Deasupra naosului bisericii se înalţă turla cea mare, numită şi Pantocratorul, după figura care constituie elementul principal al iconografiei acestei turle. Din punct de vedere arhitectonic, Pantocratorul e elementul cel mai important al bisericii ortodoxe, în deosebi al bisericilor ortodoxe construite pe plan de cruce greacă, spre această turlă convergînd toate liniile arhitectonice şi îndreptîndu-se toate privirile credincioşilor, din sfîntul locaş. Ea reuneşte, oarecum, într-o unitate arhitectonică, tot interiorul bisericii, înălţîndu-l în sus, spre cer. De aceea, în formele ei originare, ea se boltea deasupra naosului, aşa cum se bolteşte pentru privirile noastre cerul, deasupra pământului - motiv firesc şi frumos. În formele mai evoluate bolta sau cupola aceasta a fost din ce în ce mai mult înălţată spre cer, prin intermediul tamburului cilindric sau prismatic (turla), care se inter¬pune între bolta sau cupola propriu-zisă şi baza ei şi prin care ea se leagă de pereţii naosului; dar, cu cît a fost înălţată mai sus, în aceeaşi mă¬sură ea a pierdut din mărime, suprafaţa (circumferinţa) ei micşorîndu-se din ce în ce mai mult. Privită în întregimea ei, turla Pantocratorului, partea cea mai înaltă şi mai apropiată de cer, reprezintă imaginea cerului care se bolteşte deasupra pământului. Iconografia ei va înfăţişa deci pe locuitorii Cerului, adică Biserica cerească: pe Dumnezeu şi Sf. Îngeri, curtenii Săi, apoi pe aceia care sunt temeliile Bisericii creştine şi membrii cei mai de frunte ai Biseri¬cii triumfătoare: proorocii, care au prevestit-o şi care L-au prevestit pe Hristos, apostolii, care au fost colaboratorii Lui în viaţa pămîntească şi Evangheliştii, care ne-au lăsat în scris viaţa şi învăţătura Lui. Din punct de vedere arhitectonic, turla bisericilor noastre ortodoxe se compune din următoarele părţi : Calota, bolta sau cupola, adică suprafaţa sferică ce formează vîrful turlei; Tamburul (turnul), de obicei cilindric, mai rar prismatic, pe care se sprijină şi se înalţă bolta, formînd partea de mijloc a turlei, - iar din punct de vedere iconografic, suprafaţa lui împărţindu-se în mai multe (3-4) registre sau zone circulare (orizontale), suprapuse; Baza, pe care se sprijină turla şi care face legătura cu restul construcţiei (pereţii naosului). Ea e formată din: - patru pandantivi sau triunghiuri sferice, - patru arcuri mari, care leagă pandantivii între ei şi pe care se sprijină pereţii turlei, adică sînt mai largi la centru şi mai înguste la extremităţi, - 2-3 sau patru timpane, adică suprafeţe cilindrice, dar drepte, cuprinse între extremităţile fiecărui arc. Fiecare din aceste părţi ale turlei îşi are iconografia ei bine precizată. Pe boltă se zugrăveşte chipul lui Dumnezeu Atotţiitorul (Pantocratorul), pe pereţii tamburului, profeţii, apostolii şi Dumnezeiasca Liturghie, pe pandantivi, evangheliştii cu simboalele lor, - numai decorul pictural al arcurilor variază de la caz, la caz. Să examinăm mai amănunţit fiecare dintre posibilităţile de pictare a fiecărei părţi a turlei. Deasupra tuturor, sus în vîrful turlei, pe bolta ei sferică se zugrăveşte Pantocratorul, adică chipul lui Dumnezeu (Atotţiitorul), cum e numit în articolul I al Simbolului credinţei, Făcătorul şi Stăpînul cerului şi al pămîntului. Zugravii îl înfăţişează, de obicei, sub chipul lui Hristos, numai bust (arătînd prin aceasta că noi nu cunoaştem decit în parte cele ale lui Dumnezeu şi subliniind unitatea fiinţială şi inseparabilă din¬tre Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul). Hristos (tipul oriental) cu faţa de culoare brună, cu ochi negri, barba neagră, trăsăturile feţei fine, dar severe, privirea se¬rioasă, dar totuşi dulce, în stînga, ţine deschisă Sf. Evanghelie, pe care sînt înscrise iniţialele simbolice şi , (începutul şi sfîrsitul), iar cu dreapta binecuvîntează. Chipul Pantocratorului este zugrăvit de obicei într-un me¬dalion circular, ocolit de un curcubeu multicolor, în jurul căruia sînt în¬scrise diferite formule biblice sau liturgice: "Cerul e tronul Meu şi pămîntul, scaun picioarelor Mele” (Isaia 66, 1); "Din cer a privit Domnul, văzut-a pe toţi cei ce locuiesc în lume” sau: "Doamne, caută din cer şi vezi şi ocroteşte via acesta, pe care a sădit-o dreapta Ta şi o desăvîrseşte pe ea” (Psalm 79, 15-16) (rugăciunea pe care o rosteşte arhierul cînd slujeşte, înainte de ultimul "Sfinte Dumnezeule”, la Liturghie), sau alte formule, pe care le găsim în Erminie. Chipul Pantocratorului este înconjurat de obicei de către curtenii Săi cereşti, îngeri şi serafimi, în costume de paradă, uneori înfăţişaţi cu lancea în mîini şi pictaţi în două registre circulare în jurul chipului central al Pantocratorului. Pantocratorul reprezintă deci, în general, pe Dumnezeu, aşa cum L-au văzut în viziunile lor proorocii Vechiului Testament, ca de