Deloc întâmplator, ca pentru a confirma jocul de
cuvinte, traduttore traditore, intrat deja într-un adevarat folclor al
subiectului, traducatorii Bibliei lui Serban (1688) tin sa-si încheie osteneala
vrednica de lauda cu o apologie: "Pre tine, pravoslavnice cititoriu, cu umilinta te
rugam, citind pre aceasta sfânta si dumnezeiasca carte, unde vei afla niscaiva lunecaturi
în lucrul acesta al nostru, sa nu bleastemi, ce, ca un bun si cu buna inima,
îndirepteaza, si nu ne pune întru ponos, ce iarta, ca si noi sîntem oameni, asemene
patimasi. Tinuti de slaba fire carea nu lasa nici pre un om a ramînea fara
gresala…" Dar imperfectiunea pare a se fi strecurat cu mult dinainte, înca de
la începuturi, conlucrând cu sârg chiar la statutul procesului în discutie. Stiut este
ca termenul de "traducere" s-a adoptat în limbile romanice, pentru desemnarea
actului de transferare a unui mesaj dintr-o limba într-alta … dintr-o greseala!
Leonardo Bruni a fost unul dintre cei mai importanti si prolifici traducatori din timpul
Renasterii italiene. Încercând sa talmaceasca opera lui Aulus Gellius, Noptile Attice,
el a redat gresit un termen latinesc care însemna de fapt, în contextul respectiv,
"a introduce, a conduce în".
Traductologii zilelor noastre au încetat de multa
vreme sa mai descrie traducerea ca fiind "reproducere a textului original" sau
fidelitatea în termeni de "obligatie [ s.n.] de a reda textul original".
Orice traducere presupune limite insurmontabile, independent de priceperea sau de
bunavointa traducatorului. Nimic nu poate fi înlocuit fara sa se observe. În lumea
traducatorilor, hipercorectitudinea este deja privita ca o eroare fundamentala. Acuratetea
literala - George Steiner o demonstreaza foarte bine - se limiteaza de cele mai multe ori
la elemente care nu sunt neaparat esentiale pentru textul original sau, în alte cazuri,
de-a dreptul "comunica prea mult" . Deloc întâmplator, etimologic
vorbind, traducerea nu este cu totul straina de negot, dar nici de tot ceea ce înseamna
Traditie. Si, vom vedea, are multe în comun cu actul gratuit al daruirii.
Pornid de la marturisirea facuta de traducatorii Bibliei
lui Serban, vom cauta sa întelegem ca, atunci când încercam sa definim traducerea
ca pe un efort de a transfera un enunt dintr-o limba într-alta, spre a-l face accesibil
unor eventuali receptori care nu-i cunosc limba de provenienta, nu atingem decât cel mult
vârful de aisberg al problemei. Rândurile ce urmeaza propun o vizita imaginara într-un
la fel de imaginar atelier de traducator, excurs menit sa introduca în complexitatea
acestui act de transfer si, totodata, sa observe cum anume sunt abordate inerentele erori
atunci când este vorba despre traducerea unui text de bogatia si de însemnatatea Sfintei
Scripturi.
Un enunt cum ar fi "este ora 18, afara e
întuneric" pare cât se poate de clar, la prima vedere, pentru oricine. Eventualul
traducator nu ar avea, asadar, nici o problema în redarea lui. Toate cuvintele apartin
limbii române contemporane, respecta gramatica acesteia, se succed coerent … Dar ce
se întâmpla, oare, daca îl citim vara, ori daca trebuie sa-l traducem pentru cineva
aflat undeva prin sudul Frantei sau în Mexic, de exemplu? Îmi imaginez situatia unui
mexican care citeste enuntul de mai sus, tradus deja în limba lui. Totul are sens, din
punct de vedere lingvistic. Neclar va fi însa pentru el de ce este întuneric la ora 18?
Eclipsa? Nori de furtuna? Uragan? Sigur ca întrebarile, laolalta cu acest mod de a
începe discutia de fata, pot parea neserioase. Totusi, daca tinem seama de observatia
unui Wittgenstein, bunaoara, s-ar putea sa le sesizam si substanta. În al sau Tractatus
…, imperialul filosof spune la un moment dat ca "propozitia ne comunica o
situatie, deci trebuie sa fie în mod esential în conexiune cu situatia. Iar
conexiunea consta tocmai în faptul ca propozitia este imaginea logica a situatiei.
Propozitia exprima ceva numai întrucât este o imagine." Pentru un mexican, faptul
ca la ora 18 este deja întuneric s-ar putea sa însemne altceva decât pentru mine. Fraza
devine ambigua, gramatical, la nivelul raportului dintre cele doua propozitii. Sa fie
acesta unul de juxtapunere? de cauzalitate? De ce nu de coordonare adversativa? Un cititor
polonez i-ar putea replica mexicanului: la noi, zilele sunt mai scurte iarna, de aceea la
ora 18 este deja întuneric afara. Era deci important ca autorul sa mentioneze acest fapt,
pentru a ne oferi indicii referitoare la timp si loc. Dar cum se va descurca traducatorul
aflat într-o asemenea situatie?
