NOUA SINTEZA MONASTICA ATHONITA
MONAHISMUL ATHONIT ASTAZI
– interviu cu parintele ieromonah Macarie Simonopetridis
–
Iulian Nistea: Parinte Macarie, înainte de a vorbi despre
monahismul athonit de astazi, va propun sa prezentati, în rezumat, monahismul
athonit «clasic», asa cum a fost el trait timp de o mie de ani în
acest Sfânt Munte, punctând si raportul dintre manastire si schit la Muntele
Athos, pentru ca, asa dupa cum mi-ati spus, exact în acest punct sta cheia întelegerii
noii sinteze monastice athonite de astazi.
Parintele Macarie: Daca acest raport între viata cenobitica
clasica si traditia eremitica este un aspect particular al vietii în Muntele Athos
astazi, trebuie spus ca e o istorie lunga, si poate toata istoria Sfântului Munte se
orienteaza în jurul acestor doi poli.
Dupa cum stiti, la începuturile istoriei Sfântului Munte (avem putine
informatii asupra originilor monahismului athonit, însa tinând cont de cele ce stim)
primii monahi care au vietuit aici – înainte de venirea Sfântului Atanasie si de
întemeierea monahismului cenobitic – erau eremiti care traiau într-o forma mai mult
sau mai putin organizata. Stim însa ca în epoca Sfântului Atanasie existau deja
manastiri organizate, cu o anumita organizare centrala: un protos la Karies, o
biserica centrala, o organizare a Synaxei – toate aceste lucruri existau deja
înaintea Sfântului Atanasie. Deci aceasta înseamna ca exista un monahism nu doar cu
eremiti dispersati, ci si cu manastiri, care nu erau mari manastiri imperiale, ca cea
întemeiata de Sfântul Atanasie, însa deja era vorba de manastiri organizate. Exista mai
ales, în exteriorul Muntelui Athos, o mare si foarte veche manastire care avea
proprietati în Muntele Athos, si aceasta a creat dificultati si tensiuni – cum ne
arata arhivele pe care le detinem.
Deci, monahismul athonit înainte de secolul al X-lea exista deja
– chiar daca n-a lasat prea multe urme istorice concrete – sub forma a doua
dimensiuni, una eremitica, iar alta, sa-i spunem cenobitica – caci nu se stie exact
ce forma de coenobium era. Ceea ce istoricii presupun este ca monahismul athonit a
început cu adevarat în perioada iconoclasmului: se presupune ca monahi din regiunile
centrale ale Imperiului s-au refugiat aici pentru a scapa de persecutiile iconoclaste, tot
asa dupa cum o parte a monahilor din Asia Mica au plecat si ei spre sudul Italiei în
aceeasi epoca. Putem vorbi deci de o prima extensiune a monahismului athonit sub forma
care exista atunci în Muntele Olimp al Bitiniei, adica sub forma lavrelor eremitice, a
grupurilor de eremiti. Primele dovezi scrise asupra unor monahi care au vietuit pe Muntele
Athos sunt câteva vieti de sfinti de la sfârsitul secolului al VIII-lea si din secolul
al IX-lea, începând cu Sfântul Eftimie cel Tânar. Sfântul Eftimie cel Tânar era
exact acest tip de monah care venea din Olimpul Bitiniei si care a avut aceasta experienta
a monahismului eremitic, dar fiind si prezent în manastire, si care si-a petrecut viata
între manastirea care se afla la Salonic (Peninsula Chalcidica) si Muntele Athos, unde
venea pentru a practica mai intens asceza. Deci Muntele Athos era un loc de retragere
isihasta, dar cu un anumit numar de manastiri deja existente.
Atunci când Sfântul Atanasie a întemeiat marea Manastire
Lavra – cu ajutorul împaratului bizantin Nichifor Focas – el a
întâmpinat rezistenta monahilor ce traiau pe Muntele Athos, care se temeau ca Sfântul
Atanasie le bulverseaza traditiile si obiceiurile de viata aducând un monahism foarte
organizat.
Deci, evenimentul istoric fundamental al întemeierii Manastirii Marea
Lavra nu reprezinta nasterea monahismului la Muntele Athos, ci importarea în Muntele
Athos a monahismului studit, un monahism foarte organizat si strict cenobitic. Si cum
acest tip de monahism presupunea importante lucrari de constructie, cu multi bani, cu
multa miscare, cu multe legaturi cu persoanele importante de la Curte si cu împaratul
însusi, de asemenea cu importarea anumitor tehnologii – tocmai Sfântul Atanasie
este cel care a introdus anumite elemente tehnice în viata monahului, pentru a i-o usura
– si toate acestea i-au nelinistit pe ceilalti monahi athoniti, care se temeau ca
Sfântul Atanasie le va bulversa viata; astfel, ei s-au plâns împaratului. Pâna la urma
Sfântul Atanasie a avut câstig de cauza, însa s-a creat dintru început o tensiune
între monahismul cenobitic strict si monahismul traditional athonit, isihast. Si se poate
spune ca aceasta tensiune a constituit, în fapt, o relatie dialectica pe tot parcursul
istoriei Muntele Athos: doi poli distincti care erau adesea în opozitie, dar care au
evoluat în mod progresiv pâna la fuziune, pâna la sinteza. Deci aceasta relativa
sinteza la care asistam astazi pe Sfântul Munte era în fapt rezultatul unui foarte lung
proces de asimilare si de raport între dimensiunea isihasta si cea cenobitica a vietii
monastice athonite, care exista dintotdeauna la Muntele Athos.
Dupa cum probabil stiti, în Lavra Sfântului Atanasie Athonitul, care
într-o prima faza a importat monahismul Studionului, a avut loc sinteza typicon-ului
liturgic pe care-l avem pâna astazi în Biserica Ortodoxa din toata lumea, si care se
numeste noua sinteza savaito-studita. Asadar, în Lavra Sfântului Atanasie s-au
introdus elemente din typicon-ul Sfântului Sava în typicon-ul Manastirii
Sfântului Atanasie; mai apoi acest din urma typicon a fost difuzat la
Constantinopol si în întreaga Ortodoxie. Asadar typicon-ul zis "al
Sfântului Sava" pe care îl avem astazi în toata Biserica Ortodoxa ca regula a
slujbelor bisericesti este în fapt typicon-ul athonit, mai mult sau mai putin
modificat în functie de loc. Dar aceasta sinteza, care a avut loc la Muntele Athos, nu
priveste doar rânduiala liturgica, ci si spiritul si organizarea monahismului.
