Prinos adus Bisericii si Neamului Romanesc: teza de licenta a preotului Constantin C. Dimian
O teza de licenta in teologie de la inceputul
secolului XX (1906), publicata la Bucuresti si pastrata la Biblioteca
Academiei Romane, este ceva cu adevarat demn de evidentiat. Autorul ei,
viitorul preot Constantin C. Dimian (1876-1959), fiul protopopului
Constantin Dimian din Bretcu, judetul Covasna, si-a intitulat teza:
Imprejurarile in cari a luat inceput literatura bisericeasca in limba
romana. De pe pagina a doua a lucrarii publicate, aflam componenta
comisiei examinatoare: presedinte dl dr. Dragomir Demetrescu, iar
membrii: par. icon. stavr. C. Nazarie si B. Cireseanu, D. G. Boroianu,
I. Mihalcescu, toti doctori in teologie.
In Introducere, tanarul licentiat in teologie
Constantin C. Dimian marturiseste ca, alegandu-si acest subiect, are
mangaierea de a aduce "un modest prinos Bisericii si Neamului meu
Romanesc" (pag. 11). Materialul fiind vast, a cautat sa fixeze numai
momentele care au determinat inceputul literaturii noastre bisericesti
si imprejurarile ce au favorizat acest inceput.
Valabilitatea ideilor afirmate si argumentate nu ne
mira astazi, avand in vedere ca teza a fost deosebit de apreciata la
vremea respectiva. Inca de la inceput, tot in Introducere, autorul arata
importanta Bisericii de-a lungul veacurilor, pentru ca, in vremurile
vitrege, numai Biserica "unea laolalta intreg neamul romanesc". Numai
prin Biserica s-a pastrat acea legatura fireasca, ce lega timpurile
obscure ale formarii neamului nostru cu vremurile de glorie ale
stramosilor romani. Cu mandrie, Constantin C. Dimian afirma ca "legatura
aceasta s-a mentinut neintrerupt si ea vecinic aminteste originea
nobila a romanului". Biserica a fost aceea care "a desteptat in poporul
romanesc constiinta de natiune si tot ea a fost facla, care a intretinut
focul national pana azi" (pag.7).
Legatura stransa dintre Biserica si limba este clar
afirmata in Introducere. Dupa ce afirma ca Bisericii ii datoram
conservarea limbii romane, autorul se intreaba retoric: "Unde putea sa
prinda ea fiinta mai bine ca in Altarul Domnului? Unde si-ar fi putut
pastra caracterul ei de limba romanica in cursul atator secole mai bine
ca in Biserica?" Concluzia este ca, de-a lungul veacurilor, Altarul
Domnului a fost "singurul loc de unde limba noastra a rasunat cu mai
multa putere si autoritate". In jurul Bisericii, s-a grupat toata viata
intelectuala romaneasca. Din sanul Bisericii a pornit "orice miscare
culturala si intelectuala". Astfel, se motiveaza clar ideea autorului ca
"in Biserica va incolti germenul literaturii romanesti si tot ea ii va
imprima, de la inceput inca, un colorit religios" (pag. 8).
Constantin C. Dimian deplange perioada cand
carturarii romani s-au deprins cu literele slavone si "scriau cu ele",
cand limba slavona "incatusase aproape toata viata intelectuala
romaneasca" (pag. 9), deoarece avea statutul de limba sfanta. Pentru ca
limba romana sa-si faca loc in Altarul Domnului, trebuia inlaturata
prejudecata limbii sfinte. Inceputul l-a dat, dupa parerea teologului
Dimian, miscarea husita in Apus. Corifeii acestei miscari "au
trambitat", pentru prima oara ideea, "ca fiecare popor sa laude in
Biserica numele Atotputernicului in limba sa" (pag. 9). Constiinta
nationala s-a trezit si in carturarii romani, care s-au apucat, cu mare
insufletire, sa traduca sfintele carti. "Cam de pe la 1450 incoace" avem
cele dintai manuscrise. Acestea, fiind traduceri, nu oglindesc psihicul
poporului roman, dar ele reprezinta opera carturarilor romani. Pentru
poporul romanesc, "sunt primele monumente, cari au trezit gustul pentru o
activitate literara nationala" (pag. 10).
Teza cuprinde urmatoarele capitole: I. Formarea
limbii romanesti; II. Literatura bisericeasca legendara; III. Literatura
bisericeasca scrisa; IV. Literatura bisericeasca tiparita. Toate sunt
echilibrate ca numar de pagini, cuprinzand informatii interesante,
bazate pe o cercetare serioasa.
