Preoti martiri din Covasna si Harghita
1. Calugarul martir Dionisie Sova de la manastirea Fagetel, judetul Harghita, (1901-1951)
Zona arcului intracarpatic cuprinsa in actuala
Episcopie Ortodoxa a Covasnei si Harghitei, eparhie de la a carei
infiintare, in anul 2004, se implinesc 10 ani, isi prezinta in trecutul
ei istoric un specific aparte in ideea martirajului si suferintei pentru
Hristos. Dainuirea romaneasca a insemnat, in acest spatiu, si dainurea
crestin-ortodoxa, realitate pusa in evidenta de zeci de martiri si
marturisitori consemnati in documentele vremii. Ceea ce s-a intamplat
dupa perioada Dictatului de la Viena, care prin excelenta a fost o etapa
a suferintei si martirajului romanesc, a insemnat, din nefericire, o
continuare la alte dimiensiuni a terorii instituita odata cu anul 1940.
Biserica cu slujitorii ei, manastirile au fost repere de mentinere a
spiritualitatii ortodoxe si, in acelasi timp, elementele in care s-a
lovit cel mai tare si cel mai profund.
In aceste imprejurari, de numeroase incercari de
deznationalizare a romanilor, de obligare a cedarii credintei, se
inscrie intr-un alt moment istoric, nu al dictatului, dar, tot a unui
regim opresiv - comunismul - martiriul ieromonahului Dionisie Sova, de
la Manastirea Fagetel. Prin modelul sau de viata duhovniceasa, prin
curajul sau de marturisitor, pr. Dionisie Sova se inscrie in galeria
martirilor morti pentru apararea credintei in Hristos.
Contextul mortii sale martirice este unul deosebit de
complex, plin de sinuozitati si trebuie urmarit in imprejurarile care
au dus la instalarea comunismului, sistem implementat in linii mari, in
aceasta zona, de aceeasi prigonitori din timpul regimului Dictatului de
la Viena. Documentele gasite in manastire dovedesc faptul ca parintele
Dionisie Sova s-a nascut in comuna Poduri, judetul Bacau, la data de 30
decembrie 1901.
Cu ordinul Episcopiei Romanului nr. 7315, din 30
decembrie 1931, a fost hirotonosit duhovnic de catre Episcopul Vicar
Ilarion Bacauanul, la manastirea Bogdana-Bacau. Ordinul episcopal semnat
de Episcopul Ilarion al Eparhiei Romanului, din acele vremuri, il
recomanda pe ieromonahul Dionisie Sova ca "demn de asemenea chemare,
prin bunele sale purtari morale".
De la manastirea Bogdana, in acelasi an, il aflam pe
parintele Dionisie plecat la schitul Fagetel. Aici, vine insotit de alti
trei calugari si incheaga o viata monahala. Cronica manastirii arata
faptul ca biserica acestei manastiri a fost zidita in anul 1903 si, timp
de mai mult de un sfert de veac, a slujit ca si capela particulara,
deci, fara o autentica viata manastireasca.
Situata langa soseaua nationala (DN 12A), ce leaga
Transilvania de Moldova, prin pasul Ghimes-Palanca, in partea de vest a
satului Fagetel, localitate strabatuta de batranul rau Trotus, capela de
la Fagetel devine in scurt timp un reper de spiritualitate ortodoxa in
aceasta zona. Cel care ii contureaza aceast profil este ieromonahul
Dionisie Sova, care cumpara biserica, impreuna cu 2 ha pamant, reusind
sa puna bazele unei vieti monahale. Cu eforturi intinse de-a lungul mai
multor ani, se fac lucrari de reparatie a bisericii, se construiesc
chilii si alte anexe gospodaresti, constituindu-se un frumos schit
monahal, care, alaturi de vechea manastire Sf. Ilie din Toplita, va
intregi tabloul vietii bisericesti atat de temeinic conturata in anii
interbelici prin grija Mitropolitul Nicolae Balan si a Patriarhului
Miron Cristea.
Sfintirea bisericii manastirii cu hramul "Taierea
capului Sfantului Ioan Botezatorul" a fost savarsita in ziua de 9
noiembrie 1936, de catre Mitropolitul Ardealului Nicolae Balan, impreuna
cu un sobor de preoti.
La nici patru ani de la sfintirea manastirii se
declara Dictatul de la Viena, care a adus cu sine atitea nenorociri
romanilor ardeleni. Anii dictatului nu scutesc nici aceasta manastire de
vremuri grele de incercare. Desi nu a cazut prada furiei armatelor
horthyste, asa cum s-a intamplat cu aproape 20 de biserici din
perimetrul judetelor Covasna si Harghita, manastirea a devenit, din
1940, sediul garnizoanei unguresti.