Cenobitismului studit strict, Sfântul Atanasie i-a adaugat elemente ce veneau din
traditia palestiniana, care a avut întotdeauna «lavre». Din acest motiv Sfântul
Atanasie si-a numit în mod simbolic lavra sa cu numele de Lavra, dupa «lavrele»
palestiniene.
Când Sfântul Atanasie a introdus monahismul cenobitic în Muntele
Athos, el însusi era un isihast – viata lui dovedeste ca a avut o lunga experienta
de viata solitara, eremitica – si doar fortat de împarat el a întemeiat o manastire
cenobitica, însa având tot timpul aceasta grija de a pastra o dimensiune isihasta în
chiar viata cenobitica. Chiar si în testamentul sau, Sfântul Atanasie prevedea ca în
lavra sa, Marea Lavra, si în dependintele ei sa se gaseasca cel putin cinci eremiti:
"Vreau ca în manastirea Marea Lavra sa fie cinci eremiti – si slava lui
Dumnezeu daca se vor gasi cinci!". Adica sa fie adevarati eremiti: care sa traiasca
în dependenta organica cu manastirea, care sa aiba o viata ascetica si isihasta intensa,
dar, repet, care sa fie în relatie organica cu monahismul cenobitic.
Pe fundamentul dat de Sfântul Atanasie s-au organizat mai târziu alte
manastiri din Muntele Athos, ca Ivironul, dar, evident, pe masura ce istoria a evoluat,
din ce în ce mai mult marile manastiri athonite s-au organizat ca mari manastiri
cenobitice având în dependenta lor eremiti sau chilii, care erau unele din
«manastirile» de alta data, uneori chiar anterioare întemeierii Marii Lavre, si care
s-au transformat treptat în ceea ce numim astazi "chilii" sau
"schituri", dar care fusesera initial vechi manastiri. În secolul al XII-lea
existau în Sfântul Munte 300 de manastiri, nu doar cele 20 pe care le cunoastem astazi!
Si fiecare din acestea avea chiar o identitate juridica, dar au fost încetul cu încetul
asimilate de catre cele 20 de mari manastiri si transformate în timp din mici manastiri
în mari chilii.
Situatia pe care o gasim astazi este ca Muntele Athos e împartit
între 20 de mari manastiri, care sunt în mod normal manastiri cenobitice, si toate
celelalte asezaminte monastice – schituri, chilii, colibe eremitice – depind
juridic de una din cele 20 de mari manastiri cenobitice.
La origine, aceasta instituire însemna ca toti monahii vietuitori ai
Muntele Athos depindeau în mod necesar, atât material cât si spiritual, de una din
manastirile cenobitice. Dar odata cu fenomenul idioritmiei, care s-a dezvoltat în
timpul epocii turcesti, s-a produs o slabire a controlului spiritual si material pe care-l
exercitau manastirile asupra dependintelor lor, si s-au creat asa numitele "schituri
idioritmice". Nu doar manastirile au devenit idioritmice, ci si schiturile si-au luat
o independenta fata de manastire. Deci astazi ceea ce numim "schiturile" sunt
doar formal, juridic dependente de o manastire, dar în fapt, practic sunt autonome.
I.N.: Si altadata?
Parintele Macarie: Altadata (si astazi dupa regulile de
instituire si deci de o maniera formala) orice monah eremit ce vietuia la Muntele Athos,
fie ca era într-un kellion, fie ca era într-o kathisma, fie ca era
întrun skiti, depindea în mod necesar de unul din egumenii uneia dintre
manastiri. Dar fenomenul idioritmiei în marile manastiri, unde a existat o scadere
a controlului unitatii în conducerea manastirilor, a facut sa apara independenta
schiturilor.
Aceasta era starea pe care a gasit-o aici noua generatie care a venit
în epoca de rearticulare, în 1963, anul sarbatoririi mileniului Muntele Athos.
Momentul sarbatoririi mileniului întemeierii Muntelui Athos prilejuit
mari festivitati – toti patriarhii ortodocsi au venit –, dar s-a constatat ca
exista un asemenea declin al vietii monastice la Muntele Athos, încât se asista în fapt
la îngropaciunea Muntele Athos. Existau deja previziuni, din partea responsabililor
politici, de a transforma manastirile în hoteluri, de a face sosele asfaltate la
standarde europene, de a transforma Muntele Athos într-un soi de muzeu bizantin si de a-i
concentra pe toti monahii în una sau doua manastiri, restul manastirilor urmând a fi
transformate în muzee.
Era o miscare datorata mai multor ratiuni, dintre care ratiunea
principala era o absenta a vocatiilor monastice si deci o îmbatrânire a populatiei
monastice, cea mai mare parte a manastirilor nemaiavând vreo recrutare de la cel de-al
doilea razboi mondial. Chiar manastirea noastra de aici, Simonos Petras, pâna în
momentul când monahii nostri au venit de la Meteora, nu a mai primit noi monahi; timp de
40 de ani nu au existat noi tunderi monahale!
Pe lânga aceasta îmbatrânire a populatiei monastice, exista si un
soi de slabire a spiritului monastic datorata urmarilor idioritmiei (în timpul epocii
turcesti practic toate manastirile au trecut prin situatia de a fi manastiri idioritmice).
Starea, situatia monahismului athonit era disperata si parea fara
solutie…
I.N.: Totusi, la începutul secolului nostru existau la Muntele
Athos 5.000 de monahi…
Parintele Macarie: Mai multi chiar.
Declinul nu a fost continuu. Acest declin a început cu cel de-al
doilea razboi mondial.