Oricât de clar si de banal ar fi enuntul de mai
sus, el se vadeste a fi mult mai bogat în semnificatii: nu comunica doar ora si starea
mediului ambiant ci, iata, implica informatii referitoare la anotimp si la pozitia
geografica. În plus, remarcam cât de important este rolul jucat în receptarea lui de
contextul general al receptorului. Atunci când abordeaza un astfel de text, într-o
asemenea situatie de comunicare, sarcina traducatorului depaseste sfera simplului
transfer. El este chemat deja sa efectueze ceea ce Emanuel Vasiliu ar denumi
"specificarea sensului unui text". Adica "a spune, pe baza unor reguli
explicite, în ce conditii textul respectiv este adevarat". Analiza relatiilor
gramaticale si a semnificatiilor termenilor din textul sursa este doar primul pas, acela
al "gramaticii de recunoastere". Însa la nivelul lexicalizarii, al
"gramaticii productive", al sintezei dintre semne si obiectele lumii în limba
receptoare, se manifesta deja ambiguitatea. Dupa cum s-a aratat de-atâtea ori, fiecare
limba reprezinta o modalitate, o încercare de a percepe lumea (Humboldt); de aceea,
sarcina traducatorului va evolua mereu între constrângerile impuse de enuntul de tradus
si cele presupuse de efortul de a crea în limba receptoare o relatie de echivalenta, cu
proprietati similare celei din textul sursa. Prin informatiile comunicate implicit, textul
folosit ca suport pentru aceste consideratii poate fi cu totul derutant, daca nu chiar
ininteligibil, pentru un cititor dintr-un areal diferit, atunci când o traducere, în loc
sa asume diferentele co-textuale, le suprima fie si prin nebagare de seama.
"Her surgeon was able to do just that"
nu are nici un sens pentru mine, vorbitor de limba româna. Reusesc sa identific doar
literele; combinarea lor, în schimb, mi se pare a nu avea nici o noima. Just
este singura formula familiara. Ca traducator, va trebui mai întâi sa identific codul
în care a fost performat enuntul, iar apoi regulile care îl guverneaza. Sensul îmi va
aparea doar mai târziu. Dupa ce stabilesc asadar ca avem de a face cu un enunt în limba
engleza, ma îndrept spre dictionar si obtin urmatoarele echivalente: "al ei -
chirurg - era - capabil - a face - drept / just / corect / tocmai / exact / adineaori
acela-aceea / acesta-aceasta / aceasta". Notez ca nu am consemnat aici toate
sensurile gasite. Daca am fi tributari conceptiei, criticata pe drept înca de Saussure,
conform careia o limba este o nomenclatura, atunci efortul nostru s-ar încheia aici. Am
putea spune ca traducerea este fidela, ca restituie originalul întocmai - nu-i asa? Doar
ca a traduce este mult mai mult decât a calchia un enunt dintr-o limba într-alta. În
cazul de fata mai ramâne de efectuat, înainte de orice altceva, o operatiune de
dezambiguizare. Va trebui sa alegem un singur termen echivalent pentru just
si un altul pentru that. Acum intervin o serie de criterii fara de care nu
putem întreprinde selectia. Dintre acestea, normele gramaticale specifice limbii engleze
nu sunt chiar cele de pe urma. Totdata, va trebui sa mai tinem seama de contextul
lingvistic si de cel situational.
Interesant este de remarcat ca, pentru enuntul în
discutie, un traducator francez a propus ca varianta "elle avait frappé r la
bonne porte". Adica: "ea nimerise exact acolo unde trebuia".
Varianta în limba franceza nu contine nici o aluzie macar la existenta vreunui chirurg
sau la calitatile acestuia. Pe de alta parte, enuntul corespondent din limba româna nu se
refera defel la gestul de a ciocani la usa cea buna. Dupa cum s-a remarcat deja,
decontextualizate, enunturile de mai sus nu au nimic în comun, nu pot fi considerate a fi
unul, traducerea altuia. Putem efectua o traducere fara a tine seama de sensul global al
textului din care face parte enuntul? Frege ar raspunde fara îndoiala ca, cel putin în
literatura, nu. Sensul unui text depinde de sensurile constituentilor lui. Iar într-un
text mai amplu, unde se poate vorbi (si chiar este recomanadat) despre demersuri
compensatorii, fenomene similare se constata adeseori.
Un text literar nu poate fi abordat la fel ca un
text tehnic, iar enunturile care-l compun nu pot fi tratate separat decât pâna la o
limita. Un text tehnic presupune corespondente directe si exacte, cuvânt cu cuvânt, ceea
ce nu este cazul textului literar. Teodora Cristea distinge doua aspecte, în cazul
unitatii de traducere literare: unul dinamic, constând în relatia stabilita între doua
entitati ce tin de limbi diferite, aflate în situatia de traducere, si un altul static,
rezultativ, vizând chiar relationarea celor doua. Investigarea textului sursa se
deosebeste, aici, de exegeza obisnuita, prin faptul ca presupune o reevaluare a unitatilor
constitutive ale textului, din perspectiva transferarii acestora într-o limba receptoare;
în unele cazuri, aceasta poate presupune chiar reorganizarea completa a mijloacelor de
expresie, în functie de noile contexte astfel conturate. Rezultatul traducerii unui text
literar trebuie evaluat asadar pornind de la premisa, notata si de Jean-Luc Goester, ca
traducatorul lucreaza asupra unui text diferit, în realitate, de textul original: este un
text deja filtrat prin prisma subiectivitatii sale. Iata, traducatorul îsi face simtita
prezenta.
"Lavabis me et super nivem dealbabor"
este un enunt în aparenta mai simplu decât cel precedent pentru ca, pe lânga literele
care îl compun, traducatorul nostru virtual observa si câteva cuvinte mai mult sau mai
putin familiare. Problemele ridicate sunt însa de alta natura.
Ca traducator în limba româna, voi nota ca "super"
este uzual în româneste, "nivem" pare a avea ceva în comun cu
numele unui produs cosmetic, pe "lavabis" parca l-am mai
întâlnit în sintagme de genul "culoare lavabila", dar "dealbabor"
nu spune chiar nimic. Daca am cunostinte de limba franceza, as putea apropia pe "lavabis"
de "laver" ("a spala"). Recunosc în "me"
un pronume reflexiv la persoana I singular, iar în "et"
conjunctia "si". "Super" este la fel de uzual ca în
româneste, "nivem" tot la produsul cosmetic ma trimite cu
gândul, în vreme ce "dealbabor" ramâne obscur. Conchid ca nu am
de a face cu un enunt scris în limbile româna sau franceza, ci într-o limba înrudita
cu amândoua. Observ, eventual, ca este vorba despre limba latina si consult, în
consecinta, un dictionar latin-român. Dar surprizele par a se tine lant. Nu gasesc pe
"lavabis", pe "nivem" si pe "dealbabor".
