"cersetorul" lui Hristos
...inainte de a fi zamislit in pantece, te-am cunoscut, si inainte de a iesi din pantece, te-am sfintit.
(Ieremia 1,5).
...cei ce au pazit cu sfintenie cele sfinte se vor sfinti.
(Intelepciunea lui Solomon 6,10).
Parintele Porfirie, in lume Evanghelos Bairaktaris, se tragea din
Evvia. S-a nascut in anul 1906, in satul Sfantul Ioan din Karystia, din
parinti saraci. De la varsta de zece ani a fost nevoit sa lucreze la o
bacanie din Piure. Pe cand avea doisprezece-paisprezece ani, a citit cu
mare atentie viata Sfantului Ioan Kalivitul si, fiind atras de
invataturile sale, a incercat sa le urmeze in viata. Astfel s-a
incredintat iubirii lui Hristos si, parasindu-si pe ascuns satul, s-a
dus in Kafsokalivia la Sfantul Munte, pentru a-si pune in aplicare
inaltele idealuri.
Legat de acest moment, noteaza urmatoarele in "testamentul
duhovnicesc": "De mic copil ma aflat tot in pacate. Cand m-a trimis mama
sa pazesc vitele la munte, caci tatal meu, fiind saraci, plecase in
America, sa lucreze la canalul Panama pentru noi, copiii sai, pe cand
pasteam vitele, citeam silabisit viata Sfantului Ioan Kalivitul. Si l-am
indragit foarte mult pe Sfantul Ioan si ma rugam indelung, ca un copil
ce eram de doisprezece-cincisprezece ani, cred, nu-mi mai amintesc bine.
Si, vrand sa-l imit, cu foarte multa lupta am plecat de la parintii mei
pe ascuns si am ajuns la Kafsokalivia in Sfantul Munte si am intrat in
ascultare la doi Batrani ce erau frati buni, Pantelimon si Ioanichie.
S-a intamplat sa fie foarte evlaviosi si plini de virtuti, asa ca i-am
indragit foarte si, de aceea, cu rugaciunile lor, faceam deplina
ascultare. Acest lucru m-a ajutat foarte mult si simteam o mare iubire
si pentru Dumnezeu".
Foarte devreme Harul cel dumnezeiesc a inceput sa impodobeasca
aceasta figura adolescentina, aprinsa de dragostea pentru Hristos,
daruind-o cu harisme inalte si cu cele mai alese calitati duhovnicesti.
Dumnezeu deschisese un drum luminos inaintea acestui smerit si
neinsemnat tanar, pe care il harazise a deveni unul dintre cei mai mari
parinti duhovnicesti ai secolului nostru. Astfel, in anul 1923, pe cand
avea 17 ani, intr-o Duminica dupa Sfanta Liturghie, indata dupa ce se
impartasise, pe cand se plimba prin padure plin de bucurie, a simtit cum
se revarsa in el Harul Dumnezeiesc. O lume noua i se deschidea inainte.
In ziua aceea Dumnezeu i-a daruit darul stravederii. Este vorba de o
harisma despre care vom vorbi mai pe larg in continuare. Acest dar l-a
folosit cat a trait, cu intelepciune si cu frica de Dumnezeu, asa cum
vedem din toata invatatura sa.
Cand, odata, discutand cu unul dintre fiii sai duhovnicesti
(18.06.1986), a fost intrebat: "Parinte, nu i-ati cerut niciodata lui
dumnezeu sa va dea vreun dar?", el a raspuns: "Niciodata. Nici macar nu
mi-a trecut prin minte. Si totusi, asta s-a petrecut datorita Harului
dumnezeiesc. Nu poti sa ceri. Pregateste-te duhovniceste si Dumnezeu iti
va da, daca esti vrednic".