ex. Isaia (6, 1-3) sau Iezechil. Unele din redacţiile Erminiei recomandă ca în cele patru unghiuri ale medalionului Pantocratorului să zugrăvim pe cei patru Evan¬gheliş. Una din redactările Erminiei recomanda ca, printre îngeri să facem şi pe Maica Domnului şi pe Sf. Ioan Botezătorul. Chipul Mîntuitorului domină, de altfel, toate cele trei părţi ale bisericii: pronaos, naos şi altar, după cele trei demnităţi ale Sale: profet, împărat şi arhiereu, în pronaos (uneori chiar în pridvor), El este înfăţişat ca Emanuel, înconjurat de îngeri şi profeţi, amintind activitatea Lui de profet sau în¬văţător; în naos, pe cupola cea mare a Bisericii, ca Pantocrator sau împă¬rat şi Stăpîn al lumii, iar în altar, în scena dumnezeieşti Liturghii sau cea a împărtăşirii Sf. Apostoli, ca Mare preot sau Arhiereu. Icoana Mîntuitorului rezumă deci şi domină întreg Cosmosul creştin şi programul iconografic al bisericii. Cazurile cînd chipul obişnuit al Pantocratorului de pe bolta turlei celei mari e înlocuit cu altceva, sînt excep¬ţii rare. Erminia ne arată ce să zugrăvim în celelalte turle mai mici ale naosului, în cazul că există, în cea mare, din mijloc, Pantocratorul, în a doua, pe Îngerul Marelui Sfat, în a treia, pe Emanuel, în a patra, pe Maica Domnului cu Pruncul, iar în a cincea, pe Sf. Ioan Botezătorul. Precum am văzut, pereţii tamburului sînt împărţiţi în trei sau patru zone orizontale circulare, fiecare din ele fiind zugrăvită cu un şir de figuri sfinte. Zona superioară, imediat sub Pantocrator, o ocupă, de obicei îngeri, serafimi şi heruvimi, etc., împărţiţi de autorii Erminiilor în cele nouă cete tradiţionale ale ierarhiei îngereşti ca la Pseudo-Dionisie Areopagitul; în¬tre îngeri figurează uneori şi tronul Etimasiei. Tema Etimasiei reprezintă tronul gol, înconjurat de uneltele Patimilor şi pregătit pentru ca Mîntuitorul să se aşeze pe el, ca Judecător al lumii la a doua Sa venire. Ea este strîns legată de Pantocrator şi de reprezentarea Sfintei Treimi, căci Dumnezeu, Creatorul lumii şi Atotţiitorul (Providenţiatorul) ei, va fi totodată şi Ju¬decătorul ei; este inspirată din psalmul 9, vers. 8-9: "Iar Domnul rămîne în veac, gătit-a Scaunul Său de Judecată, căci El va judeca lumea cu dreptate, El judecă popoarele fără strîmbătate”. Pînă în sec. XIV, această temă iconografică figura pe abside, apoi a trecut pe boltă, fie pe pandantivi, fie pe intradosul arcurilor de la baza ei, fie chiar pe boltă. Zona imediat următoare, sau chiar zona primă de sus (atunci cînd turla e mai mică), e ocupată totdeauna cu chipurile Sf. Prooroci, de obicei 12 la număr, ca unii care, cu ajutorul inspiraţiei de sus, au vestit cu mult înainte venirea şi lucrarea Mîntuitorului în lume. Ei sînt aşezaţi deci sub Pantocrator, ca nişte heralzi cereşti, care au vestit cuvîntul Său. În bisericile vechi, Sfinţii Prooroci erau înfăţişaţi, în general, în atitu¬dine de mişcare şi din profil, mergînd în procesiune, cu draperiile veşmin¬telor largi modelîndu-se după forma picioarelor şi fluturînd în urma lor; în bisericile mai noi sînt reprezentaţi mai mult în atitudine statică, din faţă, şi meditînd, ca nişte inspiraţi. Fizionomiile lor sînt foarte variate, în general severe. Toţi poartă în mîini rulouri cu inscripţii de versete sau fragmente din profeţiile lor cele mai caracteristice, ce prevestesc venirea Mîntuitorului. Uneori, printre ei figurează şi alte personaje marcante ale Vechiului Testament, care proriu-zis nu sînt prooroci, ca Baruh, Ghedeon, ş.a., ori Maica Domnului între arhangheli sau îngeri, "Chipul lui Hristos nefăcut de mînă omenească”, tronul Etimasiei. Erminia ne arată cum să zugrăvim pe fiecare sfînt prooroc în parte şi ce inscripţii trebuie scrise pe rulouri. Ea numără întîi pe cei 12 prooroci mici, în ordinea lor din Sf. Scriptură: Osie, Ioil, Amos, Obadia, (Avdie), Iona, Mica (Mihea), Naum, Avacum (Habacuc), Sofonie (Tefania), Agheu (Hagai), Zaharia şi Maleahi (Malahia), apoi, pe cei pa¬tru prooroci mari: Isaia, Ieremia, Iezechiel şi Daniel, apoi, prooroci mai vechi, ca: Sf. Ilie şi Elisei, precum şi alte personaje biblice din Vechiul Testament, pe care le numeşte tot prooroci, ca: Ghedeon, Baruh, Ahia, Samas, Ioad, ş.a. În practică însă, zugravii nu pictează pe toţi proorocii, în toate bisericile; numărul lor variază de la monument la monument. Zona inferioară a pereţilor cilindrului turlei, sub profeţi, o ocupă, de regulă, chipurile Sf. Apostoli. Ei sînt înfăţişaţi, în bisericile mai vechi, după vechea tradiţie bizantină, în profil, drapaţi după-moda vestimentară an¬tică, ţinînd cărţi şi mergînd cu pas repede, în bisericile mai noi, sînt în¬făţişaţi, mai des, în atitudine statică, din faţă. Erminia ne arată cum să zugrăvim fiecare chip de Sfînt Apostol, în parte, şi (eventual) ce să scriem pe sulurile pe care le poartă în mîini, de ex.: "Petru, barba