In aceste conditii, in care o viata monahala era
imposibil de continuat, ieromonahul Dionisie Sova se intoarce la
manastirea Bogdana cu gandul revenirii la ctitoria sa de suflet, atunci
cind imprejurarile istorice vor face posibila reintoarcerea. Cu el, au
luat calea exilului majoritatea preotilor ortodocsi din cele doua
judete, dintre care putini s-au mai reintors, la sfarsitul razboiului,
date fiind conditiile care au urmat si care au facut aproape imposibila o
reluare a vietii bisericesti in aceasta zona.
Convertiri fortate la confesiunile maghiare, biserici
si case parohiale distruse, intimidari de tot felul, sicane,
obstructionari si o teroare resimtita adanc de toti cei care doreau
intoarcerea, dupa 1944, au fost cauzele ce au avut ca rezultat
abandonarea, in mare parte, a acestui spatiu spiritual romanesc, iar
pentru cei ramasi, indurarea multor incercari.
Sfarsitul dictatului de la Viena, sfarsitul
razboiului, nu aduc insa pacea si linistea necesara si firul, brusc
intrerupt in 1940, pare, asa cum s-a dovedit, greu de reinnodat chiar si
pentru anii ce au urmat. Moartea martirica a parintelui Dionisie Sova
se leaga tocmai de acest context al "dictatului dupa dictat", adica al
tragediei continuate in aceasta zona a sud-estului Transilvaniei,
marcata de sentimentul nesigurantei, de spaima, de intimidare si, in
plus, de un nou sistem - comunismul - tot atat de ostil, ca si cel al
Dictatului - manifestarii sentimentului de credinta ortodoxa. Toate
eforturile noilor autoritati comuniste, in fapt - majoritatea acestora
fiind etnici maghiari convertiti peste noapte la noua ideologie - s-au
indreptat in directia impiedicarii si reluarii unei vieti romanesti
firesti, si, in fapt, a celei legate de Biserica Ortodoxa. Un fapt in
plus, ce trebuie subliniat, fiind acela reprezentat de statutul de
minoritate numerica al populatiei romanesti din aceasta parte de tara.
O evolutie fireasca a lucrurilor ar fi facut ca
parintele Dionisie sa se reintoarca, in anul 1944, la manastirea
Fagetel, dar, ca multi alti preoti ce au parasit altarele in 1940,
parintele a fost nevoit sa ramana departe de ctitoria sa. De altfel, de
abia incepand cu anul 1945, si apoi 1946, s-a remarcat o anumita
acalmie, de scurta durata insa, deoarece a fost timpul cand s-a
prefigurat infiintarea Regiunii Mures Autonome Maghiare (1952-1968).
In aceste conditii, de abia in anul 1946 parintele
Dionisie Sova se reintoarce la manastire, intoarcere integrata poate si
in cererile repetate ale I.P.S. Nicolae Balan, care se adresa
slujitorilor acestei zone sa revina la altarele lasate in 1940, chiar cu
riscul infruntarii multor pericole. A fost un fapt de curaj, sa lase
viata linistita de la manastirea Bogdana si sa se reintoarca singur sa
reia viata la manastirea Fagetel.
Perioada 1944-1946 caracterizata printr-un elan al
bucurie si sperantei la vechea reorganizare de dinainte de 1940, a fost
nu doar extrem de scurta pentru o reluare a vietii bisericesti, a
reconstituirii comunitatilor ortodoxe, cat mai ales, plina de primejdii
cauzate de ostilitatea noii administratii fata de romani si Biserica lor
ortodoxa.
Pana la moartea sa tragica, parintele Dionisie repune
manastirea in cursul ei firesc, redand-o slujbelor si vietii monahale,
aceasta, in ciuda climatului de intoleranta intretinut de unii localnici
de etnie maghiara. Moartea ieromonahului Dionisie Sova trebuie
integrata in contextul evenimentelor produse dupa eliberarea Ardealului
si prezenta elitei maghiare locale in sistemul comunist. Asa-zisul
"sistem democratic" a insemnat instaurarea unei prigoane exercitate
impotriva romanilor, mai ales a preotilor si calugarilor, etichetati
pentru orice manifestare, fie ea si liturgica, ca "fascista",
"hitlerista", "antidemocrata"s.a.
Intoarcerea si prezenta parintelui Dionisie Sova la
manastirea Fagetel nu putea fi decat un ghimpe in ochii noilor
autoritati comuniste, fiind supus unei complexe monitorizari, care au
culminat cu inscenarea mortii sale.