Dau în schimb peste "lavo, are", "nivalis",
"niveus", "nivosus", "nix,
nivis", "dealbo" … Definitiile din dictionar ma
ajuta putin: este vorba despre ceva legat de spalare, de zapada (deci ideea cu produsul
cosmetic se vadeste a fi gresita), de albire, iar toate au de face, într-un fel sau
altul, cu autorul enuntului. Acesta pare a vorbi cuiva despre sine. Cu putina imaginatie,
deja pot sa anticipez ca este vorba despre actiunea de a spala si de rezultatul acesteia
asupra obiectului care o sufera, comparat probabil cu albul zapezii. Pentru a aprecia
corect relatiile dintre elementele enuntului, mai am nevoie de cunoasterea codului de
organizare specific limbii latine. Trebuie asadar sa identific parametrii morfologici si
sintactici implicati aici. Dupa ce duc pâna la capat si acest travaliu, rezultatul
obtinut în limba româna ar suna cam asa: "ma vei spala si mai mult decât zapada ma
voi albi". Am încheiat traducerea? Tentatia de a raspunde afirmativ este mare. Dar
transferat astfel, enuntul îmi atrage atentia în continuare prin relatia stabilita
între rezultatul actiunii de spalare si albul zapezii. Identific o figura de stil destul
de familiara, probabil din reclamele pentru detergenti. Este o pista falsa: un enunt a
carui limba sursa este latina, sa laude calitatile unui detergent? Am nevoie, asadar, de
mai multe informatii pentru a-l întelege si reda corect. Daca sunt crestin practicant,
cuvintele nu-mi par cu totul straine. "Spala-ma-vei si mai vârtos decât zapada ma
voi albi" reprezinta a doua parte a versetului 8 din Psalmul 50. Astfel
contextualizata, comparatia cu zapada se dovedeste a fi, stilistic vorbind, o modalitate
de exprimare, în lumea veche, a superlativului absolut: "voi fi alb ca zapada",
adica extraordinar de alb, curat ca lacrima. Ca traducator, ma vad nevoit sa rezolv
urmatoarea dilema: sa redau superlativul printr-o modalitate familiara orizontului meu de
asteptare sau sa pastrez comparatia din textul sursa? Indicat este ca, în astfel de
situatii sa se consulte si alte traduceri ale aceluiasi text. Întâmplarea face ca
aproape toate variantele comparate sa pastreze, aici, figura de stil. Si totusi …
Probabil ca nu doar idiosincrazia englezilor fata de
zapada a determinat ca, într-una dintre cele mai noi redari ale acestui verset în limba
Commonwealth-ului, sa se opteze pentru formula "wash me and I shall be clean
indeed", renuntându-se cu totul la comparatie. Tropul era prezent, totusi,
atât în Septuaginta (gr. "yper chiona leukanthesai" -
Psalm 50:9), cât si în Tanah (heb. "vmishelen alebin" -
Psalm 51:9) - traduse de Fer. Ieronim, ca sa zicem asa, fidel. Demersul modern, care
pastreaza doar superlativul, este motivat prin ideea ca versiunea Bibliei în discutie
tine seama inclusiv de virtualii cititori nativi si rezidenti în zone geografice unde nu
exista zapada. Pentru unii ca acestia, cuvântul "zapada" nu prezinta mai multe
semnificatii decât termenul de kula pentru noi, est-europenii. Ceva exotic si
atâta tot. În plus, s-a avut în vedere faptul ca, pentru unele popoare neeuropene,
culoarea alb poate avea conotatii malefice (ca la multe populatii din Africa Neagra, de
exemplu) - ceea ce ar perturba cu totul semnificatia morala a textului. "Asa cum îmi
apar lucrurile asa sunt pentru mine, si asa cum îti apar tie, tot asa sunt pentru
tine" - l-ar fi ispitit Socrate pe Hermogenes, extinzând afirmatia lui Protagoras,
dupa care "omul e masura tuturor lucrurilor".
În lumea biblica, versetul citat face aluzie la un
ritual de curatire a leprei (cf. Levitic 14:49-51). Popoarele din zona
mediteraneana credeau, în general, ca bolile sunt provocate de actiunea spiritelor
malefice. Evreii, în schimb, considerau ca originea lor tine de starea morala a omului;
mai precis, boala este semn ca persoana suferinda a încalcat, într-un fel sau altul,
voia lui Dumnezeu. Lepra era pusa în legatura cu pacatul mândriei si se vindeca prin
opusul ei, adica prin virtutea smereniei, simbolizata aici prin isop (Psalm 50:8). Albul
zapezii devine astfel simbol al puritatii. Si lumea romanica distingea între curatia
fizica si cea morala, iar în acest al doilea caz, între puritatea neutra, pasiva (albul
leprei, asa ca în Levitic 13:3 sq.) si puritatea activa (vezi de exemplu
Apocalipsa 3:16). Faptul ca termenul "zapada" ar putea fi utilizat, în textul
de fata, cu o valoare simbolica, este de retinut. Dintr-o asemenea perspectiva, actul
purificator descris aici are ca rezultat o stare de curatie spirituala menita sa deschida
simturile omului spre cunoasterea lui Dumnezeu (vezi Psalm 50:9). Comparatia cu albul
zapezii era deci necesara din doua motive: în primul rând pentru a-l distinge de albul
mat, al ranii provocata de lepra si, în al doilea rând, pentru a se face aluzie la
zapezile persistente în tot timpul anului, adica la acelea de pe muntii Liban (heb. Laban
= alb) si Selmon. Evident, aici intervin deja semnificatiile simbolice ale muntelui,
asupra carora nu vom insista. Cert este ca, iata, aceeasi comparatie are, pe lânga
valoarea augumentativa, si un înteles moral, teologic: pacatul ne împiedica sa-l
cunoastem pe Dumnezeu. Prin smerenie ne putem curati si accede la starea de puritate
necesara acestei cunoasteri.