In scurt timp s-a imbolnavit grav, iar Batranii sai l-au trimis
inapoi la parintii sai sa-si trateze boala. Odata intors acasa, s-a
intalnit cu Arhiepiscopul Sinaiului, Porfirie al III-lea, care i-a
intuit de indata nivelul moral, sfintele harisme si, mai ales, darul
stravederii. Astfel, in anul 1927, desi parintele avea atunci doar 21 de
ani, Arhiepiscopul l-a hirotonit preot, punandu-i numele de Porfirie.
In anii ce au urmat, pana in 1940, batranul Porfirie a slujit ca
parinte duhovnicesc, spovedind si sfatuind in diverse probleme de viata,
la sfanta Manastire a Sfantului Haralambie din Lefka. Acolo, timp de 13
ani, ore in sir a ascultat spovedania a mii de credinciosi, in special a
locuitorilor din regiunile dimprejur, din Evvia, Kymi, Karystos,
Aliveri, Vathia, dar si din alte regiuni. Pe toti care veneau al el ii
ajuta sa gaseasca drumul drept in viata si sa-si rezolve cu intelepciune
problemele care ii impovarau. Cu darul discernamantului si, mai ales,
cu acela al stravederii, lumina unele aspecte din viata oamenilor,
adancite in bezna subconstientului, deschizandu-le astfel cai de
autocunoastere si de pocainta. Cei care au avut folos duhovnicesc din
acest dar al sau, il numeau "parintele-profet".
Cand a izbucnit al doilea razboi mondial, in octombrie 1940, a
fost numit paroh al Paraclisului Sfantului Gherasim de la Policlinica
din Atena, ce se afla intre strazile Pireos si Sokratous, langa piata
Omonia. Aceasta policlinica a fost infiintata in anul 1903 si a fost
condusa de doi frati din Lixourios (Kefallinia), si anume de Nicolae
Alivizatos (1876-1945), profesor de chirurgie la Universitatea din
Atena, si de Amilkas Alivizatos, despre care vom vorbi mai jos.
Timp de treizeci de ani cuviosul Batran a infaptuit aceasta
lucrare pastorala de tamaduire a oamenilor ce sufereau. Era un ascet
care, in loc sa se nevoiasca "in pustia de la Sfantul Munte, se nevoia
in "pustia" Omoniei". In aceeasi "pustie" din centrul Atenei se nevoia o
alta figura a Bisericii, si anume parintele Epifanie Theodoropoulos,
ascet al iubirii si Batran plin de discernamant (1930-1989). Acesti doi
parinti duhovnicesti erau legati de o stransa legatura duhovniceasca,
colaborau si isi impartaseau experienta duhovniceasca si pastorala. Mai
ales spre sfarsitul vietii pamantesti a parintelui Epifanie, cand
acesta, atins de cancer, indura dureri cumplite, Batranul Porfirie
vorbea mereu cu el la telefon, dupa miezul noptii. Astfel, durerea se
mai ostoia, in timp ce acesti doi asceti se inaltau duhovniceste in
spatii ceresti.
In acest locas sfantul Batran si-a continuat insemnata lucrare
duhovniceasca si in momentele dificile ale neamului nostru. Spovedea,
sfatuia, incuraja, indruma, tamaduia suflete, asculta durerea de fiecare
zi, infrunta moartea, vindecand de multe ori chiar si boli trupesti.
Medicii care au lucrat in aceasta policlinica povestesc emotionati multe
intamplari din acea perioada. De multe ori, in cazuri foarte dificile
si greu de rezolvat, prezenta plina de har a Batranului era singura
nadejde a oamenilor.