rotundă, ţinînd epistolie, zice: Petru, apos¬tolul lui Iisus Hristos, aleşilor neamurilor...” (deci aşa cum se începe prima epistolă a Sf. Petru). Dar nu în toate bisericile găsim zugrăviţi pe toţi cei 12 Sfinţi Apostoli. Registrul inferior al tamburului (turlei) reprezintă de obicei, în friză, tema iconografică pe care o numim Dumnezeiasca Liturghie sau Liturghia Cerească, adică slujba săvîrşită în ceruri de către Mîntuitorul, ca Mare Arhiereu, înconjurat de îngeri-preoţi şi diaconi. Tema aceasta ilustrează de fapt rînduiala Vohodului mare din Liturghia ortodoxă, adică ieşirea cu Darurile sau procesiunea solemnă în timpul că¬reia cinstitele Daruri, care închipuiesc Sfîntul Trup şi Sînge al Domnu¬lui, sînt transportate de la Proscomidiar la Sfînta Masă. Uneori ea ilus¬trează şi cortegiul funebru din slujba Prohodului din Vinerea Patimilor: în loc de discul şi potirul cu Sf. Daruri, e purtat epitaful, cu chipul Mîntuitorului mort. În această scenă Mîntuitorul e înfăţişat ca arhiereu, stînd în faţa Sf. Mese, pe care se află Sfînta Evan¬ghelie şi deasupra căreia, uneori, pluteşte porumbelul Sf. Duh şi Chipul Celui Vechi de zile, ilustrîndu-se astfel ideea că jertfa e adusă tuturor ce¬lor trei persoane ale Sfintei Treimi. Uneori, Mîntuitorul e înfăţişat de două ori: la stînga, şi la dreapta Sfintei Mese; deoparte, El binecuvîntează plecarea procesiunii, de cealaltă, o primeşte. De aceea tema ilustrează de regulă două momente ale acestui rit liturgic, fiind împărţită simetric în două părţi: de o parte, organizarea şi pornirea cortegiului procesional, de alta, întoarcerea lui spre Sfînta Masă, unde Mântuitorul, în calitate de Mare Ar¬hiereu, prezidează (pontifică) slujba. Dintr-o parte a Sfintei Mese, corte¬giul porneşte, iar din cealaltă, soseşte, îngeri-diaconi poartă în mîinile, sau pe capetele lor, discul acoperit cu văl brodat. Îngeri-preoţi îi urmează, înveşmîntaţi în patrafire şi feloane, ţinînd în mîini potire acoperite cu văluri brodate. Alţi îngeri poartă Sfîntul Aer. Toţi merg cu pas lin şi majestuos (mai rar cu pas grăbit). Procesiunea se întoarce prin dreapta: unii îngeri poartă cădelniţe şi tâmîiază, alţii poartă ripide uriaşe şi cruci, ca la litur¬ghia arhierească. Toţi sînt în atitudine de mişcare. Mîntuitorul primeşte uneori discul de la îngerul-arhidiacon, din fruntea procesiunii, care se pleacă profund în faţa Lui. Amintim că locul acestei frumoase teme iconografice nu este pretutin¬deni acelaşi, în toate bisericile. Astfel, în bisericile greceşti din Athos, ca şi în unele biserici româneşti, Dumnezeiasca Liturghie figurează, pre¬cum am spus, pe peretele hemicielului (absidei) altarului. La Cetăţuia, Dumnezeiasca Liturghie e zugrăvită pe pereţii timpanelor de la baza tur¬lei. La biserica Sf. Nicolae din Curtea de Argeş, ca şi la Cozia, această scenă lipseşte cu totul, în alte biserici ea ocupă zona de sus a pereţilor tamburu¬lui, sub chipul Pantocratorului, deci deasupra proorocilor şi apostolilor. La cele mai multe biserici, tema Dumnezeieştii Liturghii ocupă însă, precum am spus, registrul ultim al tamburului turlei. La baza turlei pe pandantivi se zugrăvesc, de regulă, chipurile celor patru sfinţi evanghelişti: Matei (Sud-Vest), Marcu (Nord-Vest), Luca (Nord-Est) şi Ioan (Sud-Est). Sînt înfăţişaţi, de obi¬cei, cu simboalele lor - mai rar fără simboale - adică: Matei, cu un om sau un înger, Marcu cu leul, Luca cu viţelul, Ioan cu un vultur (Vezi Iezechil 1, 5-20 şi Apocalipsa 4, 6-11). Tipul iconografic este cel al Sf. Apostoli sezînd, chipurile lor se de¬senează clar pe fonduri de arhitecturi, simple şi clare. Erminia recomandă ca, pe Sf. Matei, Marcu şi Luca (sinopticii), dacă îi zugrăvim în atitudine de scriitori inspiraţi, să-i zugrăvim în case (în decor arhitec¬tonic), iar pe Sf. Ioan în peşteră şi dictând lui Prochor, care, sezînd în faţa lui, scrie. În faţa lor, evangheliştii au cîte un pupitru sau o masă mică pentru scris şi Evanghelia deschisă, avînd scrise pe ea primele cuvinte cu care se începe fiecare Evanghelie, aşa precum indică şi Erminiile. Uneori, îndărătul fiecărui evanghelist, apare şi un înger, care îl inspiră. Plasarea chipurilor Sf. Evanghelişti în acest loc vrea să spună că, aşa cum construcţia se sprijină pe pereţii naosului, tot astfel şi Biserica lui Hristos se sprijină pe Evanghelia Lui, fixată în scris de cei patru Sfinţi Evanghelişti, întrucît însă ei sînt însoţiţi de simboalele lor, care nu sînt altceva decît cele patru fiinţe (fiare) din viziunea Sf. Ioan, descrisă în Apocalipsa lui (cap. 4, 6-7). Putem spune deci, că, privit în ansamblu, deco¬rul iconografic al turlei reprezintă o ilustrare a acestei viziuni: Pantocra¬torul reprezintă tronul Celui Prea Înalt, cei 12 prooroci şi cei 12 Apostoli reprezintă pe cei 24 bătrîni din viziune, iar cei patru evanghelişti pe cele