Acest al treilea exemplu ridica traducatorului
urmatoarele probleme: este performat într-o limba straina si, în plus, utilizata cu mai
bine de un mileniu în urma; este la rândul lui o traducere a unui text scris într-o
alta limba si un alt areal, la o distanta considerabila în timp; contine elemente cu o
bogata încarcatura simbolica; etc. Putem observa ca, la o eventuala traducere,
modificarile inerente nu tin strict de limba. Transferul este realizabil, din punct de
vedere formal, 100 %, daca si numai daca destinatarii stiu ce anume este zapada si, în
plus, împartasesc cu destinatarii textului sursa semnificatiile simbolice ale acesteia.
Altcum, traducerea poate deveni problematica. Traducatorul este chemat, în astfel de
cazuri, nici mai mult nici mai putin decât sa reconstruiasca, dupa cum arata si Antoine
Culioli, "un nou univers de reprezentare, de referentialitate". În plus, el
trebuie sa-si asume riscul de a fi amendat pentru îndepartarea fata de structura formala
a originalului, cu toate ca tentativele mai mult sau mai putin recente de creare a unui
program de traducere automata au dovedit, cu asupra de masura, ca nici nu se poate vorbi
despre corespondenta deplina între doua cuvinte apartinând unor limbi diferite, si
aceasta cu atât mai putin atunci când avem de a face cu figuri de stil.
În cazul traducerii Sfintei Scripturi, însa,
lucrurile sunt mult mai complexe decât în literatura. Doua solutii s-au propus pentru
acest tip de problema: una ar fi a furnizarii de echivalente formale. Aceasta are
avantajul ca, cel putin, nu restrânge câmpul de interpretare. Dar si dezavantajul ca un
cititor al textului tradus nu-i poate întelege mesajul, decât daca apeleaza la resurse
exterioare, "pre-informative" - dupa cum denumesc unii lingvisti materialul de
cunoscut anterior, necesar si suficient pentru întelegerea unei unitati de mesaj date.
Echivalenta formala (sau literala) se concentreaza deci mai mult asupra textului sursa si
cauta sa-l transfere în limba receptoare, pe cât posibil, cuvânt cu cuvânt si
respectându-i structurile gramaticale. A doua solutie, de data mai recenta, ar fi aceea
numita "a echivalentei dinamice" sau "functionale", propusa de Waard
si Nida. Cei doi traductologi considera echivalenta formala nesatisfacatoare, pentru ca
nesocoteste abilitatile cititorului neavizat si contextul cultural al acestuia, orizontul
lui de asteptare. Echivalenta dinamica va tine seama, prin urmare, de eventualii receptori
ai textului tradus si va acorda importanta cuvenita legilor comunicarii. Metoda este, din
acest punct de vedere, mult mai pragmatica. Textul rezultat de pe urma traducerii ar
trebui sa sugereze, în opinia lui Waard si Nida, o situatie enuntiativa asimilabila celei
din textul sursa, prin construirea unei baze care sa faca posibila comparatia si refacerea
completa, uneori, a enuntului respectiv. Altfel spus, textul din limba sursa este
reconstiuit cu elemente puse la dispozitie de limba receptoare. Eventualele ambiguitati
din textul sursa sunt eliminate, desigur, cu ajutorul celor mai bune interpretari ale
acestuia si tinându-se seama de orizontul de asteptare al receptorului. Dincolo de
avantajele ei incontestabile, echivalenta functionala aduce o solutie totusi partiala si
poate chiar inoperanta, atunci când suntem pusi în situatia de a traduce tropi
înzestrati cu o valoare simbolica. Interpretarea comparatiei din exemplul de mai sus, ca
forma de exprimare a superlativului, este corecta, dar numai din punctul de vedere al unei
stilistici saussuriene, conform careia unul dintre elementele definitorii pentru un trop
este autonomia planului lingvistic fata de cel ontologic. Un text sacru, bogat în
elemente simbolice, functioneaza însa într-un regim diferit. Simbolul poate fi explicat,
asa cum încearca Saussure, fara a se face apel la referent si doar în functie de
relatiile imediate din context, daca si numai daca ne asumam ceea ce Jean Borella a numit
"închiderea epistemica a conceptului". Eliminând "zapada", transmit
sensul corect din punct de vedere lingvistic, dar abolesc simbolul si, odata cu el, buna
parte din încarcatura teologica a textului. Deloc întâmplator, principala critica adusa
echivalentei dinamice este aceea ca îsi permite libertati inadecvate fata de textul
sursa.
Un traducator modern care ar încerca sa clarifice
dificultatile ridicate de versetul de la Isaia 38:14, cercetând mai multe variante ale
acestuia în limba româna, ar putem observa ca, în Biblia lui Serban, prima parte
este redata dupa cum urmeaza: "ca o rândurea, asa voi glasui, si ca porumbita, asa
voi cugeta". În versiunea româneasca de la 1936 (Gala Galaction si Vasile Radu) se
optase, deja, pentru "tip cumplit ca o rândunea, gem ca o porumbita". De atunci
si pâna la cele mai recente editii sinodale (1944, 1968, 1982, etc.), nu aflam decât o
singura diortosire: "rândunea" devine "rândunica". Nimic nu
lamureste însa cum de "glasul" acesteia se amplifica pâna la
"tipat", iar "cugetarea" porumbitei ajunge "geamat".