În secolul trecut a existat un foarte mare elan al vietii monastice,
foarte bogata. De asemeni si la începutul secolului nostru, mai ales din partea monahilor
rusi (si români si sârbi, dar mai ales rusi). Jumatate din monahii Muntelui Athos erau
rusi: 2.000 de monahi la Sfântul Pantelimon, 800 de monahi la Sarrai, 300 de monahi la
Profetul Ilie… Va puteti imagina… Aceasta masiva prezenta ruseasca a creat
tensiuni etnice înca din secolul trecut, dar mai ales la începutul secolului nostru
– certuri cu manastirile grecesti etc. –, facând ca populatia athonita sa fie
împartita între cele doua «clanuri».
Manastirile grecesti au suferit la sfârsitul secolului trecut si
începutul secolului nostru de o criza a vocatiilor monastice. Dar, mai ales cu anii
1921-1922, ele au avut o mare afluenta de monahi ce veneau din Asia Mica, refugiati greci
ai expulzarilor facute de turci în Asia Mica (asa zise "schimburi de
populatie"…). Multi dintre acestia s-au trezit în acei ani dezradacinati, fara
familii, orfani. Manastirile athonite au primit atunci multi orfani, care mai târziu au
devenit monahi. Aceasta a provocat o importanta crestere a populatiei monastice, care
însa n-a fost întotdeauna pentru motive cu adevarat monastice, ci adesea pentru
motivatii, ca sa spun asa, sociologice.
Dar momentul de criza a fost al doilea razboi mondial si anii ce i-au
urmat. Grecia dupa razboi s-a aflat într-un razboi civil ce a durat pâna în 1947, cu
multe tensiuni si probleme; iar dupa razboiul civil a urmat plecarea în strainatate
(Germania, SUA, Franta – dar mai ales Germania) a multor greci care nu mai puteau sau
nu mai vroiau sa traiasca în Grecia. Astfel vocatiile monastice s-au redus la minimum.
Dar nu numai din cauza acestor masive emigrari, ci si datorita
ideologiei religioase care s-a creat în anumite medii ecleziastice, care era straina sau
chiar opusa monahismului. S-au dezvoltat în aceasta epoca cu putere fraternitatile laice
aparute în Grecia la începutul secolului, fraternitati de tip pietist create dupa
prototipul de viata spirituala occidentala si care erau pe fata opuse monahismului.
I.N.: ZOI, SOTIR…?
Parintele Macarie: Da, da, aceste fraternitati.
Muntele Athos, datorita miscarii de inertie, continua sa aiba ceva
monahi. Însa monahismul în Grecia fusese complet decapitat înca din secolul trecut.
Numai Muntele Athos rezistase la sfârsitul secolului trecut si începutul secolului
nostru. În Biserica Greciei monahismul nu mai era demult încurajat, ba chiar se lupta
împotriva lui.
I.N.: Deci când si cum s-a produs reînvierea?
Parintele Macarie: Reînvierea s-a produs în anii '70 si s-a
datorat mai multor factori. Am putea spune ca s-a datorat a trei factori principali
– în masura în care lucrurile ar putea fi explicate. Explicatia principala pe
care noi o dam este ca noi consideram aceasta ca pe o minune a Maicii Domnului – cred
ca e, în fapt, prima explicatie. Însa putem întelege cum s-au petrecut lucrurile si de
o maniera, sa zicem, umana.
Dupa cum va spuneam si mai-nainte, între anii 1963 si 1968 se
considera ca monahismul nu mai are nici un viitor – în Grecia si în Ortodoxie în
general – si ca "ar trebui gasite acum noi forme de spiritualitate"…
(I.) Miscarea cea mai profunda a fost o miscare de reînviere a
studiilor patristice, miscare începuta în Biserica Occidentala, deci în Biserica
Catolica, înainte de razboi, dar mai ales dupa razboi, cu reeditarea editiilor patristice
si liturgice ca pregatire pentru Conciliul II Vatican, si care a avut efecte si în
Ortodoxie; pentru ca un anumit numar de teologi greci au studiat în Franta, Anglia,
Italia – dar mai ales Franta – si au fost influentati de aceasta renastere, de
aceasta reînviere patristica ce exista în Biserica Catolica; sau au fost influentati de
prezentarea spiritualitatii si teologiei ortodoxe asa cum a fost ea facuta de emigratia
rusa în Occident. Deci acesti teologi greci si-au regasit propriile lor izvoare
patristice gratie contactului cu aceste doua surse de reînviere care se numesc: emigratia
rusa si reînvierea patristica catolica. Aceasta a fost, cred eu, miscarea de
fond, poate nu cu efecte imediate, dar o miscare de fond.
(II.) Al doilea factor a fost prezenta pe Sfântul Munte a unor
personalitati spirituale, duhovnicesti, care nu au lipsit niciodata în toata istoria
Muntelui Athos – parinti duhovnicesti si oameni ai lui Dumnezeu care au experienta
rugaciunii si a vietii ascetice –, deci acesti oameni nu au lipsit niciodata din
Sfântul Munte, atâta doar ca providenta divina face, în functie de epoca, ca ei sa
apara de o maniera mai mult sau mai putin evidenta. Se spune, o traditie în Sfântul
Munte zice ca pe pantele abrupte ale Muntelui traiesc 7 asceti complet goi si când unul
moare, un altul vine si-i ia locul… Iar Parintele Paisie afirma ca el a întâlnit
câtiva dintre acesti asceti… Este o traditie cu o semnificatie în primul rând
simbolica, aratând permanenta experientei harismatice a Duhului Sfânt pe Muntele Athos.
Si putem constata ca chiar în epocile de mare declin ale istoriei Muntelui Athos a
existat întotdeauna o samânta pe care providenta divina a facut-o întotdeauna sa rasara
în epoca în care era convenabil.