patru fiinţe din ju¬rul tronului Dumnezeiesc. Pe suprafaţa arcurilor mari, care susţin turla, între pandativi, în bi¬sericile româneşti se zugrăveşte şi "Chipul lui Hristos nefăcut de mînă omenească” (Mandylion), ca în mînăstirile din Athos, aşa precum prevede de altfel şi Erminia: la răsărit, Mandylion-ul, iar la Apus, Cheramion-ul, de-a dreapta, Hristos, ţinînd o Evanghelie în care scrie: "Eu sînţ viţa, voi mlădiţele” (Ioan XV, 5), iar în stînga, Emanuel, cu un sul pe care scrie: "Duhul Domnului peste mine, pentru care m-a uns pe mine” (Luca 4, 18). Dintre aceste patru chipuri purced ramuri de viţă care vin dede¬subtul Evangheliştilor la unghiurile bolţilor; printre ele se împletesc chi¬purile unora din cei 70 apostoli sau ucenici, în mici medalioane, ro¬tunde. Unul dintre ultimele două chipuri poate fi înlocuit cu Tronul Etimasiei. La Moldoviţa şi la Cozia, pe arcurile mari de la baza turlei s-a zugră¬vit: Buna-Vestire, la Răsărit; Naşterea Domnului, la Sud; Întîmpinarea Domnului, la Apus; şi Botezul Domnului, la Nord. Pe partea dinăuntru a bolţilor, de fiecare parte, Erminia recomandă să zugrăvim cîte trei prooroci cu suluri, cuprinzînd proorocii despre sărbă¬torile praznicelor, zugrăvite sub dînşii. Iconografia de pe intradosul arcurilor (suprafaţa de jos a arcurilor) de la baza turlei e foarte variată, de la monument, la monument. Aici se zugrăvesc ori personaje din istoria biblică a Vechiului Testament (Noe în corabie, Avraam, Isaac, Iacov, Moise cu Tablele Legii, Aaron, Iov, David, Solomon, proorocii mesianici, Isaia, Maleahi, Zaharia, ş.a.), ori diferite reprezentări ale Mîntuitorului (din viziunea proorocului Daniel cap. 7, 9- 10; etc.). Naosul este partea centrală a bisericilor ortodoxe, cuprinsă între iconostas şi pronaos. Ca arhitectură şi suprafeţe de pictat, el cuprinde turla cea mare cu părţile ei componente, despre care am vorbit, două bolţi sau abside laterale (una spre Nord şi alta spre Sud) cu pereţii lor, care pot fi absidali (rotunzi), sau drepţi, avînd fie¬care cîte un rînd sau două de ferestre, care, în general, sînt mai mici la bisericile vechi şi mai mari la bisericile mai noi. La bisericile vechi există şi un al treilea perete, transversal, în par¬tea de Apus, care separă naosul de pronaos şi care avea o uşă de comu¬nicare, surmontată de un timpan. La bisericile mai noi acest perete a dispărut, ştergîndu-se astfel deosebirea netă care se făcea în vechime între naos şi pronaos. De altfel, chiar la unele din bisericile vechi, care aveau un asemenea perete, el a dispărut prin diferite modificări arhitec¬tonice făcute între timp la aceste biserici. Naosul, partea din biserică rezervată credincioşilor, reprezintă, după concepţia tîlcuitorilor Liturghiei, Biserica pămîntească, lumea văzută, organizată în Universul creştin al Harului. Decorul iconografic al naosului trebuie să reprezinte deci, tot ceea ce ar putea contribui la edificarea religioasă-morală a credincioşilor, la instruirea lor în adevărurile învăţăturii de credinţă şi de vieţuire creş¬tină, ca şi la cunoaşterea vieţii Mîntuitorului şi a istoriei Bisericii creş¬tine. Trebuie să remarcăm de la început că programul iconografic al nao¬sului este foarte variat, de la monument, la monument, de la o regiune, la alta şi de la o epocă, la alta. Construcţia arhitectonică făcută şi ea în di¬mensiuni variate, deci, variabilitatea suprafeţelor de pictat, e de la sine înţeles, spaţiul picat nu rămîne acelaşi nici ca dimensiune, nici ca situ¬are sau poziţie în toate bisericile, la care intervin şi concepţiile diferite de la care pleacă pictorii decoratori, gusturile şi voinţa ctitorilor, etc., fac ca, mai ales în vechime, să nu avem de-a face cu un program icono¬grafic stabil şi uniform al naosului diferitelor biserici. În această parte a sfîntului locaş, personalitatea - adică gustul şi talentul, gradul de cultură teologică şi fantezia pictorilor s-au putut des¬făşura mai liber decît în decorarea altarului, a iconostasului sau a turlei celei mari, unde tipicul iconografic este mai stabil şi uniform. De aceea, nici chiar redactorii Erminiilor bizantine de pictură nu dau un program iconografic tip pentru naos, ci se mulţumesc să dea cîteva indicaţii generale asupra ciclurilor de teme care se pot ilustra pe pereţii naosului, ca de ex.: "Iară, pe pereţii cei drepţi: praznicele împărăteşti, Sfintele Pa¬timi, minunile Sfîntului mănăstirii (hramul bisericii)...” etc. În general, chipurile sfinţilor, scene din viaţa Mîntuitorului, a Sfin¬tei Fecioare şi a altor Sfinţi, ilustrarea sărbătorilor mari ale Ortodoxiei, iar uneori şi ilustrări din teme liturgice sau de texte din imnografia bisericească, alcătuiesc laolaltă decoraţia naosului. Se văd aici, deoparte, sfinţi de toate categoriile, repartizaţi în diferitele locuri ale edificiului, într-o ierarhie proporţionată