Insusi parintele povesteste cu emotie cazurile unor bolnavi. Cu
mare sensibilitate descrie ultimele clipe din viata pamanteasca a unor
grav bolnavi are erau dusi intr-un salon special. Uneori distingea
deasupra patului lor un nor intunecat. Rugandu-se, era alaturi de
bolnavi, in acele ultime clipe de agonie, de dinaintea mortii,
usurandu-le sufletele. Uneori isi intrerupea rugaciunea, cobora in
biserica, ingenunchea inaintea Sfintei Mese si plangea; apoi "cu si mai
mare staruinta se ruga" (Luca 22, 44). Cand se intorcea in salon, norul
se risipise. O lumina blanda se asternuse peste chipul, de-acum impacat,
al bolnavului. Sufletul sau, eliberat, calatorea spre ceruri. Medicii
care il vedeau adesea la capataiul bolnavului la ceas tarziu, il
intrebau: "Bunicutule, tot aici esti?", iar el raspundea: "Ce sa fac,
fiii mei? Doar vedeti ca sant singuri si parasiti".
La policlinica era un caine la care Batranul tinea foarte mult,
asa cum de altfel tinea la toate celelalte animale, la pasari si la
plante. De altminteri, aceasta este caracteristica tuturor sfintilor: ei
iubesc natura, o respecta, incercand sa ii descifreze chipul. Sfinti se
bazeaza pe teologia Parintilor si pe Traditia Bisericii Ortodoxe si de
aceea au creat o morala de profund respect fata de natura si fata de
zidirea materiala. Asadar, Bunicutul tinea mult la acel caine, pe care
il socotea "prietenul" sau.
La un moment dat a venit in Grecia un grup de oameni de stiinta
americani, care, in colaborare cu personalul stiintific al policlinicii,
urmau sa faca anumite experimente, in care aveau de gand sa se
foloseasca de acel caine, de "prietenul" Batranului. Asadar, in ziua
experimentului, Parintele Porfirie a plecat din policlinica. S-a intors
abia pe seara si, imediat, s-a indreptat spre laborator. A deschis
congelatorul in care se afla animalul mort, l-a privit plin de tristete
si i-a spus: "Ce ti-au facut, bietul de tine?". Atunci, dupa cum
parintele insusi ne-a povestit, minunandu-se, cainele a mai dat o data
din coada, in semn de salut, asa cum facuse prima data. Dupa cum vedeti,
inaintea sfinteniei, chiar si natura se inclina, iar limitele firii
dispar!
Tot in acea perioada despre care am vorbit, presedintele
Policlinicii din Atena era Amilkas Alivizatos (1887-1969), profesor de
Drept Canonic si de Pastorala, la Facultatea de Teologie a Universitatii
din Atena. Era o personalitate academica cu o bogata activitate
stiintifica si sociala. Chiar in vremea aceea era presedinte si al
Spitalului Matzavinatio. Trebuie spus ca Amilkas Alivizatos, fire severa
si putin ciudata, aprecia in mod deosebit morala, darurile si insemnata
activitate pastorala a Parintelui Porfirie. De aceea tinea foarte mult
la el si avea mare evlavie pentru sfintia sa, cu atat mai mult cu cat ii
era si parinte duhovnic. Este graitor faptul ca in textul testamentului
lasat de marele profesor (1969), dupa cum am aratat din surse
bisericesti din vremea aceea, isi exprima dorinta sa aiba o inmormantare
simpla; sa nu participe arhierei sau alti preoti in afara duhovnicului
sau, Parintele Porfirie, care sa slujeasca si slujba de inmormantare.
Batranul s-a legat duhovniceste, dar si sufleteste de policlinica
si, mai ales, de bisericuta Sfantului Gherasim. Sunt semnificative
unele intamplari petrecute in aceste locuri, povestite de insusi
batranul Porfirie. Redam in continuare una dintre povestirile sale,
pastrata inregistrata, din care putem invata multe lucruri:
"Odata, povesteste Parintele Porfirie, m-am lovit la piciorul
stang. Mi-am rupt tibia si peroneul - asa se numesc acele oase ce sunt
pana aici sus, la genunchi, iar in jos, pana la glezna. Mi-am rupt
piciorul la mijloc si-a troznit ca o sticla. M-au dus la spital, in timp
ce strigam intruna de durere... Au venit de indata profesorul de
chirurgie si toti de la sala de operatie si mi-au pus piciorul in ghips.