Începând cu anii 1968 au început sa apara seminte pregatite în
taina chiliilor pustnicilor, fara nici un fel de program sau intentie, ci pur si simplu
prin harul lui Dumnezeu. E vorba mai cu seama de prezenta Parintelui Iosif Isihastul, care
a fost unul din numerosii monahi care au trait o viata ascetica foarte discreta, si care,
fara macar sa aiba un adevarat îndrumator, a regasit din propria-i experienta firul
traditiei isihaste. În jurul lui s-a adunat un numar de ucenici cu care a vietuit în mai
multe locuri din «desertul» Muntelui Athos. Dupa moartea Parintelui Iosif, discipolii
lui sau risipit în tot Sfântul Munte adunând si ei în jurul lor un numar de ucenici
si, încetul cu încetul, de aici a iesit o miscare ce a devenit tot mai ampla. Deci
aceasta comunitate a ucenicilor Parintelui Iosif a creat comunitati care au devenit
manastiri intrând în manastiri cenobitice. Dar, lucru foarte important, acestea s-au
petrecut de o maniera cu totul spontana, fara nici un fel de program. Si putem astazi
vedea cum a lucrat providenta lui Dumnezeu cu comunitatea Parintelui Iosif Isihastul, dar
si cu alte comunitati sau personalitati harismatice, ca Parintele Paisie, pe care
providenta lui Dumnezeu le-a facut sa apara într-un moment de criza.
(III.) Cel de-al treilea aspect, cel de-al treilea factor a
fost venirea pe Sfântul Munte a unor comunitati de monahi care se formasera
deja, care se constituisera deja – fie si numai de o maniera elementara
– în exteriorul Muntelui Athos, în alte manastiri. Influentate exact de
aceasta reîntoarcere la izvoarele patristice ortodoxe, de care am vorbit mai
sus, si având adesea o solida formatie intelectuala, aceste comunitati vroiau
sa regaseasca în practica aceste izvoare ale traditiei monastice, dar constatând
ca aceasta viata monastica este dificil de trait în lume – pe deo parte,
datorita opozitiei mediilor ecleziastice si, pe de alta parte, datorita situatiei
materiale a manastirilor – s-au decis sa vina sa traiasca pe Sfântul Munte.
Este si cazul comunitatii noastre, constituita de o maniera organizata la Meteora
si care am venit la Simonos Petras în 1973. Dar noi am fost precedati de o alta
comunitate, prima ce s-a format la Sfântul Munte din oameni ce veneau dinafara:
comunitatea Parintelui Vasile, acum igumen la Iviron, care desi nu avea discipoli
în exterior, a fost totusi primul care a venit, exact din acest mediu intelectual
influentat de reînvierea patristica, si a carui instalare la Muntele Athos a
fost privita ca ceva extraordinar, ca ceva straniu la momentul acela.
I.N.: Câti erau ei?
Parintele Macarie: A, nu erau decât 2 sau
3. Dar erau intelectuali veniti la Muntele Athos spre a trai în traditia monastica
athonita. Au intrat imediat în legatura cu Parintele Paisie si s-au stabilit
mai întâi la Schitul Ivironului, iar mai târziu au preluat Manastirea Stavronikita.
Ei au venit deci în 1968.
Tot în acei ani igumenul nostru a început sa viziteze Muntele Athos,
sa frecventeze parintii duhovnicesti athoniti. Era o maturatie care se facea, e drept,
înca de o maniera foarte embrionara. Si când comunitatea noastra, care era mult mai
organizata ca cea a Parintelui Vasile, a venit de la Meteora, ei bine, atunci toate
manastirile doreau sa vina la ele, caci toate manastirile aveau nevoie de monahi. În
final ei au ales Simonos Petras.
Câteva luni mai târziu ei au deschis drum comunitatii Parintelui
Gheorghe, care este acum igumen la Grigoriu, care era profesor la Universitate si care a
devenit monah. El a început cu o comunitate monastica prin împrejurimile Atenei, a
constatat si el dificultatile vietii monastice în lume si s-a decis sa încerce sa vina
la Muntele Athos. Atunci comunitatea noastra, si ea numai de câteva luni instalata la
Simonos Petras, i-a invitat sa vina, si, dupa câteva saptamâni de împreuna-vietuire
aici cu noi, s-au instalat la Grigoriu, în manastirea vecina. Erau vreo 15 atunci, acum
Manastirea Grigoriu are cel mai mare numar de vietuitori în Muntele Athos, vreo 90.
Apoi, câtiva ani mai târziu, a venit din Patmos comunitatea
Parintelui Grigorie, care s-a stabilit la Dohiariu.
A urmat comunitatea Parintelui Alexie de la Xenofontos.
Deci aceasta venire «brutala» a unor comunitati bine organizate
din afara Sfântului Munte, care au adus cu ele un puternic spirit cenobitic,
a accelerat miscarea, deja favorizata de reînvierea, de schimbarea de atitudine
din mediile teologice si ecleziastice grecesti, care au început sa tina cont
din ce în ce mai mult – si e o miscare ce nu înceteaza sa creasca pâna
astazi – ca identitatea ortodoxa, ca teologia ortodoxa a fost deformata
de influentele occidentale si ca trebuie ca ea sa-si regaseasca propria-i identitate.
Interesant e ca, în fapt, miscarea venea de la emigratia rusa din Occident,
si din Occident revenea în Grecia… Si, prin aceasta miscare, teologii greci
i-au regasit pe Parinti! În Grecia acelei epoci nu se mai citeau Sfintii Parinti.
Erau preferati teologii germani! E uimitor.
I.N.: Care era mai exact situatia la Simonos
Petras atunci când ati venit?
Parintele Macarie: Când am sosit noi la Simonos
Petras, ultimul igumen tocmai murise si monahii, nu mai multi de 12 la numar,
erau atât de batrâni încât nu erau în stare sa-l îngroape. Au fost nevoiti sa
cheme câtiva monahi de la Grigoriu ca sa-i ajute sa transporte trupul neînsufletit
de la biserica la cimitir. Era deci o situatie disperata. Unul dintre monahi,
care se ocupa de afacerile manastirii fiindca era un pic mai capabil, mergea
în fiecare zi la grota fondatorului manastirii, Sfântul Simon Mirovlitul, rugându-se
cu voce înalta: "Sfinte Simone, trimite-ne oameni ca sa ne îngroape!".
I.N.: Daca mi-ati povesti scena asta de zece
ori, de zece ori as fi cutremurat!