Revenind la textul Septuagintei, traducatorul nostru constata ca pentru prima
chestiune este utilizat verbul phoneo, "a produce un sunet cu sens, a
vorbi cu voce tare, a striga, a chema, a invita"; semnificatiile lui se actualizeaza
în functie de context. Dar, în cazul de fata, contextul grecesc nu ne ajuta prea mult.
Poate fi vorba atât despre "glasul rândunicii", cât si despre un sunet anume
pe care îl emite ea în unele situatii. "Glasul rândunicii" se refera, de
pilda, la ciripitul pasarii, dar la fel de bine ar putea da seama de o personificare -
ceea ce nu este valabil pentru cazul de fata. Oricum, sensul de "ciripit" nu se
încadreaza defel în contextul versetului analizat. Un ciripit sugereaza veselia,
exuberanta. Fragmentul de la Isaia 38:9-20 este grav. Se consemneaza, aici, rugaciunea
dramatica a regelui Iezechia, bolnav si aflat în pragul deznadejdii. "Chemarea
rândunicii" ar fi o solutie destul de ambigua, asadar. Trebuie sa fie vorba despre
un alt gen de sunet. Consultând textul sursa, observam ca termenul grecesc, chelidon
(rândunica), cauta sa sintetizeze ideea exprimata în ebraica prin doua cuvinte: sus
si agur. Sensul primar al lui sus este acela de
"cal", dar el poate desemna în unele cazuri si un obiect (+ animat)
deplasându-se cu viteza, în zbor. Atunci, accentul se deplaseaza pe ideea de rapiditate
sau, mai exact, pe sunetul emis de pasare când zboara cu o viteza foarte mare. Agur
este numele unei pasari; sensul este totusi imprecis. S-a aproximat ca ar fi vorba despre
rândunica, sturz sau cocor. Sunt de înteles asadar ezitarile traducatorilor în limba
engleza, aproape contemporani cu Biblia lui Serban: pentru mai multa siguranta, King
James Version (1611) pastreaza doua echivalente - "cocor" si
"rândunica". Sunetul propriu-zis, tradus în greceste prin phoneso,
este desemnat în ebraica prin verbul taphaph, "a piui, a susura, a
murmura (ca în Isaia 8:19; 29:4), a suiera foarte ascutit, a tipa (vezi Isaia
10:14)". Cum se împaca cele trei? Observam din contextul ebraic ca enuntul de tradus
cauta sa exprime disperarea lui Iezechia, care îsi întrevede propriul sfârsit, prin
crearea unei imagini acustice si nu prin intermediul unei comparatii, necum printr-o
personificare. Un strigat sinistru, rasunând într-un loc parasit, asemanator cu un
suierat rau prevestitor. Ca al cucuvelei, am fi tentati sa spunem. Fer. Ieronim a avut si
el, cu siguranta, dificultati în redarea acestui pasaj. Lumea se schimbase deja, în
rastimpul trecut de la scrierea cartii lui Isaia; comparatia cu "glasul"
rândunicii era usor transferabila în latina, dar nu mai spunea mare lucru despre
dezolarea regelui iudeu. Astfel, Ieronim va trada usor textul sursa, traducând "sicut
pullus hirundinis sic clamabo". În ebraica nu se spune nimic despre
"puiul rândunicii" (lat. pullus hirundinis); totusi, comparatia
din varianta latineasca sugereaza foarte bine starea de spirit a lui Iezechia: slab,
neajutorat, minabil; singurul lucru ce-i mai sta în puteri este sa se tânguiasca, sa-si
strige deznadejdea, asteptând totusi hrana de care depinde total supravietuirea lui.
Versetul se încheie, de altfel, cu o invocatie tulburatoare: "Doamne, sunt în mare
cumpana, nu ma lasa!" (Isaia 38:14).
Partea a doua a enuntului propus nu prezinta
probleme în privinta "porumbitei" (ebr. ionah, gr. peristera,
lat. columba). Dar faptul ca actiunea pasarii este exprimata în limba
româna prin doua variante atât de îndepartate, totusi, precum "a cugeta" si
"a geme", poate pune pe gânduri orice traducator modern. În realitate,
amândoua se datoreaza imposibilitatii de a transfera fidel câmpul semantic al ebraicului
hagah: "a cântari, a cugeta, a medita, a studia", dar si "a
murmura, a suspina, a cârti, a geme". Termenul ebraic este aproape imposibil de
redat într-o alta limba, fara a se renunta la unul dintre cele doua câmpuri semantice:
al cugetarii si al durerii. Atât Septuaginta cât si Vulgata par a se opri
la prima categorie de semnificatii, pe când variantele mai recente traduc prin verbe care
se refera fie la a doua categorie, fie la sunetul porumbelului. În mentalitatea poporului
biblic, "inima celor întelepti este în casa cea cu tânguire". Cuvintele
Eccleziastului (7:4) descriu cum nu se poate mai bine sensurile lui hagah.
Totusi, nu putem deslusi legatura dintre acestea si porumbel decât observând si alte
contexte biblice unde se face referinta la o astfel de pasare. Aici, munca traducatorului
se complica.
