvînt, în faptã, în lucrul cu mîinile si în moarte.
Exemple de pãstori buni sunt si cei din Bisericile din Asia Micã,
despre care se vorbeste în Apocalipsã (2-3), din care unii au murit ca martiri, ca
Antipa (2, 13), asa cum au murit martiri în Ierusalim: Sfântul arhidiacon Stefan (Fapte
7, 59-60), ucis cu pietre, si Sfântul Apostol Iacob, fratele lui Ioan, ucis de sabie, din
porunca lui Irod (Fapte 12, 2). Toti acesti vrednici pãstori - de la cei 12, la cei 70,
cei sapte diaconi (6, 6), si cei amintiti nominal, au trecut în ceata martirilor si a
sfintilor.
Exemple de pãstori rãi sunt mai putin arãtate nominal. Între
acestia, cel dintîi este Iuda Iscariotul, fost apostol, între cei «12»,
care si-a vîndut Învãtãtorul si Dumnezeul lui - Hristos, - apoi s-a spînzurat (Matei
27, 5). Proorocia Mîntuitorului, cã se vor ridica «prooroci mincinosi»
si «învãtãtori mincinosi» s-a adeverit. Pe unii din acestia îi
amintesc Apostolii nominal. Asa este Dimas, unul din lista celor «70»,
fost colaborator al lui Pavel, cînd era captiv la Roma, dar pe care « l-a pãrãsit,
iubind veacul de acum» (II Tim. 4, 10), devenind dupã traditie - preot idolesc, la
pãgîni.
Se mai aminteste de Alexandru, Imeneu si Filet, care « au cãzut
din credintã, devenind eretici (I Tim. 1, 19-20; II Tim. 2, 17-18), care se pare cã
erau pãstori, de vreme ce propovãduiau, rãstãlmãcind învierea etc. De aceea,
Apostolul i-a dat anatemei, ca sã nu mai huleascã (I Tim. 1, 20). Pãstori rãi erau
iudaizantii, anatemizati de Pavel, cã falsificau Evanghelia (Gal. 1, 7-9, Filip. 3, 2).
Un alt pãstor rãu e amintit Diotref, preotul unei biserici din Asia Micã (III Ioan v.
9), trufas si invidios pe misionari. Apoi în Apocalipsã se aminteste de iudaizantii din «sinagoga
satanei» (2, 9; 3, 9); de pãstorul din Tiatira, care lãsa pe desfrînata
Isabela sã amãgeascã pe crestini la desfrîu si la mîncãri idolesti (2, 20) ; si tot
pãstor nevrednic este si cel al Bisericii din Sardes, de care se zice cã, « desi
viu, este mort» sufleteste (3, 1) etc.
Iatã deci atîtea exemple de pãstori buni si pãstori rãi.
|