Parintele Macarie: Da, e extraordinar. Nici
nu va puteti imagina schimbarea care s-a produs acum la Muntele Athos. Nu va
puteti imagina ce schimbare a avut loc în câtiva ani. Situatia era catastrofala.
I.N.: Parinte, care sunt acum trasaturile
acestei reînvieri, care s-a dovedit pâna la urma a fi o noua sinteza monastica?
În ce consista ea?
Parintele Macarie: În primul rând aceasta
reînviere – daca putem spune asa – aceasta schimbare în Sfântul Munte
este mai întâi o schimbare cantitativa. Numarul absolut al monahilor Muntelui
Athos nu s-a schimbat semnificativ, pentru ca multi monahi din vechea generatie
au murit, însa au venit si multi tineri. Deci s-a schimbat compozitia, din punctul
de vedere al numarului, al compozitiei originii sociale, al formatiei. Adesea,
altadata, Muntele Athos era reputat ca fiind analfabet. Acum multi au o formatie
scolara, universitara etc. Deci acesta este un prim aspect. Sigur ca aceste
veniri ale unor întregi comunitati – venirea a 25 de monahi dintr-o data
într-o comunitate e mult – au fost mai ales la începuturi. Acum sunt în
general veniri individuale. Au venit deci, în ultimii 20-25 de ani, în jur de
900 de monahi, care au umplut toate manastirile. Acum, cu exceptia a una sau
doua manastiri grecesti si a celor slave, cea mai mare parte a manastirilor
au comunitati vii si dinamice.
Din punct de vedere calitativ trebuie spus, cred, ca aceasta
reînviere n-a fost doar o reînviere din punctul de vedere al numarului de vocatii
monastice, ci si o sinteza, tocmai realizarea acestei dialectici de care v-am
vorbit mai înainte, a acestei relatii între monahismul isihast si monahismul
cenobitic, care s-au aflat întotdeauna într-un anumit fel de confruntare, de
compenetrare. Astazi însa, asistam la un fenomen nou, anume ca reînvierea este
majoritar cenobitica, adica înclinarea vietii monastice astazi e mai mult decât
manastirea cenobitica, desi sunt înca multi monahi care vin la chilii sau la
schituri, dar totusi ea e masiv cenobitica, ca o restaurare a idealului cenobitic
asa cum era el la Sfintii Parinti, însa într-un duh filocalic, într-un duh isihast.
Deci, daca pâna nu demult aveam doua cai materializate atât de diferit –
pe de-o parte monahismul cenobitic cu duhul lui, cu regulile si principiile
lui, iar pe de alta parte monahismul eremitic al schiturilor cu acest duh isihast
si filocalic – s-a produs acum un soi de asimilare a duhului si idealului
filocalic în cadrul vietii cenobitice. Pentru aceasta se poate astazi vorbi
de o sinteza, dar nu de o sinteza care suprima cei doi poli – pentru ca
exista întotdeauna posibilitatea ca monahi ai unei manastiri cenobitice sa aleaga
viata eremitica, viata isihasta asa cum a venit ea prin traditie. Deci, daca
vorbim de o sinteza, asta nu înseamna ca e vorba de o sinteza care suprima modurile
de viata traditionale. Monahismul cenobitic ramâne cu principiile sale, monahismul
eremitic cu ale sale. Dar duhul care conducea, care inspira viata schitenilor
si a isihastilor este acum un duh care a fost asimilat si care este ratiunea
pentru care se vine astazi în coenobium.
I.N.: Da, însa nu cumva aceste afirmatii
spun în subtext ca sinteza studita era putin îndepartata de duhul primelor coenobiumuri?
Parintele Macarie: În fapt, exista multa neîntelegere
vizavi de ceea ce a fost duhul monahismului studit, realitatea monahismului
studit.
Istoricii monahismului – pâna nu demult cei mai multi dintre ei
fiind occidentali – au vazut adeseori monahismul studit dupa chipul celui benedictin,
voind sa regaseasca criteriile monahismului benedictin în reforma Sfântului Teodor
Studitul. Sfântul Teodor Studitul a reafirmat principiile monahismului cenobitic într-o
epoca de declin a monahismului si de dezorganizare ca urmare a crizei iconoclaste. Asa se
face ca el a insistat asupra principiilor cenobitice. Însa el nu excludea viata
eremitica; nu se opunea vietii isihaste – doar ca avea, sa spunem asa, o viata strict
comunitara, insistând pe virtutile vietii comunitare, pe virtutile vietii active. Asta nu
înseamna însa ca Sfântul Teodor Studitul sau succesorii sai se opunea vietii
contemplative, vietii de rugaciune. Atâta ca el sublinia cu precadere rugaciunea
liturgica si viata activa, virtutile vietii active. Însa ei îl aveau în manastire pe
întemeietorul Studionului, Sfântul Platon, care era un isihast. Exista deci întotdeauna
posibilitatea de optiune a unei vieti mai solitare, a unei vieti de rugaciune mai intensa.
Deci nu vom putea vorbi de o opozitie absoluta. Exista întotdeauna
o complementaritate. însa ceea ce este nou, si care a fost poate o lunga maturatie
în istoria monahismului ortodox este o asimilare în cadrul vietii cenobitice
si a vietii comunitare, si de a oferi în viata comunitara posibilitatea pentru
o parte importanta de rugaciune personala si de dezvoltare personala a monahului.
I.N.: Deci, care este acum relatia dintre
monahismul cenobitic, pe de-o parte, si cel schitiot si chiliot, pe de alta
parte, în cadrul acestei sinteze?
Parintele Macarie: Relatia ramâne traditionala,
fara numai ca, în masura în care manastirile revin acum la viata cenobitica
este un control mai ferm al monahilor, si daca niste monahi, din comunitatea
Simonos Petras sa zicem, se simt chemati catre viata eremitica, ei o vor face
acum într-un spirit eremitic care nu este si nu tinde sa devina independent
– adesea eremitii Muntelui Athos erau idioritmici ce vietuiau în afara
unor manastiri idioritmice… –, si deci care depind organic de igumen
si care fac parte, ca printr-o înrudire spirituala, de comunitatea de care apartin.