În Sfânta Scriptura, porumbelul nu este mentionat
explicit decât la sfârsitul potopului (Facerea 8:8-12), când se spune ca el aduce
vestea cea buna a revenirii vietii pe pamânt si a refacerii Legamântului dintre Dumnezeu
si oameni. Apoi, este consemnat de câteva ori în Levitic si în Numeri, ca materie
pentru jertfele de curatire si pentru cele de rascumparare (cf. Levitic 1:14; 5:7,
11; 12:8, etc.). O referinta frumoasa la aripile de porumbel, ca simbol al sufletului
eliberat de sub povara pacatului, în zbor spre odihna cea sfânta, întâlnim în Psalmul
54:6. În Cântarea Cântarilor, este folosit ca termen de comparatie pentru frumusetea
miresei, o frumusete primaveratica, a puritatii, a pudorii fermecatoare, a inocentei (vezi
Cântarea Cântarilor 2:14; 5:2; 6:9). În aceeasi paradigma a curatiei îl regasim apoi
în celebrul îndemn din Evanghelia dupa Sf. Matei: "fiti întelepti ca serpii si
nevinovati ca porumbeii" (Matei 10:16). Ca simbol pentru sufletul ostracizat de pacat
sau pentru inocenta decazuta la stadiul de naivitate, porumbelul apare la profetii Ieremia
(48:28) si Osea (7:11). Uluitoare este comparatia utilizata de Evanghelisti care, în
descrierea Botezului Domnului, folosesc imaginea pasarii pentru a desemna epifania Duhului
Sfânt (Matei 3:16 si loc. par.) Iar asocierea cu "geamatul" apare, indirect si
foarte aluziv, într-una din epistolele pauline: vorbindu-le romanilor despre
dificultatile întâmpinate la rugaciune, Sf. Pavel le întareste nadejdea spunând ca,
din pricina neputintei firii noastre slabita de pacat, Duhul însusi se roaga pentru noi
"cu suspine negraite" (Romani 8:26). Putem deci nota ca, în lumea biblica,
porumbelul este simbol al sufletului posibil de caracterizat printr-o puritate
eliberatoare, o curatie care îl apropie pe om de Dumnezeu. Asociat cu
"geamatul" sau cu "suspinul", devine simbol al sufletului maculat,
dar, totodata, si al pocaintei. Ramâne sa mai precizam resortul acestui
"geamat".
Verbul grecesc corespondent cu ebraicul hagah
si utilizat în Septuaginta este meletao. Meletao
înseamna "a gândi cu seriozitate, a medita, a fi preocupat, a se îngriji, a se
pregati, a se antrena, a se exersa pentru moarte". La fel si latinescul meditor,
ari, utilizat aici de Fer. Ieronim. Cugetarea la care se face referinta vizeaza
propriile scaderi, în primul rând. Atunci când te pregatesti pentru moarte, ideal ar fi
sa-ti analizezi propriile tale fapte. În rugaciunea sa, Iezechia îsi examineaza
profunzimile sufletului, îsi constientizeaza, cu o luciditate nemaipomenita, starea de
pacatosenie. Si nu ramâne indiferent, ba dimpotriva, plânge si suspina, cere ajutor.
Unele sugestii în acest sens apar si în traducerea engleza. King James Version opteaza
exceptional pentru "I did mourn as a dove". Verbul mourn
înseamna "a plânge, a jeli, a boci, a purta doliu în amintirea unei persoane dragi
care a murit". Câteva informatii referitoare la etimologia termenului sunt deosebit
de interesante pentru discutia noastra: în limba engleza veche, murnan (mourn)
însemna "a-si aduce aminte cu jale". Pare-se ca termenul este legat atât de
sensurile cuvântului latinesc memoria, ae (memorie), cât si de cele ale
germanicului mimer, provenit de la numele unei divinitati din mitologia
scandinava, Mimir, strajer la izvorul întelepciunii. În plus, fapt ce dovedeste
excelenta alegerii efectuate de catre traducatorul englez de la 1611, mourn
mai denumeste si sunetul emis de porumbel. Traducatorul nostru ar putea conchide, acum, ca
sintagma "gem ca o porumbita" exprima, în limba ebraica, facând apel la un
limbaj simbolic, actul de cainta al lui Iezechia. Este vorba despre aducerea aminte a
scaderilor, a pacatelor care au maculat sufletul regelui iudeu si l-au adus în starea
actuala de neputinta. Rememorare aducatoare de tristete, de melancolie, redata în textul
sursa printr-o figura de stil cu intentia, dupa toate apartentele, de a misca afectiv
receptorul, poate chiar de a-i câstiga compasiunea.
Cum sa redai toate aceste semnificatii (si efectele
lor) într-o limba receptoare? Problema semnalata în analiza exemplului precedent
(Psalmul 50:8) îsi vadeste complexitatea, aici. Eugene A. Nida încerca sa arate ca o
traducere ar trebui sa stimuleze în receptor sentimente sau reactii similare cu efectele
textului sursa asupra primilor lui cititori. Nida propunea, în acest sens, conceptul de
"efect echivalent". Criticilor sai nu le-a fost deloc greu sa demonstreze ca un
asemenea obiectiv este, desigur, de dorit, dar nu întru totul realist. Oricâta
"pre-informatie" ar avea la dispozitie, un cititor modern nu va putea fi sigur
niciodata de efectele unui text asupra receptorilor lui din vechime. Este deja recunoscut
ca a pune în circulatie o traducere înseamna a-i spori numarul de lecturi posibile.
Traducerea unei imagini poetice angajeaza într-un
dialog mult mai profund care depaseste, cu siguranta, spatiul simplului transfer formal
dintr-o limba într-alta. Traducatorul se gaseste, într-un astfel de caz, înaintea unui
enunt de clarificat atât prin apel la co-text cât si, la rigoare, cu ajutorul unor date
macro-contextuale. Dar cum vor putea fi reformulate toate aceste semnificatii într-o
limba receptoare? Pe lânga aceasta problema, atinsa deja în analiza versetului 8 din
Psalmul 50, locul discutat semnaleaza înca o dificultate, mult mai profunda. Prin
subiectivismul pe care-l presupun, tropii de la Isaia 38:14 vizeaza persoana
traducatorului chemat, aici, sa intre în intima rezonanta, prin intermediul autorului, cu
nenorocitul rege iudeu, si sa exprime apoi dezolarea acestuia într-un idiolect cât mai
adecvat cu putinta la intentionalitatea autorului.