Dupa ce au trecut vreo zece zile, am inceput sa-mi privesc piciorul si,
cu Harul cel dumnezeiesc, am vazut ca nu il pusesera bine. Tare m-am
speriat, asa ca am inceput sa ma rog. Cum puteam sa le spun unor medici
atat de mari ca au gresit? M-am gandit sa-i vorbesc domnului K., un
medic mai mic, foarte bland la vorba si binevoitor. Asadar, i-am spus ca
nu au pus bine piciorul in ghips! "Ei, zice el, nu mai spune! Doar am
fost atatia medici si am vazut totul la radiografie". Intr-adevar imi
facusera radiografie. In timp ce medicii potriveau piciorul, profesorul
lucra pe deasupra. Au vazut ca l-au fixat bine si apoi l-au pus in
ghips. Se pare insa ca in momentul in care l-au miscat ca sa-l puna in
ghips, piciorul a alunecat, iar ei l-au pus in ghips asa stramb. I-am
spus asadar medicului K. Ca au pus piciorul stramb, iar el le-a transmis
celorlalti. "Spune-i sa-si vada de sfintenia lui, iar noi ne vedem de
ale noastre", i-au raspuns.
Atunci am inceput sa strig. A venit alt medic, un specialist, caruia i-am zis:
- Spune-i profesorului ca vreau sa mai faceti o radiografie. - Dar ne jignesti, zise el. - Va rog sa-mi faceti pe plac, caci sunt om batran. -
In fine, hai sa-l ducem jos, sa-i facem voia, dar ne cicaleste degeaba,
zise profesorul. Nu stim noi cum e bine? De atatia ani tot asta facem.
In cele din urma m-au dus jos. Acolo au constatat ca intr-adevar
piciorul alunecase din pozitia initiala si incepuse sa se sudeze stramb.
- Vai, parinte, tare esti pacatos, imi zise. - Stiu si eu asta, domnule profesor, i-am spus. - Acum sa vezi ce vom face! Trebuie sa-l rupem iar, fiindca s-a sudat! - Faceti cum stiti, i-am raspuns.
Asadar au adus doctorii din nou ca sa-mi traga de picior, iar
profesorul l-a rupt la mijloc. Nici injectie impotriva durerii nu mi-au
facut. Asadar m-au apucat, unul de aici, altul de dincolo, iar
profesorul la mijloc si, tot tragand asa, in cele din urma au reusit sa
il rupa! Eu spuneam neincetat "Doamne, Iisuse Hristoase". Durerile erau
cumplite! Mi-au apucat asadar piciorul, l-au rupt, apoi l-au facut la
loc.
Acum profesorul se tot minuna de intamplare! "N-am mai vazut si
n-am intalnit asa ceva in toata cariera mea. Sa-mi spuna bolnavul ca nu
i-am pus bine piciorul in ghips. Si inca dupa cincisprezece zile dupa ce
l-am pus in ghips".
Apoi am stat cam trei luni cu piciorul in ghips. Si trebuie sa va
spun ca ghipsul este foarte greu. Asadar, mai apoi, dupa ce m-am facut
bine, mi-au dat niste carje si am coborat la biserica. Dupa cateva zile
i-am spus Haricleei sa imi aduca un baston, iar ea mi-a spus ca se va
duce sa imi aduca. A doua zi dimineata, cam pe la orele 11, am coborat
in biserica si m-am asezat in strana. In fata mea erau o maica si sora
mea Harikleea, careia i-am spus sa se duca sa imi aduca un baston. "Ei,
m-oi duce mai tarziu", zise ea. Asadar nu i-am mai spus nimic. In scurt
timp intra in biserica o doamna avand in mana un baston, pe care il
tinea in sus. Indata ce a intrat, s-a indreptat spre noi, spunand:
- Aici este Sfantul Gherasim? - Da, fiica mea, zise maica.