Si vreau sa subliniez ca acesta este un lucru foarte important, pentru
ca situatia pe care a creat-o idioritmia era o situatie de independenta în acelasi timp
spirituala si materiala, economica. Si deci într-o epoca în care manastirile cenobitice
athonite erau mari exploatari agricole – venitul manastirii era în principal
agricol; existau în manastiri multi muncitori laici care lucrau pentru manastire; se
exploatau maslinii, via etc. –, ei bine, monahii manastirilor cenobitice lucrau mult
si lucrau la câmp etc., adica la munci dure. Aceasta aducea desigur o slabire a vietii
duhovnicesti, care se limita în general la lungi slujbe cenobitice – deci lungi
slujbe la biserica, foarte lungi slujbe – si cu foarte putina rugaciune personala:
toata viata duhovniceasca a monahului era plasata în viata liturgica. Pentru aceasta,
monahii care doreau o relatie mai intima, o rugaciune personala mai intima cu Dumnezeu,
fie mergeau direct în schituri, fie, dupa ce petreceau câtva timp într-o manastire
cenobitica, deceptionati de viata cenobitica oferita, se izolau în viata eremitica sau
schitiota, tocmai pentru ca viata monastica eremitica si schitiota le oferea avantajul
posibilitatii rugaciunii personale. Deci, aceasta era diferenta: manastirile cenobitice
aveau multa munca si multa slujba în biserica, iar schiturile si chiliile de eremiti
aveau mai putina slujba la biserica, mai putin lucru si mai multa rugaciune personala
împreunata cu o viata foarte ascetica si foarte simpla.
Astazi, o data cu schimbarile tehnice, sociologice, economice,
asistam la schimbarea raportului între lucruri, si care este si ratiunea obiectiva
a acestei sinteze de care vorbim: manastirile nu mai sunt întreprinderi agricole
– nu mai este nici un interes spre a cultiva maslinii aici, la Muntele
Athos, pentru ca asta n-ar aduce mai nimic, dar ar da inutil mult de lucru –,
mai sunt câteva manastiri care cultiva putina vie sau exploateaza padurea, însa
nu toti monahii lucreaza la asta, doar câtiva, deci în marea lor majoritate
manastirile nu mai sunt întreprinderi agricole si nu mai au posibilitatea de
a avea multi muncitori laici agricoli si metoace agricole în exteriorul Muntelui
Athos – toate acestea au fost suprimate. Iar schiturile si chiliile de
eremiti, cum au un anumit numar de nevoi materiale, sunt obligate sa lucreze
mult mai mult decât altadata. Pentru ca altadata viata la Muntele Athos era
autarhica; se putea gasi orice în Muntele Athos; viata nu era scumpa si nu era
nevoie de multi bani, pentru ca toate se puteau procura prin schimb; exista
o piata la Karies si toate meseriile erau reprezentate…
I.N.: Parinte, nu cumva tocmai aceasta autarhie
a vietii monahului e recomandata de scrierile Parintilor celor de demult? Pentru
ca Avva Ioan Colov îl defineste pe monah ca fiind osteneala si pentru ca îi
putem vedea pe monahii lui Pahomie lucrând sub soarele Egiptului.
Parintele Macarie: Osteneala nu este un criteriu
absolut. Osteneala este un element, un mijloc. Deci scopul monahului nu este
de a fi ostenit trupeste, ci de a utiliza o osteneala masurata într-un scop
anume: spre a ajuta înaltarii sufletului. Însa atunci când lucrul si nevoile
materiale ale comunitatii îi aduc pe monahi la stadiul de a fi epuizati de munca
si fac ca viata duhovniceasca a monahului sa fie limitata din cauza lucrului,
atunci am iesit din duhul monastic. Si deci atunci când spun ca acum monahii
au tendinta de a merge în coenobium-uri, pentru ca viata e materialiceste
mai usoara, aceasta nu este o fuga de lucru, pentru ca într-un coenobium
fiecare are lucrul sau, însa într-un timp limitat si în acest duh de a sluji
vietii duhovnicesti a monahului. Deci osteneala trebuie sa fie întotdeauna un
instrument pentru viata ascetica. Si daca unii monahi au nevoie de o mare osteneala,
aceasta nu poate fi impusa unei comunitati. Poate fi o alegere personala, chiar
într-o comunitate acest monah poate lucra mai mult, poate avea o mai mare asceza
din punct de vedere material, însa aceasta nu poate fi impusa în detrimentul
vietii duhovnicesti.
Pentru a rezuma, ceea ce este astazi posibil într-un coenobium
este o asimilare a unui duh filocalic, a unui duh de dezvoltare personala
a raportului monahului cu Dumnezeu, si de a utiliza toate celelalte aspecte
ale vietii monastice pentru a favoriza aceasta dezvoltare personala: viata liturgica,
lucrul comunitar, deci viata cenobitica – însa ceea ce se are în vedere
este dezvoltarea, înflorirea monahului în raportul sau cu Dumnezeu, si nu slujirea
nevoilor materiale.
I.N.: Ati spus ca astazi schiturile si chiliile
de la Muntele Athos nu au posibilitatile, resursele unei manastiri. Care sunt
resursele materiale ale unei manastiri pentru a-si putea permite sa aiba o viata
pe care schiturile si chiliile nu o pot avea?
Parintele Macarie: Avantajul, marele avantaj
al manastirilor Muntelui Athos nu sunt doar proprietatile. Acum nu proprietatile
agricole sunt cele care aduc un venit mare ca altadata. Cea mai mare parte a
acestor proprietati au fost date refugiatilor veniti din Asia Mica în anii 1922-1924.
Practic toata Peninsula Calcidica apartinea Muntelui Athos – mai sunt si
acum sate cu nume de manastiri: Vatopedi etc. Toate aceste teritorii au fost
date statului si statul da, la rândul lui, în fiecare an, ceva bani manastirilor,
o retributie, care însa nu înseamna mai nimic. Dar cea mai mare parte a manastirilor
au înca resurse provenind din proprietati: cladiri, proprietati imobiliare si
funciare. Apoi, concesioneaza exploatarea padurii unor întreprinderi specializate.