In conditii inca neelucidate, in ziua de 5 august
1951, parintele Dionisie Sova a fost gasit spanzurat de un brad, in fata
manastirii, in urma lui, gasindu-se un testament la unul din localnici.
Ulterior, s-a descoperit ca testamentul era fals. Iata, acest asa-zis
testament intocmit de pr. Dionisie Sova:
"Inalt Prea Sfintite Stapane,
Subsemnatul, ieromonahul Dionisie Sova de la sf.
Schit Fagetel nu mai puteam duce teroarea adusa. (…) pr.(eotii)
rom(ano).cat (olici). au iscodit de tot felul de cuvinte de ura
mincionoasa la acest sfant schit si imi pierd viata …rog un calugar
serios pentru a conduce acest lacas in buna stare biserica si casele.
Aici ramane raspunzator Bucur T. Simion si Bucur Ilie pana la sosirea
unui alt parinte de a lua pe umeri acest schit. Rog bunatatea Inalt Prea
Sfintiei Voastre de a nu uita de acest suflet pierdut rog a binevoi
si-mi faceti dezlegare.
Al Inalt Preasfintiei Vostre supus serv Dionisi, Sarut mainile si ma iertati".
Prezentul testament nu este intocmit intr-o limba
romana cursiva, dovedind carente gramaticale si, in plus, un stil care
nu reprezinta o maniera ortodoxa de adresare fata de ierarhul sau, ex:
"supus serv". Conform traditiei crestine, orice curmare a vietii
reprezinta un pacat capital, pentru care nu exista iertare sau
"dezlegare", cum se exprima in acest testament. In plus, un gest
savarsit de un om ce si-a dedicat viata lui Hristos, pare imposibil de
inteles. Certificatul medico-legal intocmit la cateva zile dupa moartea
parintelui, prezinta drept cauza "psihoza maniaco-depresiva" prin care
trecea parintele Dionsie. Evident, lucru cu greu inteles, deoarece
parintele Dionisie se dovedise nu numai un bun gospodar, administrator
al schitului, dar si un duhovnic, si un iubitor al slujbelor
bisericesti, iar o asemnea boala l-ar fi impiedicat chiar in a primi
darul calugariei. Mai mult, in acelasi testament desemneaza un preot
care sa-i faca slujba inmormantarii, pr. Viorel Ghibutiu, slujitor
greco-catolic in comuna Frumoasa de care apartinea manastirea. De
altfel, lipsa preotilor ortodocsi in zona era, poate, un motiv de a
apela la un preot greco-catolic...
In urma dezgroparii, savarsite dupa 1990, sicriul a
fost gasit intact, in el aflandu-se osemintele si reverenda parintelui.
Dupa randuiala inmormantarii calugarilor, trupul pr. Sova a fost tinut
in biserica si apoi asezat intr-un mormant nou.
Tinand seama de imprejurarile vremii, de contextul politic prefigurat, pr. Dionisie poate fi considerat o victima si un martir.
2. Preotul martir Aurel Negoescu (Neagovici) (1900-1952)
Preotul martir, Aurel Negoescu (Neagovici), s-a
nascut in 27 mai 1900, la Intorsura Buzaului, judetul Covasna. Tatal,
preotul Gheorghe Neagovici Negoescu, a fost membrul familiei de preoti
Neagovici Negoescu, care, timp de peste 200 de ani a pastorit
credinciosii ortodocsi romani din Depresiunea Buzaului Ardelean si a pus
bazele invatamantului confesional romanesc din zona. Mama, preoteasa
Aurelia, nascuta Coltofeanu, a fost fiica unei cunoscute familii de
fruntasi romani din localitatea Poiana Sarata, din fostul judet Trei
Scaune (azi judetul Covasna).
Printre preotii slujitori ai altarului din Intorsura
Buzaului, din familia Negoescu (Neagovici), se numara si: Gheorghe
Neagovici (cel batran), care a pus bazele acestei adevarate "dinastii",
fiind unul din ctitorii bisericii pe care a slujit-o intre 1805-1841;
Gheorghe Neagovici (cel tanar), fiul lui Gheorghe Neagovici senior,
intre anii 1841-1867; (perioada in care s-a infiintat "fondul de
bucate", s-a construit scoala cea noua (1875); Alexie Neagovici
(Negoiescu), intre anii 1867-1903, slujind impreuna cu fiul sau Gheorghe
Neagovici (Negoiescu) jr., care l-a ajutat pe tatal sau, din mai 1892,
si a ramas titular din 1914 pana in 1938. Din initiativa acestor doi
preoti, s-a format un fond din veniturile lor personale, pentru folosul
bisericii, ce se va numi "Dania preotilor Alexe si Gheorghe Neagovici",
preotul Gheorghe Neagovici (Negoiescu) a indeplinit si misiunea de
protopop al judetului Treiscaune (1919-1922).