cu importanţa fiecăruia. Astfel, mai aproape de intrarea în naos, sînt plasaţi sfinţi călugări, asceţi şi mari pustnici, eroi ai nevoinţelor desăvîrşirii spirituale în trup (Antonie, Pahomie, Sava); mai departe, sfinţi martiri, eroii luptei pentru apărarea şi susţinerea credinţei creştine, în altă parte, sfinţii diaconi şi episcopi. La curba marilor arcuri care susţin cupola, Sfinţii militari (Gheorghe, Dimitrie, Teodor Stratilat, ş.a.), formînd un fel de gardă de onoare la picioarele Pantocratorului, iar pe pandantivi - după cum am spus - sfinţii evanghelişti, care formează (simbolizează) legătura între pămînt şi cer. Vin apoi cele douăsprezece sărbători împărăteşti, a căror ilustrare s-a impus devreme şi care constituie un fel de friză a episoadelor celor mai importante din viaţa Sfintei Fecioare şi a Mîntuitorului. Trei din ele au fost subliniate cu mai multă insistenţă: Naşterea, Răstig¬nirea şi Învierea. Alte episoade evanghelice completează această pictură istorico-dogmatică. Să analizăm pe rînd şi mai îndeaproape pictura fiecărei părţi a naosului. Pictura arcurilor mari. La unele biserici vechi din Moldova, turla de deasupra naosului se sprijină pe două mari arcuri de boltă, dintre care unul la răsărit, deasupra peretelui despărţitor dintre naos şi pronaos, for¬mînd un mare timpan, deasupra uşii de intrare în naos. Alte două arcuri mai mici, unul la nord şi altul la sud, se află în toate bisericile. În general, subiectele zugrăvite pe arcurile mari se leagă cu cele de pe cupolă sau cu cele din altar. Ele reprezintă scene şi motive care se re¬feră la Sf. Treime, la Întrupare şi la jertfa liturgică. Din punct de ve¬dere iconografic, cele două arcuri mari constituie, deci, anexe ale cupo¬lei şi ale altarului. Astfel, la biserica din Bălineşti, pe arcul de răsărit, la mijloc, este reprezentată tema numită Tronul Etimasiei, înconjurat de serafimi şi îngeri şi încadrat de alte două scene, azi distruse. Pe arcul de vest, la mijloc este reprezentat chipul Sf. Ioan Botezătorul înaripat, înconju¬rat de îngeri şi serafimi şi încadrat de alte două scene, care azi nu se mai disting. La Popăuţi, pe ambele arcuri sînt zugrăvite medalioane cu chipuri de profeţi. La Vatra Moldoviţei, arcul de Est arată în medalion pe Cel Vechiu de zile şi patru scene din viaţa Mîntuitorului, şi anume: Schimbarea la faţă, Arătarea către Sfintele femei, Necredinţa lui Toma şi Înălţarea la cer. Pe arcul de Vest avem învierea lui Lazăr, două scene din viaţa Sfintei Fecioare, iar la mijloc, în medalion, un arhanghel. La biserica Sf. Dumitru din Suceava (sec. XVI), pe arcul de Răsărit este reprezentat un medalion cu chipul lui Iisus Emanuel, purtat de îngeri zburînd (ca în scena Înălţării); - pe cel de Apus, chipul Sf. Ioan Botezătorul şi şase scene din viaţa sa. La Voroneţ, pe arcul de Răsărit este reprezentat chipul Mielului şi cu pro¬feţi, în medalioane, iar cel de Apus, cu Sfînta Treime, prooroci în picioare şi două scene. La Cetăţuia (sec. XVII), în arcul de Răsărit sunt reprezentate scene din viaţa Sfintei Fecioare, iar pe arcul de Apus, scene din viaţa Mîntuitorului, printre care, Intrarea în Ierusalim şi Învierea. La biserica din Hunedoara, pe arcul de Nord sunt reprezentate Naşterea şi Bo¬tezul Domnului, pe cel de Sud, Intrarea în Ierusalim şi Învierea, pe cel de Răsărit, Cel Vechiu de zile, în mijlocul a patru tronuri. Pictura bolţilor naosului. La bisericile cu abside laterale la naos, pe bolţile (semicupole) absidelor se zugrăvesc cîte două mari praznice îm¬părăteşti ale Mîntuitorului: Naşterea Domnului (pe semicupola absidei dinspre sud) şi Învierea (pe cupola absidei dinspre nord). Pe restul supra¬feţei absidelor şi a pereţilor verticali ai naosului, în aceleaşi registre (pe zona superioară), se zugrăvesc scene ilustrînd momente principale din viaţa Mîntuitorului, ori din activitatea şi din parabolele şi minunile Sale, ast¬fel ca, în jurul icoanei centrale a Naşterii din semicupola absidei sudice, să fie grupate momente şi evenimente în legătură cu Naşterea, cu Buna¬vestire (Luca 1, 26-36), vizita Sf. Fecioare la Sf. Elisabeta (Luca 1, 39-56), magii de la Răsărit, Fuga din Egipt, ş.a., iar pe peretele nordic, se vor grupa momente şi episoade în legătură cu Patimile şi Învierea ca de ex. Intrarea lui Iisus în Ierusalim, Cina cea de Taină, Rugăciunea din Grădina Ghetsimani, Prinderea şi judecata lui Iisus, Patimile, Purtarea Cru¬cii, Răstignirea, Pogorîrea de pe cruce, Arătările după Înviere, Duminica Tomii, ş.a. (Ioan 20, 24-29), etc. Această pictură a fost în trecut destul de diversă şi variată. Astfel, la biserica Sf. Nicolae din Curtea de Argeş, unde naosul are plan cruci¬form, patru bolţi formează braţele Crucii, fiind sprijinite pe patru pilaş¬tri octogonali. Bolta de Sud a planului în cruce e decorată, în mijloc, cu două medalioane cu