Daca unele manastiri au dificultati economice, totusi cea mai mare
parte a manastirilor au suficiente resurse pentru a asigura viata comunitatilor lor. Nu au
suficient pentru restaurari si lucrari de constructie, însa au suficient pentru a asigura
viata comunitatii si ospitalitatea.
Trebuie spus de asemeni ca manastirile Sfântului Munte beneficiaza de
numeroase scutiri de taxe, multe privilegii fiscale care fac posibil ca Muntele Athos sa
poata cumpara orice practic fara taxe.
În schituri situatia e diferita. Schiturile profita si ele
de pe urma acestor scutiri de taxe, însa nu au proprietati. Si cum fiecare chilie
a unui schit este independenta economic, trebuie sa traiasca din munca proprie.
În vremea când viata era mai simpla, cum va spuneam, era suficient un pic de
artizanat, facut linistit, în câteva ore de lucru pe zi, pentru a asigura viata
monahului. Si asta asigura si astazi viata unor monahi chilioti care traiesc
foarte simplu. Însa cei care au nevoie sa construiasca sau sa repare o cladire
sau sa desfasoare anumite activitati unde sunt necesare masini, ei bine, acestia
au nevoie de mult mai multe resurse si sunt astfel obligati sa lucreze mai mult.
Ne aflam deci în fata unei poveri a muncii manuale, în anumite schituri si chilii,
în detrimentul… nu atât al vietii duhovnicesti – exista foarte buni
monahi chiar în schiturile în care se lucreaza mult –, ci în detrimentul
acestei posibilitati a vietii personale.
I.N.: Daca am înteles eu bine, unul din punctele
esentiale ale acestei noi sinteze monastice este aparitia unui anumit numar
de mari parinti duhovnicesti, din care o parte sunt acum igumeni în câteva dintre
manastirile Muntelui Athos, si care, spre a fi realisti, la moartea lor nu vor
putea fi înlocuiti cu niste personalitati la fel de mari? Credeti ca aceasta
sinteza monastica le va supravietui? Este ea perena?
Parintele Macarie: Cum va spuneam mai
înainte, aparitia unor parinti duhovnicesti harismatici este un efect al Providentei
divine, în functie de nevoile Bisericii si spre zidirea ei. Este un adevar valabil
nu doar pentru muntele Athos, ci pentru întreaga istorie a Bisericii: harul
lui Dumnezeu face sa apara personalitati frapante, importante pentru mentinerea
credintei ortodoxe sau pentru activitatea misionara sau pentru monahism, în
functie de nevoile de zidire ale Bisericii. Deci, cât despre un Parinte Efrem,
un Parinte Paisios, mari personalitati duhovnicesti, noi dam slava lui Dumnezeu
pentru a fi avut aceste mari personalitati care au dat un elan deosebit acestei
reînvieri monastice, însa nu limitam aceasta reînviere monastica athonita la
persoane. Dumnezeu este cel care a împlinit aceasta reînviere. Providenta divina
este cea care a împlinit aceasta reînviere si care s-a folosit de oameni pentru
aceasta. Deci, daca va fi nevoie de alti oameni
ca Parintele Paisios sau Parintele Efrem, noi avem încredere – si este
un element al credintei noastre, al vocatiei noastre monastice, de a avea încredere
si de a ne pune la dispozitia Providentei divine. Când vorbim despre disparitia
parintilor duhovnicesti nu avem o neliniste de genul: "Iata, parintii duhovnicesti
vor disparea". Avem încredere ca, în masura în care vom avea nevoie, Dumnezeu
ne va da ceea ce avem nevoie.
Cel de-al doilea aspect este ca, un lucru este prezenta unui
parinte duhovnicesc harismatic, care are în plus harisma învataturii duhovnicesti,
harisma organizarii, a gestiunii unei manastiri, a administrarii – este
un lucru si un mare har, însa ceea ce este de asemenea foarte important în istoria
monahismului sunt institutiile (asezamintele, regulile). Atunci când un mare
întemeietor dispare, lucrarea sa va avea durabilitate, va avea perenitate în
masura în care institutiile (asezamintele pe care el le-a stabilit au devenit
traditie. Pentru noi, traditia nu este doar un ansamblu de legi, de reguli
etc., ci este un element inspirat de har, un vehicol al energiilor necreate
al Duhului Sfânt. Deci institutiile (asezamintele monastice), traditiile monastice
sunt purtatoare de har. Deci a trai în traditie, traditia formala si canonica,
dar mai ales în traditia duhovniceasca a unei familii monastice a succesorilor
unui parinte duhovnicesc înseamna a primi harul acestui parinte spiritual, înseamna
a trai cu el. Asadar, parintele duhovnicesc care a avut o învatatura duhovniceasca
în mod special frapanta, nu va disparea la moartea sa; va continua sa ramâna
viu prin învatatura sa si prin traditia pe care a creat-o prin acest curent
de viata care ramâne în comunitatea sa si în comunitatile care depind de el.
I. N.: Vorbeam înainte de acest
interviu despre ceea ce s-a întâmplat când marele Pahomie a murit, cum comunitatea
sa – care, e adevarat, era si foarte mare – s-a spart, s-a dizolvat
de o anume maniera. Se poate, de asemeni, vedea o anumita decadenta, evidenta
în timp, în monahismul Egiptului de Jos (pustiile Sketisului, Nitriei si Kelliei).
S-ar mai putea da si alte exemple concrete: la moartea marilor parinti spirituali,
a marilor întemeietori, institutiile (asezamintele) lor nu le pot supravietui
la acelasi nivel. Credeti ca se poate întâmpla ceva de genul acesta si aici?