Licentiatul Constantin C. Dimian utilizeaza o bogata
bibliografie, atat romaneasca, cat si straina. Dintre lucrarile
romanesti mentionate, amintim: Descriptio Moldaviae si Hronicul vechimii
a romano-moldo-vlahilor de Dimitrie Cantemir; Istoria literaturii
bisericesti de N. Iorga; Curs de istorie bisericeasca de D. Dragomir
Demetrescu; Curs de epigrafie de D. G. Tocilescu; Histoire de la langue
roumaine de Ovid Densusianu; Curs de istoria limbei romane de Ovid
Densusianu; Incercare asupra semasiologiei limbei romanesti de Lazar
Saineanu; Curs de istoria romanilor de D. Onciul; Originea Principatelor
Romane de D. Onciul; Istoria evului mediu de D. Rascanu. Lucrari din
bibliografia straina: Epigraphische Nachlese zum Corpus Inscriptionum,
la flatinarum III de O. Hirchfeld; Zur Kunde der Haemus Halbinsel de
Tomaschek; Die Rumänem und ihre Ausprüche de Hunfalvy; De administrando
imperio de Constantinus Porphirogenitus; Patrologia greaca de Migne etc.
In continuare, vom evidentia cateva dintre ideile
cuprinse in aceasta teza. In primul capitol sunt reliefate idei
importante cu privire la formarea poporului si a limbii romane: "Neamul
romanesc, inchegat pe teritoriul compact al ilirilor, al tracilor si al
dacilor, n-a incetat sa locuiasca acele parti pana in zilele noastre",
iar "fenomenele lingvistice comune din graiul macedoromanilor,
istroromanilor si dacoromanilor dovedesc ca, la sfarsitul secolului VII,
limba romaneasca exista ca o limba deplin formata inca de pe cand toti
romanii locuiau la un loc" (pag. 24).
In subcapitolul Vechimea crestinismului la romani,
autorul porneste de la premisa ca in sudul Dunarii crestinismul "e
dovedit istoriceste, ca el dateaza din timpul Apostolilor", afirmand ca
nu este exclusa posibilitatea ca, din sudul Dunarii, crestinismul sa se
fi extins si in nordul ei, in Dacia, chiar inainte de a fi cucerita de
Traian. Demonstreaza aceasta prin legendele pastrate, prin traditie,
adaugand ca "la formarea natiunii romanesti au luat parte si colonisti
adusi din Asia Mica, unde crestinismul era destul de raspandit; printre
ei, de buna seama, au fost multi crestini" (p. 16).
Constantin C. Dimian constata vechimea literaturii
populare si afirma, in 1906, ca "era natural sa fi existat si mici
cantece de jale sau de bucurie, in care romanul isi varsa focul inimii
sale" (p. 25) si ca "aceste comori literare poporul n-a simtit niciodata
nevoia sa le astearna pe hartie. Ele sunt rupte din sufletul lui,
oglinda fidela a bucuriilor si a suferintelor sale (...). Aceste perle
de literatura poporana s-au nascut o data cu romanul si vor pieri numai
cu el" (p. 26).
Pe langa multiplele subiecte ce au preocupat viata
intelectuala a romanilor, cele religioase au prevalat inca de la
inceput. Aceasta constatare a preotului Constantin C. Dimian este
importanta, deoarece subiectele "cu un colorit religios erau pare-ca
menite sa imprime un caracter specific literaturii noastre, care va
incepe pe terenul religios si va fi, in prima linie, bisericeasca"
(p.26).
In teza de licenta pe care o prezentam, autorul se
opreste asupra vietii intelectuale a romanilor din timpul convietuirii
lor cu neamul slavic al bulgarilor, deplangand introducerea alfabetului
chirilic, faptul ca slavii au tradus sfintele carti bisericesti in limba
lor si au introdus in Biserica limba slavona in locul celei latine.
Carturarii romani au imprumutat alfabetul slavilor si au inceput sa
scrie "de aci inainte" cu litere chirilice.
Influenta slavona s-a resimtit dupa secolul IX, cand a
inceput sa se scrie slavoneste. Slavii aveau carti bisericesti traduse
si scrise in limba lor. Pe acestea romanii le-au primit in biserica
(scrise in slavoneste) si le-au mentinut multa vreme. De pe urma acestor
carti, literatura noastra religioasa n-a primit nici un impuls, scrie
C. Dimian, dupa parerea caruia, legendele bogomilice au dat "un mai mare
avant acestei literaturi", desteptand interesul romanilor pentru o
literatura religioasa. In sec. XI-XIII, aceste legende au fost fixate de
romani in scris, mai intai in slavoneste, si apoi in romaneste, fiind
considerate de tanarul licentiat "cele dintai monumente religioase
scrise in romaneste" (p. 36).
Informatiile despre activitatea literara imediat dupa
intemeierea Principatelor sunt bogate, aratandu-se rolul primelor
manastiri (Vodita si Tismana, infiintate de Sf. Nicodim pe la 1370) in
copierea si traducerea cartilor sfinte. Cultura slavona, care inflorea
si dadea roade, serveste drept exemplu carturarilor romani, pentru ca sa
inceapa si ei o activitate romaneasca. Constituia o piedica faptul ca
romana nu era considerata limba sfanta pentru traducerea Bibliei. Dar
nici alte popoare vecine, prin sec. X, XI, XII, nu aveau tradusa Sfanta
Scriptura in limba lor nationala. Trebuia "inlaturat prejudiciul de
sfintenie ce si-l insusise pe nedrept limba slavona" (p. 44).