chipuri de profeţi (sec. XVIII), iar de o parte şi de alta, două compoziţii: la Apus, Naşterea Domnului, la Răsărit, Botezul Mîntuitorului. Pe bolta dinspre Nord sînt de asemenea două chi¬puri de profeţi (sec. XIX), iar pe laturi, de partea dinspre Apus, Învierea Domnului, iar de cealaltă Duminica tuturor Sfinţilor. Pe bolta dinspre Apus (spre pronaos), la mijloc, sunt reprezentate două chipuri de profeţi, în medalioane (din sec. XIX), iar de o parte Învierea lui Lazăr (frescă din sec. XIX) şi de cealaltă, Intrarea lui Iisus în Ierusalim (sec. XIX). Astăzi, de regulă, în cele două bolţi laterale ale Naosului (semicupolei absidelor) sunt reprezentate cele două evenimente principale din viaţa Mîntuitorului, sărbătorite în cele două mari praznice împărăteşti ale calendarului ortodox: Naşterea şi Învierea. De obicei pe bolta dinspre Miază-zi - Naşterea, iar pe bolta dinspre Miază-noapte - Învierea, aşa după cum precizează şi Regulamentul din 1912 al Sf. Sinod al BOR. Pictura pereţilor naosului. Trebuie să semnalăm de la început marea deosebire care există între bisericile vechi, de o parte, şi cele noi, de alta, în ceea ce priveşte felul de a se zugrăvi pereţii naosului şi ai pronaosului. În vechile biserici pictura naosului era bogată, variată şi complicată: suprafaţa pereţilor era împărţită în mai multe zone, registre sau secţiuni longitudinale (cîte 3-4-5 sau chiar şase, ca la biserica dom¬nească Sf. Nicolae din Curtea de Argeş), fiecare cu pictura ei, formată fie din mici chipuri de sfinţi despărţite între ele prin fîşii (benzi) de culoare, fie din frize, adică teme complexe şi de mari dimen¬siuni care ocupă suprafaţa peretelui pe o mare lungime (ca pe peretele de Nord al bisericii Sf. Nicolae din Curtea de Argeş), fără să fie împărţite în icoane izolate, reprezentînd momente din viaţa şi activitatea Mîntuitorului sau episoade din viaţa anumitor sfinţi. Aceste teme sînt in¬spirate dintr-o idee centrală, coordonatoare, care face din întreaga friză o unitate, bine închegată. În vechile biserici, se zugrăveau absolut toate suprafeţele zidurilor; nici un colţişor, oricât de ascuns şi de mic, nu rămînea nezugrăvit. Interio¬rul acestor biserici ilustra, astfel, aproape întreaga viaţă a Mîntuitorului, minunile şi învăţăturile Lui, parabolele, Patimile, Răstignirea şi Moartea lui pe Cruce, apoi vieţile sfinţilor de diferite categorii (martiri, ierarhi, pustnici, taumaturgi, etc.), sărbătorile liturgice ale anului bisericesc, mo¬mente din viaţa Bisericii creştine (ca de ex. sinoadele ecumenice), iar une¬ori chiar idei dogmatice şi texte, (imne şi rugăciuni), din rînduiala Litur¬ghiei sau a altor sfinte slujbe. Pereţii unor astfel de biserici erau adevărate cărţi în care puteau să citească şi cei ce nu ştiau carte, cum zice Sf. Ioan Damaschinul. Erau ca nişte covoare ţesute în cele mai impresionante şi variate culori şi motive, instruiau pe credincioşi şi, totodată, încîntau ochiul. Cînd intri într-o astfel de biserică de acest fel - ochiul este izbit de această pictură bogată, variată şi savantă, de mulţimea şi felurimea scenelor, a chipurilor şi a tablourilor, executate, pînă în cele mai mici amănunte, cu o pricepere, măiestrie, răbdare şi migală de miniaturişti. Să luăm, ca exemplu, una din aceste biserici vechi: Sfîntul Nicolae domnesc din Curtea de Argeş (sec. XIV) şi să vedem cum se înfăţişează pictura de pe pereţii naosului. La această biserică, suprafaţa interioară a pereţilor e împărţită în 5-6 zone sau secţiuni suprapuse, fiecare cu pictura ei, ultima (cea de jos) fiind ocupată cu draperii în cute. Pe peretele de Nord, partea de sus, care formează timpanul bolţii respective, despărţit în două de fereastră, s-a zugrăvit în frescă de o parte a ferestrei Coborîrea de pe Cruce, de cealaltă, Punerea în Mormînt a Domnului (sec. XIV). În prima scenă, Iisus mort, aproape gol, foarte slab, este întins pe catafalc, avînd la căpătîi pe Sf. Fecioară, iar la picioare pe Iosif Arimateianul. De cealaltă parte a catafalcului, aplecat asupra tru¬pului celui mort, Sf. Ioan Evanghelistul, avînd alături pe Măria Magdalena, care ridică îndurerată braţele spre cer. Cît priveşte Punerea în Mormînt, (în partea din dreapta a ferestrei) este o scenă rară în iconografia bizantină: Trupul Domnului, înfăşurat în giulgiu, este purtat de Sf. Fe¬cioară, de Iosif Arimateianul şi de Sf. Ioan, spre mormântul, ce se vede, săpat în stînca de alături. Zona superioară a peretelui, sub timpan, ilustrează minunea satu¬rării celor cinci mii de oameni, cu cinci pîini şi doi peşti. Cele trei mo¬mente principale ale acestei minuni sînt reprezentate într-o friză conti¬nuă, cuprinsă între pereţii cilindrului mare. În stingă, Iisus avînd în faţă doi Apostoli, binecuvintează pîinile şi peştii. La mijloc, El frînge pîinile şi le dă Apostolior să le împartă; în dreapta, tot