Parintele Macarie: Nu este exclus ca lucrurile sa se
petreaca asa. Istoria Muntelui Athos este o istorie cu valuri, cu înaltari si
caderi, însa atunci când ai aceasta încredere în Dumnezeu, aceasta încredere
în Providenta divina si în asistenta Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu –
stiind ca suntem aici în Gradina Maicii Domnului –, ei bine, nu suntem
nelinistiti. Sigur ca sunt înaltari si caderi, momente de decadenta si momente
mai fertile din punctul de vedere al sfinteniei, pentru ca dificultatile aduc
întotdeauna un plus de zel. Trebuie doar stiut ca criteriul de valoare, de estimare
a valorii, nu este cel cantitativ. Daca o manastire are mai putini monahi, asta
nu înseamna ca situatia este disperata. Dam slava lui Dumnezeu daca avem un
parinte duhovnicesc harismatic, care atrage oamenii catre monahism, care da
învatatura, scrieri etc., dam slava lui Dumnezeu pentru un dar de la Dumnezeu,
însa daca suntem privati de aceasta, este o buna ocazie sa lucram noi însine
pentru a ne pregati pentru primirea harului. Însa, repet, harisma învataturii
si conducerii duhovnicesti este un lucru, iar traditia monastica este un altul.
Si în amândoua aceste lucruri, Duhul Sfânt Însusi lucreaza.
I. N.: Acum, credeti ca aceasta sinteza
este aplicabila si unei tari ca România, unde manastirile sunt aproape întotdeauna
sarace, ca toata tara, de curând iesita din comunism? Manastirile nu
au resurse ca manastirile athonite – daca au putin teren agricol, de proprietati
imobiliare neputând fi vorba. De asemenea, manastirile românesti, ca toata tara
de fapt, nu au înca acele facilitati tehnice avansate care sa le permita sa
câstige timp din timpul de munca pentru rugaciune.
Parintele Macarie: Importanta nu este realizarea
practica, concreta a acestei sinteze, ci duhul care domneste în aceasta inspiratie
a vietii monastice: a trai în comun, în fraternitatea monastica cenobitica,
însa cu aceasta grija de a dezvolta înflorirea personala prin rugaciunea personala,
acordând o parte importanta vietii duhovnicesti personale si rugaciunii personale
în cadrul vietii cenobitice – un lucru care a fost si este adesea neglijat.
Asta presupune anumite sacrificii sau anumite eforturi în organizarea vietii
manastirii. Aceste sacrificii si eforturi pot fi adaptate în functie de circumstante.
Una sunt avantajele pe care le avem la Muntele Athos, alta sunt realitatile
din România sau ale manastirilor ortodoxe din Franta, care sunt foarte sarace,
care nu au resurse, însa au un acelasi duh si încearca – în conditiile
în care se afla: într-o tara non-ortodoxa, cu opozitiile si ostilitatile ei
–, încearca sa traiasca în acest duh de, sa-i spunem asa, cenobitism
isihast. Asta-i cel mai important.
Însa, dincolo de dificultatile de ordin material, important este cum
se poate ajunge a realiza în viata cenobitica aceasta înflorire personala. Cum? –
Rolul "batrânului" (geronda – unic parinte duhovnicesc al manastirii si
egumen în acelasi timp, n. tr.) este aici foarte important. Si miscarea actuala de pe
Sfântul Munte a fost tocmai o reactualizare a importantei "batrânului"
(geronda), a parintelui spiritual. Deci igumenul manastirii nu este doar un administrator
– cum stau lucrurile în manastirile în care egumenul si duhovnicul manastirii sunt
doua persoane diferite –, ci, în masura posibilului, igumenul este si parintele
duhovnicesc al manastirii, cel care inspira si imprima directia duhovniceasca, duhul
comunitatii, pe de-o parte, si cel care conduce fiecare suflet, fiecare persoana, în
drumul lui ascetic personal, pe de alta parte.
Aspectul cel mai important al monahismului ortodox, asa cum îl traim
noi astazi, era de a putea trai în comun, în comuniune, dar fiecare ca persoana – o
persoana cu toata originalitatea si dezvoltarea ei proprie.
Exista deci un raport de îmbogatire reciproca între comunitate si
personalitate. Si atunci, cel care se izoleaza pentru a duce o viata eremitica nu are
ocazia edificarii, controlului si corectiei pe care le dau viata în fraternitate. Însa,
la rândul ei, viata în fraternitate nu poate fi dezlipita de raportul personal al
monahului cu Dumnezeu în rugaciune. Deci, cum pot acestea sa se împlineasca? – Pe
de-o parte, prin rolul igumenului ca parinte duhovnicesc si nu doar ca administrator, si,
pe de alta parte, prin timpul pe care fiecare monah îl poate consacra în fiecare zi
rugaciunii personale – în principal în timpul noptii –, deci o parte a zilei
personale consacrata exclusiv lui Dumnezeu – nici studiului, nici lucrului, nici
activitatii de contact cu exteriorul, ci o parte cât mai importanta posibil, pe care o
poate permite comunitatea de rugaciune solitara în cadrul vietii cenobitice. Aceasta
reprezinta, cum ziceam, o îmbogatire reciproca a celor doi factori: comunitatea si
personalitatea.
Deci, pe de-o parte, rolul igumenului ca parinte duhovnicesc
al comunitatii (si nu doar administrator) si, pe de alta parte, acordarea unui
timp (cât mai important posibil într-un caz dat) de relatie personala a monahului
cu Dumnezeu prin rugaciune, reprezinta cele doua axe fundamentale ale vietii
noastre monastice.
I. N.: Aceasta sinteza ar putea sau/si
ar trebui sa câstige universalitate în monahismul ortodox?
Parintele Macarie: Nu facem publicitate pentru
aceasta, însa eu cred ca acesta nu e altul decât duhul monahismului ortodox,
care este mai mult sau mai putin viu într-o epoca sau alta…
I. N.: Da, însa nu doar duh, ci
si o forma anume, adica, daca vorbim de duhul monahismului ortodox, acesta
trebuie sa fie unul si acelasi în timp, însa ca forma ne aflam în fata unei
forme noi?
Parintele Macarie: Este o reactualizare a unor forme
traditionale. Rugaciunea nocturna este un lucru pe care îl vedem în toate vietile
de sfinti monahi, fiind mai mult sau mai putin subliniata dupa epoca sau dupa
loc. Nu e un lucru nou!
Interviu realizat si tradus din limba franceza de Iulian Nistea
|