Atunci s-a apropiat sa vada mai bine icoana.
- Da, el este, el este, ii zise maicii si se apleca sa se inchine sfantului. Apoi continua: -
Am fost in pelerinaj la Ierusalim. Acolo vindeau bastoane, asa ca am
cumparat si eu unul. Noaptea trecuta, imi apare in vis acest sfant din
icoana. Eu nu stiam ce Sfant este. Asadar imi spuse sfantul in vis:
"Vreau sa imi aduci mie bastonul pe care l-ai cumparat de la Ierusalim".
Iata ca l-am adus. Unde sa il pun?
Ia ganditi-va. Biata de ea nici nu stia de Sfantul Gherasim! Asa
ca, intreband ea pe unul si pe altul, i-au spus: "Du-te in Omonia. Mai
intreaba acolo si iti vor spune unde il gasesti pe Sfantul Gherasim".
Atunci i-am spus: "Vino aici sa iti spun ceva. Sfantul nu are
nevoie de baston. Eu sunt slujitorul sfantului si slujesc in aceasta
biserica de treizeci de ani. Ieri am cerut sa mi se cumpere un baston si
sora mea Harikleea urma sa se duca sa imi cumpere unul. Sfantul ti-a
spus sa aduci bastonul aici, dar eu sunt slujitorul sau, iar bastonul
l-a comandat pentru mine". Atunci femeia s-a indreptat spre icoana
sfantului Gherasim. A luat bastonul, a sarutat icoana, apoi a pus
bastonul alaturi si, intorcandu-se spre icoana, a spus: "Sfinte, ti-am
adus bastonul. Acum il voi da slujitorului tau". Apoi s-a intors, a luat
iar bastonul si, venind langa mine, mi-a sarutat mana si apoi mi l-a
dat.
Ce lucru frumos! Iti poti explica aceasta intamplare? Pe mine m-a
emotionat foarte tare. Asta e! Acum vad insa ca nu mai e cauciucul care
se afla la capatul bastonului. Unde o fi disparut? L-or fi taiat? Poate
l-au luat ca amintire".
Pe ce treceau anii, Batranul Porfirie a organizat o noua vatra de
lucrare duhovniceasca si pastorala in mica biserica a Sfantului Nicolae
in Kallisia, din Pendeli. Acolo a slujit parintele cu ravna mare din
1955 pana in 1978.
La inceputul anului 1980 a mutat centrul acestei lucrari
duhovnicesti la Oporos, in regiunea Aghia Sotira, in Milesi. La inceput
chilia sa era o simpla rulota. Astazi, dupa indelungata si foarte
ostenitoarea lucrare a Batranului Porfirie si a fiilor sai duhovnicesti,
sub neincetata sa indrumare si supraveghere, in acea regiune s-a
ridicat un urias complex de cladiri cu o preafrumoasa biserica cu mai
multe nivele, in centrul celorlalte cladiri. Tot efortul de ridicare a
acestor constructii se desavarseste prin prinoasele si jertfele a mii de
oameni si, mai ales prin pronia lui Dumnezeu. Aceste constructii,
conform planurilor inaintevazatorului Parintele Porfirie, au fost
ridicate pentru a deveni in urmatoarele decenii, un important centru de
spiritualitate ortodoxa.