Variantele mai noi ale îndemnului paulin de la I
Timotei 6:11 dau seama despre o alta chestiune de maxima importanta pentru acuratetea unei
traduceri, anume de implicatiile componentei perilingvistice civilizationale, piatra de
poticnire pentru orice traducator. Versetul amintit provine dintr-un text parenetic si
contine o lista de virtuti: "dreptatea, evlavia, credinta, dragostea, rabdarea,
blândetea" - spre care sunt îndrumati pasii tânarului Timotei. Sf. Pavel propune
aici un model de viata coerent în spatiul Bisericii, unde "dreptatea" (gr. dikaiosyne)
este starea celui ce traieste respectând legile, principiile cunoasterii divine (Matei
3:3); "evlavia" (gr. eysebeia) desemneaza respectul afectuos,
bazat pe fapte, manifestat fata de superiori ("frica" mentionata la Pilde 1:7);
"credinta" (gr. pistis) înseamna sentimentul de încredere fata
cineva în mâinile caruia mi-am încredintat tot ce aveam mai scump;
"dragostea" (gr. agape) este grija manifestata concret fata de
aproapele, pâna la daruirea de sine, cu nadejdea ca astfel accedem, împreuna, la
"margaritarul cel de mare pret" (vezi Matei 3:45-46); "rabdarea" (gr. hypomone)
descrie sentimentul celui ce nu se da batut nici în toiul celor mai cumplite încercari,
ci rezista, asemenea eroului, pe câmpul de lupta; iar "blândetea" (gr. praotes)
se refera la echilibrul interior atins de omul care a dobândit puterea de a ierta, de
a-si manifesta indulgenta cu generozitate si discernamânt, în acelasi timp. A fost
suficient sa trecem în revista chiar si foarte sumar acceptiunile virtutilor recomandate
lui Timotei, în sânul Bisericii, pentru a constata ce diferente sunt între acestea si
sensurile acelorasi cuvinte, într-un context … extra ecclesiam. Aici,
"dreptatea" este justitie, adica îndreptatire de sine; "evlavia" este
piosenie vecina cu habotnicia, când nu chiar slugarnicie; "credinta"
delimiteaza un spatiu caracterizat prin absenta certitudinilor; "dragostea"
poate sa însemne orice, de la simpatia platonica pâna la pornografie;
"rabdarea" este asociata mai degraba cu resemnarea, iar "blândetea"
cu abulia.
Acum, comparând, am putea spune si care dintre cele
doua ne sunt familiare? Care corespund mai bine ansamblului de experiente, de credinte, de
cunostinte, ideologiei împartasite? Contribuie vreuna din cele doua liste la alcatuirea
fisei noastre de identitate? Probabil ca raspunsul cel mai la îndemâna pentru
majoritatea dintre noi nu este unul transant. Iar aceasta pentru ca nutrim, virtual,
credinta ca numele chiar trebuie date în functie de familia obiectului numit si de
particularitatile definitorii ale acestuia, dar si pentru ca reiteram (ce ironie!), pe
urmele modernitatii, experienta ireversibilitatii propriei noastre istorii. În aceasta
paradigma, fiecare act lingvistic are o determinare temporala, iar sensul poate fi definit
ca un proces de continua adaptare.
Virtuti soteriologice în spatiul ecleziastic,
reperele pauline, transferate într-un cadru secular, sunt susceptibile sa devina termeni
valiza. Motivul acestei devieri rezida în absenta, din cojunctura extra ecleziala, a unui
element capabil sa pastreze si sa perpetueze coerent sensurile mântuitoare, fara teama de
a le transforma, asa cum zice George Steiner, într-o "bariera pentru o noua
perceptie". În Biserica, acesta este unul dintre rosturile Traditiei: de a pastra
semnificatiile termenilor-simbol si de a cultiva un orizont de asteptare necesar
întelegerii lor. Traditia poate asigura, prin excelenta, acuratetea textului rezultat
într-o limba moderna, mentinând echilibrul atât de necesar între vechi si nou, între
forma textului, aflata "supt vremi", biata de ea, si implicatiile profunde ale
acesteia, aflate deasupra de vremi. Multumita continuitatii pe care o sustine Traditia,
anumite notiuni si simboluri se pot pastra nealterate din punct de vedere formal, fara
a-si pierde valoarea iconica. Fapt aproape imposibil într-o traducere efectuata dintr-o
alta perspectiva unde, daca se cauta pastrarea cu orice pret a formei, fraza devine rigida
si nu mai comunica nimic. Limba de lemn. Si de-a dreptul periculos într-un context
cultural asemenea celui contemporan unde, daca este sa-i dam crezare Juliei Kristeva, omul
a fost detronat de pe piedestalul conferit lui prin ideologia renascentista, tocmai în
favoarea limbajului, si unde "mediul este mesajul". Mai este loc pentru un
traducator, aici? Vom reveni îndata.
Am început acest eseu de la premisa ca orice
traducerea presupune, inevitabil, asumarea unei nedesavârsiri. Analizând câteva texte
ilustrative, de pe pozitia unui traducator virtual, am notat ulterior o parte dintre
nivelurile, în opinia noastra cele mai importante, unde pot aparea inexactitati.
Primul enunt, simplu, banal si direct, fara vreo
pretentie stilistica, s-a vadit a fi înzestrat cu valente al caror transfer si, deci,
actualizare depindeau pe de o parte de contexul general al receptorului, în raport cu
textul enuntat, iar pe de alta parte de capacitatea de cooperare interpretativa a
acestuia. Al doilea enunt adauga, pe lânga problema competentei lingvistice, o alta
referitoare la dependenta unui enunt, a unei constructii, de sensul global al contextului.