El primeşte cele două¬sprezece coşuri cu fărîmituri, rămase după saturarea mulţimlor. În zona următoare (a doua de sus în jos) se reprezintă episoade din istoria Patimilor şi a Învierii: pecetluirea Morrnîntului lui Iisus, îngerul vesteşte sfintelor femei Învierea, şi pilda celui ce şi-a zidit palat (sau a bogatului căruia i-a rodit ţarina). Zona inferioară (în rînd cu fereastra de jos) cuprinde chipuri de Sfinţi militari. Pe peretele de sud, suprafaţa timpanului bolţii ilustrează Întîmpinarea Domnului (sec. XIV). Scena este împărţită în două, prin fereastră, în stînga se văd Iosif şi Măria în faţa templului din Ierusalim, pe braţul drept Sf. Iosif ţine perechea de turturele aduse ca jertfă, conform Legii, în dreapta ferestrei, bătrînul Simeon ţine în braţe pe Pruncul Iisus şi slăveşte pe Dumnezeu, grăind: "Acum slobozeste... " (Luca 2, 29). Zona superioară (sub timpan) conţine o frescă reprezentînd patru mo¬mente din istoria Naşterii lui Iisus, şi anume, începînd de la Apus spre Răsărit: Călătoria Sf. Iosif şi a Sf. Fecioare spre Vitleem, pentru recensămîntul poruncit de Quirinus (după evanghelia apocrifă); Înscrierea la recensămînt în faţa lui Quirinus; Irod iscodeşte pe cei trei magi despre locul unde s-a născut Prun¬cul (scenă despărţită în două); Irod consultă pe arhiereii şi cărturarii poporului asupra loculuiunde este să se nască Iisus. Cele două zone de la mijloc (a doua şi a treia de sus în jos) reprezintă momente din istoria Patimilor Domnului: Iisus cu Sf. Apostoli în grădina Ghetsimani, Rugăciunea cea peste fire, Vînzarea săvîrşită de Iuda, Prinderea lui Iisus, Batjocorirea Lui şi drumul spre Golgota. Pe peretele dinspre Apus, adică peretele despărţitor dintre naos şi pronaos, sus pe timpanul bolţii, s-a zugrăvit Schimbarea la faţă a Domnului (sec. XIV). Restul suprafeţei peretelui este, ca şi ceilalţi pereţi, împărţit în mai multe zone. În zona de sus, vedem Fuga în Egipt a părinţilor după trup ai Dom¬nului (sec. XIV), împărţită în trei episoade: visul lui Iosif, Sfînta Fami¬lie în drum spre Egipt, Călătoria la Nazaret. În zona următoare (de deasupra uşii), este zugrăvită Adormirea Mai¬cii Domnului, compoziţie remarcabilă prin marile ei dimensiuni, prin coloritul variat şi armonios şi prin justa grupare a scenelor şi a persona¬jelor. Pe pereţii care unesc bolta cu cei doi pilaştri susţinători ai cupolei centrale, în zona superioară vedem scena uciderii pruncilor, în dreapta, iar tămăduirea unui îndrăcit, în stingă (sec. XIX); în zona mijlocie, nunta de la Cana Galileii, în dreapta -, în stînga tîlmăciril pildei neghinelor (Matei 13, 37-42); în zona de jos, de o parte şi de alta, vedem portrete de sfinţi ostaşi martiri. Mai jos, pe peretele unuia dintre stîlpi, e zugră¬vit Sf. Dumitru. Cele două firide sau bolţi mai mici, laterale, care între¬rup peretele de Apus al naosului, de o parte şi de alta a uşii de intrare, sînt decorate, cea din dreapta (Sud), cu scene şi momente în legătură cu Patimile şi Răstignirea, iar cea din stînga (Nord), cu diferite minuni ale Mîntuitorului (vindecarea soacrei lui Petru, Iisus mergînd pe valurile mării, pescuirea minunată, ş.a.), cu parabole, cu trei chipuri de sfinţi (Macabei, Pimen şi Domiţian). Stîlpii susţinători ai bolţii naosului sînt şi ei zugrăviţi cu scene din patimile sfinţilor martiri; de ex., pe stîlpul de Sud-Est vedem martiriul Sf. Haralambie, Sf. Pavel şi Sf. Toma; pe cel din Nord-Est sînt zugră¬vite patru scene din viaţa Sf. Filofteia şi anume: milostenia Sfin¬tei, uciderea ei, înmormîntarea şi aducerea sfintelor sale moaşte de la Tîrnovo la Argeş, de către Radu-Negru cu episcopi şi cler numeros. Aşadar, în general, în bisericile de odinioară, în partea de sus, a suprafeţei pereţilor naosului, erau reprezentate Minunile şi Patimile Mîntuitoru¬lui, care ocupau, de obicei, primele două registre de sus, fie că Patimile erau mai sus şi minunile mai jos, fie invers. Partea de jos a pereţilor era decorată cu chipurile Sfinţilor mai însemnaţi, printre care locul de frunte (adică mai aproape de altar şi de Pan¬tocrator) îl ocupau Sfinţii martiri ostaşi: Gheorghe, Dimitrie, Teodor Tiron şi Teodor Stratilat, Mercurie, Iacov Persul. Erminia preci¬zează şi locul sau ierarhia acestor Sfinţi, indicîndu-se de ex. să zugrăvim pe Sf. Gheorghe de-a dreapta şi pe Sf. Dumitru de-a stînga, iar pe ceilalţi în ordinea pe care ne-o arată ea. După Sfinţii militari, pe registrul infe¬rior al pereţilor naosului vin totdeauna Sfinţii doctori sau tămăduitorii fără de arginţi: Cozma şi Damian, Chir şi Ioan, Pantelimon şi Ermolae. Erminia ne dă o listă întreagă a numelor acestor Sfinţi şi descrie fe¬lul cum trebuie să-i zugrăvim, după vîrsta şi felul muceniciei lor. Pe peretele din dreapta (sud), mai spre pronaos, se zugrăvesc, totdea¬una, chipurile Sfinţilor împăraţi Constantin şi mama sa