Fara a acorda importanta conditiilor interne, preotul
Dimian considera ca doar miscarea husita desteapta constiinta limbii
nationale. Religia crestina numai atunci poate sa dea roade
binefacatoare, cand tot crestinul citeste si intelege Biblia, "hrana
duhovniceasca a crestinilor in toate timpurile". Astfel, romanii, urmand
exemplu husitilor "pare ca, s-au apucat sa traduca Sf. Scriptura"
(p.45). Primele traduceri nu s-au putut face in Principate, dupa parerea
autorului, pentru ca se mentinea tare, prin manastiri, cultura slavona.
De aceea, locul potrivit primelor traduceri a fost "coltul ferit al
Maramuresului", unde romanii erau "mai aproape geograficeste de curentul
husit" (p. 45). Cele dintai manuscrise in limba romana sunt numite
texte maramuresene, caracterizate prin fenomenul lingvistic al
rotacismului (Psaltirea Scheiana, Psaltirea Voroneteana, Codicele
Voronetean, Psaltirea Hurmuzachi).
In capitolul Literatura bisericeasca tiparita,
teologul Constantin Dimian se refera la prima carte tiparita pe pamant
romanesc, insa in slavona: Liturghierul (1508) de calugarul Macarie de
la manastirea Dealu. Cu un nedisimulat naduf, marturiseste ca "aceste
buchii slavone vor imprima gandiri si simtiri romanesti"(p.54). Faptul
ca primele tiparituri in limba romana nu apar nici in Muntenia, nici in
Moldova, ci in Transilvania, este datorat, dupa parerea aceluiasi autor,
"unei miscari produse in sanul bisericii apusene, numita Reformatiune".
Aceasta miscare a Reformei protestante, a sasilor luterani "ne-a produs
cele dintai carti tiparite in limba romaneasca" (p. 54). Prima carte
tiparita in romaneste, Catehismul (1544) la Sibiu, a fost un inceput
norocos, deoarece dupa data aceasta incep sa iasa la lumina si alte
tiparituri. Este prezentata, in teza de licenta a teologului Dimian,
bogata activitate a diaconului Coresi (1559-1581), apoi influenta
luteranismului asupra literaturii noastre bisericesti, continuata sub
forma calvinista. Aceste influente insa nu l-au schimbat pe romanul care
se stia crestin ortodox. Aparitia cartilor tiparite in romaneste
determina introducerea limbii romane in biserica. "Incetul cu incetul",
literatura bisericeasca "se imbogati cu tot felul de carti, toate in
limba romaneasca, iar in biserica s-a intronat limba nationala"(p. 63).
N-au intarziat sa apara operele monumentale: Noul Testament de la
Balgrad din 1648 si Biblia de la Bucuresti din 1688, "cari au adunat
sufleteste, prin viata culturala reprezentata de Biserica, pe toti
romanii laolalta" (p.64).
Importanta extraordinara a cartilor tiparite este
evidentiata in ultimul capitol, Incheiere: "prin aceste carti tiparite,
mai mult decat prin vechile manuscrise, cari circulau greu si se copiau
putin, s-a intemeiat o viata literara comuna tuturor romanilor. Prin
ele, aceste cartulii urate, pastrate azi in putine exemplare,
ferfenitoase, prin gaurile carora se plimba cariul, s-a intemeiat ceva
nepretuit pentru orice popor, caci cuprind in sine aceea ce va da forma
gandului si simtirii generatiilor cari se vor urma: limba literara"
(p.64).
Continutul tezei si modul cum este scrisa ne
demonstreaza ca autorul a alcatuit-o cu dragoste si pasiune.
Explicatiile privind influentele straine (husita, luterana, calvina)
sunt plauzibile, totusi Constantin C. Dimian nu a avut in vedere si
conditiile interne, in primul rand, necesitatea poporului de a intelege
limba cartilor sfinte. Astazi, majoritatea filologilor romani au
convingerea ca deprinderea de a scrie in limba materna este de data mai
veche. "De fapt, trebuie sa se fi scris romaneste intotdeauna, sporadic
si pentru nevoi particulare", afirma cu autoritate Al. Rosetti in
volumul Istoria limbii romane de la origini pana in sec. al XVII-lea
(1968).
In concluzie, mentionam ca teza de licenta a
preotului Constantin C. Dimian, absolvent al Facultatii de Teologie din
cadrul Universitatii Bucuresti, din 1906, este o lucrare valoroasa,
folositoare si astazi pentru cei interesati de primele scrieri in limba
romana si de originea limbii romane literare. Teza ne mai demonstreaza
ca un fiu al meleagurilor noastre, din curbura Carpatilor, a preferat,
inaintea Unirii, sa studieze Teologia la Bucuresti, numarandu-se printre
cei mai buni studenti.
Prof. Dr. Luminita Cornea
|