In iarna anului 1988 am vorbit cu Parintele Porfirie, care mi-a
infatisat ideile sale privind viitoarele functii ale acestui centru,
prevazand faptul ca va veni vremea cand centrul va juca un insemnat rol
duhovnicesc in zona Atenei, in cadrul educatiei si al antropologiei
teologice ortodoxe, mai ales in momentele grele pentru ortodoxie si
elenism. Vorbeam atunci despre contributia psihologiei si a psihanalizei
moderne si, in general, a "stiintelor umaniste", la rezolvarea unor
probleme ce izvorasc din evolutia personalitatii din evolutia
personalitatii omului modern. Parintele Porfirie isi expunea opiniile cu
mare usurinta, incat aveam senzatia ca stateam de vorba cu un
specialist in domeniu, ce cunostea foarte bine toate problemele, in
varietatea lor. Acest om care nu dobandise in scolile din lume nici un
fel de cunostinte stiintifice, mi s-a parut atunci a fi un erudit si
luminat om de stiinta. Insa Batranul Porfirie nu era un simplu om de
stiinta "din aceasta lume" . Cunostintele sale "stiintifice", de
psihopedagogie, de medicina, de fiziologie, de anatomie, de fizica si de
astronomie, erau urmarea fireasca a intelepciunii "din cele de sus"
(Ioan 8, 23).
Intotdeauna Parintele Porfirie a fost retinut in privinta
psihanalizei si a diverselor tendinte si metode psihologice
contemporane. De fiecare data spunea: "Eu nu le stiu; voi le stiti mai
bine". In ziua aceea, dupa ce i-am spus punctul meu de vedere, Batranul a
incheiat, spunand "profetic": "De toate aceste probleme psihologice se
ocupa parintii neptici in lucrarile lor... Va veni o vreme cand aceste
subiecte vor fi predate in cadrul invataturii antropologice a parintilor
neptici, chiar in acest loc, de catre parintii de la Muntele Athos,
care vor cobori aici tocmai in acest scop".
Incet-incet, cuviosul parinte s-a retras in tacere, plecand din
Oropos spre indragitul sau locas duhovnicesc, spre Muntele Athos. Dorea
fierbinte sa-si dea ultima suflare in locul unde fusese tuns monah. Ca
toti sfintii si el s-a invrednicit de un sfarsit cuvios. Cu voia lui
Dumnezeu si-a stiut dinainte ceasul mortii. I-a rugat asadar pe fiii sai
duhovnicesti, pe calugari, sa privegheze toata noaptea, sa se
impartaseasca si astfel sa se pregateasca a-l petrece pe ultimul drum.
Totodata a poruncit sa nu dea de veste despre toate acestea nici unuia
dintre fiii sai duhovnicesti din Atena. In zorii zilei de " decembrie
1991, pe cand furtuna bantuia Marea Egee, sufletul i s-a inaltat la
ceruri. Trupul sau bolnav si mult incercat a fost ingropat in pamantul
de la Kafsokalivia. Deasupra doar pamant, frunze uscate de castan si o
simpla cruce de lemn pe care sta scris: "Ieromonahul Porfirie a adormit
intru Domnul in 19 noiembrie 1991".
Privindu-i mormantul imi vin in minte versurile unei poezii pe
care Batranul o indragea foarte mult si pe care o recita astfel incat
aveam impresia ca in acea clipa traia toate cele exprimate in poezie.
Brazii
De brazii de pe coasta mi-ar da o stiva din crengile lor nesfarsite mi-as incropi la o margine, langa ei, o micuta si-nsingurata coliba.
De-ar fi vara, mi-ar da Sa ma-ntind pe-ale lor frunze uscate Impreuna cu ei sa cant cantarea, Impreuna cu ei, murmurul din zori.
Si-apoi, nimic altceva. Iar cand s-ar stinge Astfel viata-mi de bucurie plina, Cateva crengi de mi-ar mai da, Sa-mi fie ultim locas, de odihna...
Astfel, Parintele Porfirie, Batranul "milostivirii si al
dragostei", cum i se spunea, a trait smerit precum un "cersetor al lui
Hristos" si tot smerit a adormit intru Domnul. In cele din urma, a fost
inmormantat printre brazi si castani, incredintandu-se nesfarsitei
iubiri a lui Hristos, departe de lumea zgomotoasei Atene, pe care insa a
indragit-o, a pastorit-o si careia i-a facut numai bine.
|