Elena avînd între ei Sf. Cruce a Răstignirii, pe care o ţin amîndoi, după cum recomandă Er¬minia. Pe suprafaţa de Răsărit a peretelui despărţitor dintre naos şi pronaos (cînd este), deasupra uşii, găsim totdeauna scena Adormirii Maicii Domnu¬lui, iar mai jos, de o parte şi de alta a uşii, friza ctitorilor, care, atunci cînd arhitectura bisericească s-a modificat, desfiinţîndu-se acest perete, a fost strămutată pe suprafaţa interioară a peretelui de vest al pronaosului, aproape de uşa de intrare în biserică. Scene din Viaţa, Patimile sau Minunile Sfîntului patron (hram) ocupă de obicei un loc, variabil ca întindere şi situare, pe pereţii naosului unor biserici, aşa cum recomandă şi Erminia. De asemenea, se pot zugrăvi în naos scene din viaţa şi minunile Sfîn¬tului (Sfinţilor) ale căruia (cărora) sfinte moaşte se păstrează în biserica respectivă, aşa cum şi recomandă Regulamentul Sf. Sinod din 1912 al BOR. Sînt rare cazurile când, pe suprafaţa de Răsărit a peretelui despărţitor dintre naos şi pronaos, s-a zugrăvit altceva decât Adormirea Maicii Dom¬nului. Buna tradiţie, bizantină sau ortodoxă, a picturii noastre bisericeşti se păstrează în spaţiul românesc până spre sfârşitul sec. XVIII şi începutul sec. XIX. Pînă în această vreme zugravii bisericeşti subordonau munca şi opera lor unui principiu superior şi anume: ei făceau nu artă pentru artă, ci puneau arta lor în slujba teologiei şi a Bisericii. Ea nu reprezenta un scop în sine, ci un mijloc: era un vehicol şi un mijloc de ilustrare a unor idei dogmatice, un mijloc de învăţătură, menit să instruiască pe cei neştiutori de carte în is¬toria şi morala creştină. Pictura bisericească era o carte deschisă pentru ochii celor ce nu ştiau să citească, era o adevărată "teologie ilustrată”. La începutul sec. al XIX-lea, şi cîteva decenii mai tîrziu, pictorii cuge¬tau şi compuneau încă bisericeşte şi cu adevărat tact de artişti. Ei ştiau ori simţeau că, în arta religioasă, cugetarea este esenţialul şi se trudeau să tra¬ducă textul în cît mai limpezi imagini, mai aproape de spiritul credincioşi¬lor, de ritmul lor de cugetare şi de ritmul cuvintelor citite la strană ori cîntate la Liturghie. În locul temelor şi al chipurilor numeroase şi variate de altădată, nu mai avem decît cîteva scene principale din viaţa Mântuitorului (Naşterea, Schimbarea la faţă, Răstignirea, Învierea, etc.) şi cîteva chipuri de sfinţi reprezentativi. Locul frizelor de mare întindere şi bogate, executate cu măiestrie şi migală, l-au luat cîteva icoane izolate şi încadrate în chenare, cu spaţii libere între ele, înfăţisînd cel mai adesea un singur personaj. Programul iconografic al naosului bisericilor zugrăvite în acest fel, este extrem de simplu şi de sumar: pe peretele de nord, se zugrăveşte Învierea Domnului, iar pe cel de sud, Naşterea; în zona de mijloc, pe peretele de nord, deasupra stranei stîngi, Maica Domnului ca împără¬teasă şezînd pe tron şi străjuită de doi arhangheli, iar în partea opusă, de pe peretele de sud, deasupra stranei drepte, Mîntuitorul, învesmîntat ca Arhiereu, stînd pe tron, avînd în dreapta pe Sf. Ioan Botezătorul, adică tema iconografică pe care am numit-o Deisis (la unele biserici însă în locul acesta se zugrăveşte Răstignirea sau Coborîrea de pe Cruce), în zona inferioară, pe peretele de sud, se zugrăvesc Sfinţii mili¬tari ca Sf. Dimitrie sau Gheorghe şi Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena avînd între ei Sfînta Cruce, iar pe peretele de nord alţi sfinţi, dintre cei mai veneraţi în popor, ca de ex. Sf. Nicolae, Sf. Paraschiva. Pe amvon, dacă există, se zugrăvesc Sf. Evanghelişti cu simboalele lor, iar pe pere¬tele de lîngă amvon, deasupra lui, Sf. Ioan Gură de Aur. În bisericile unde se află moaştele unui sfînt sau unde un sfînt oa¬recare este cu deosebire venerat de popor, se zugrăvesc scene din viaţa şi minunile sfîntului respectiv. La atîta se reduce programul iconogra¬fic al naosului bisericilor mai noi, chiar după indicaţiile din Regula¬mentul Sfîntului Sinod al BOR pentru zugrăvirea bisericilor, din 1912 (art. 13-16). Unele din bisericile monumentale zidite şi zugrăvite în ulti¬mele decenii, sub influenţa curentului de revenire la vechea artă bizan¬tină, rezultat al cercetărilor şi studiilor asupra acestei arte, întreprinse la noi de istorici, artişti şi oameni ai Bisericii, ca N. Iorga, Patriarhul Nicodim, prof. I. D. Ştefănescu, pictorul Verona şi Belizarie ş.a. care au înfiinţat Şcoala de pictură bisericească a Patriarhiei Române şi au determinat la noi (ca şi în Apus) curentul de recunoaştere a valorilor eterne ale artei bizantine, au început aşadar să fie zugrăvite după mo¬delul vechilor biserici româneşti, cu respectarea - mai mult sau mai puţin scrupuloasă - a programului (tipicului) iconografic tradiţional, pre¬scris în Erminiile zugravilor bizantini.