Un enunt literar se cere abordat ca parte a unei unitati semantice, realizata în functie
de sensurile constituentilor ei si de o anumita situatie de comunicare. Am vazut în
continuare, examinând versetul de la Pslamul 50:8, cât de laborioasa poate deveni
operatiunea de traducere, în momentul când în textul sursa apar cuvinte cu valoare
simbolica. Problema traducerii unui text literar bogat în simboluri s-a dovedit a fi
rezolvabila, într-un fel sau altul. În domeniul biblic, unde simbolurile sunt purtatoare
de semnificatii importante pentru definirea unui sistem doctrinar cu implicatii
soteriologice, discutiile sunt înca deschise. Textul de la Isaia 38:14 propune si o
astfel de problema: limita dintre teologie si literatura. Imaginea poetica, bazata pe
sugestii vizuale sau sonore, pune în cauza nu doar textul, ci si persoana autorului,
intimitatea acestuia. Dincolo de valoarea ei doctrinara, o imagine de acest tip îl invita
pe traducator la un exercitiu de aventuroasa smerenie. Nu este chemat doar sa retraiasca
experienta autorului, pentru a o putea rescrie: în plus, la sfârsit, este chemat sa
paraseasca scena cât mai discret cu putinta. Se spune ca rezultatul unei traduceri bune
este un text ce pare a fi fost scris dintotdeauna în limba receptoare si, pe deasupra,
mai da seama si de firea autorului. Unul, cu alte cuvinte, de unde prezenta traducatorului
este, ca sa spunem asa, absenta. Dar utopia unui asemenea deziderat a fost revelata,
partial, când am investigat evolutia în cuvinte valiza a termenilor din pareneza de la I
Timotei 6:11. Un traducator aduce cu sine, odata cu limba în care traduce, un întreg
bagaj de elemente din alcatuirea unei episteme partial straina de textul sursa, dar
proprie lui si beneficiarilor imediati ai traducerii sale. Un om modern, dupa cum
demostreaza foarte bine George Guiver, nu mai poate pretinde ca, de pilda, Luminismul nu
ar mai fi avut loc. Nici macar despre razboiul din Troia nu am putea spune asa ceva.
Dilema, inexistenta în sânul unei Biserici traditionale, este de a efectua transferul la
nivel formal, cu riscul de a compromite mesajul - sau de a parafraza, cu riscul de a
pierde puncte de reper, totusi, nesubstituibile. Traducatorul nu are cum sa fie, asadar,
absent dintr-o traducere. Prezenta lui se face simtita prin erorile si prin bovarismele
sale.
Excursul propus, prin eseul de fata, în intimitatea
unui atelier de traducator, era menit ca, ilustrând complexitatea actului de transfer
dintr-o limba într-alta, sa lamureasca pe cât posibil atitudinea noastra de rezerva fata
de o definire a traducerii ca simplu act de a exprima un enunt dat, într-o limba
diferita. La acest nivel, traducerea nu depaseste nici ea, dupa cum bine remarca Mariane
Lederer, stadiul de termen valiza. Conform manualelor, traducerea fidela ar trebui sa
ofere o echivalenta tripla: de sens, de forma si de nomenclatura. Dar am putut vedea ca
este imposibil sa nu apara probleme, daca nu pe parcursul tentativelor de întelegere a
sensului în limba sursa, atunci cel putin la captarea intentiilor autorului sau când
cautam sa-i reverbalizam mesajul într-o limba receptoare. În domeniul traducerii unui
text de felul Sfintei Scripturi, lucrurile sunt cu atât mai complicate cu cât, aici,
avem de a face cu o colectie de texte scrise în epoci diferite, de autori diferiti, în
limbi diferite, în stiluri diferite si care, în plus, transmite din generatie în
generatie un înteles teologic esential.
Textul biblic pare a ne convinge, mai mult decât
oricare altul, ca nu orice poate fi tradus. "Sunt mistere - spune George Steiner -
care nu pot fi decât transcrise si a caror transpunere sau parafraza ar fi un sacrilegiu
sau o grava deformare." Sa nu uitam, de pilda, primirea deloc favorabila facuta Septuagintei,
în sânul iudaismului palestinian. În Targumul Yerushalmi, bunaoara, traducatorii
sunt acuzati de blasfemie pentru faptul ca ar fi cedat, la traducerea anumitor cuvinte,
unor presiuni venite din partea lui Ptolemeu Filadelful (vezi Tratatul Meghilla
1:9); în acelasi timp, autorii Targumului Babilonian merg pâna acolo încât
compara versiunea greceasca nici mai mult nici mai putin decât cu vitelul de aur (vezi Tratatul
Sopherim c. I). Tanah-ul era, la acea vreme, primul text sacru tradus vreodata
integral într-o limba straina, iar necesitatea acestui demers survenise, nu putem
desconsidera detaliul, ca urmare a exilului babilonic si, ulterior, a îndepartarii unui
numar important de evrei de matricea lor spirituala. Comunitatile din diaspora îsi
construisera deja o perspectiva proprie asupra iudaismului, în multe privinte
independenta de Ierusalim. În iudaismul palestinian, transferul textului sacru într-o
alta limba, oricât de nobile sau de temerare ar fi fost ratiunile acestei osteneli, era
asimilat cu Deportarea.
Se poate spune ca o traducere este comparabila cu o
deportare? În unele situatii, atunci când textul sursa este îndepartat nepermis de mult
de mediul sau ambiant si impregnat cu elemente improprii, cu siguranta ca da. În fond si
la urma urmei, a traduce nu înseamna a transfera forme lingvistice, dar nici a transmite
un mesaj cu orice pret. Trebuie sa existe un echilibru, o zona de intersectie în cadrul
careia eroarea sa poata fi tinuta sub control, adica … negociata. Si am vazut, deja,
ca tocmai o astfel de zona asigura Traditia. Pâna la urma o traducere fidela, corecta, nu
poate fi decât asemenea unei erori constient asumate. Paradoxal, greseala apare numai
odata cu încredintarea ca am tradus corect, acolo unde corectitudinea consta nu doar în
efortul de a evita eroarea, ci si în onestitatea de a o semnala, ulterior, asemenea
nobililor traducatori ai Bibliei de la Bucuresti. Altcum, textului i se rapeste
libertatea de a semnifica, de a stârni afinitati elective în continuare.