Anticipand martirajul fiului sau, preotul Gheorghe
Neagovici (Negoiescu), in anii primului razboi mondial, impreuna cu alti
14 preoti romani din curbura Carpatilor, este arestat, fapt petrecut
intr-o situatie care se va finaliza cu un proces pentru "tradare de
patrie" si "spionaj romanesc". In contextul istoric cunoscut, guvernul
din Budapesta a inscenat o "actiune de spionaj" spre a dovedi Germaniei
ca romanii transilvaneni sunt "tradatori ai patriei ungare si ca nu
merita sa li se schimbe soarta".
Prin sentinta din 6 decembrie 1916, a Tribunalului
militar suprem din Budapesta, a fost condamnat la moarte prin
spanzuratoare preotul Ioan Coman din Sita Buzaului (eliberat in timpul
evenimentele din octombrie 1918, dar a murit peste o luna de zile, la
varsta de numai 47 de ani, din pricina suferintelor indurate in
detentie). Cu acelasi prilej, au mai fost condamnati la inchisoare
preotii: Gheorghe Neagovici-Negoescu( care a fost arestat la 25
decembrie 1915 si inchis la Brasov, Cluj, Oradea si din nou la Cluj,
pana la 28 octombrie 1918), Iosif Popovici din Sfantu Gheorghe, Ioan
Toma din Dobolii de Jos, Gheorghe Fur-tuna din Covasna, Gheorghe Burlea
din Barcani, Nicoale Radoiu din Ozun s.a. Acesta a fost doar inceputul
calvarului preotimii romane din judetul Covasna, suferit in anii
primului razboi mondial.
Cu toate vitregiile acelor vremuri, fiul parintelui
Gheorghe Neagovici- Negoiescu, viitorul preot Aurel Negoescu, a
frecventat cursurile Liceului "Andrei Saguna", din Brasov, pe care le-a
absolvit cu rezultate foarte bune, in anul 1918. Continuand traditia
familiei, a urmat apoi Institutul Teologic Ortodox din Sibiu, la
terminarea caruia a obtinut licenta in teologie ortodoxa.
Urmand exemplu altor tineri intelectuali din
generatia sa, a raspuns chemarii de a contribuii la renasterea si
propasirea culturala a populatiei romanesti maghiarizate, din
localitatile fostelor scune secuiesti. Astfel, in anul 1925 a mers la
Gheorgheni, judetul Harghita, in calitate de profesor de Limba Romana si
de Religie, la Liceul "Sfantu Nicolae", din localitate. In anul 1926
s-a casatorit cu invatatoarea Zoe Popescu.
Dupa ce a fost hirotonit ca preot, de mitropolitul
Nicolae Balan, timp de mai multi ani a oficiat sfintele liturghiii,
intr-o sala a Liceului "Sf. Nicolae", in care a fost amenajata o capela
ortodoxa. Preotul Aurel Negoescu a continuat sa predea Religia la liceul
din localitate, iar in 1930 este delegat sa indeplineasca functia de
primar al orasului.
Impreuna cu profesorul Teodor Chindea si alti
intelectuali romani, reactiveaza Despartamantul ASTRA
Giurgeu-Gheorghieni, infiinteaza si colaboreaza constant la publicatia
locala "Gazeta Ciucului" si alte ziare si reviste bisericesti si
scolare.
Din indemnul si cu sprijinul guvernului, a primariei
locale si a marelui savant-patriot Nicolae Iorga, in anul 1929, preotul
Aurel Negoescu pune piatra de temelie la catedrala ortodoxa din
Gheorghieni, locas de cult a carui zidire s-a incheiat peste aproape 10
ani, respectiv, in 1938. Sfintirea bisericii a avut loc in ziua de 24
septembrie 1938, de catre mitropolitul dr. Nicolae Balan (Antimisul a
fost sfintit in anul 1926 de catre acelasi mitropolit). Pisania are
urmatorul text:
"Pusu-s-a aceasta piatra fundamentala a sfintei
Biserici Ortodoxe Romane din Gheorghieni, judetul Ciuc, cu hramul
"Sfantul Gheorghe", in anul Domnului 1929 Septemvrie 29, in zilele
Preainaltatului si de Christos iubitorului Rege al Romaniei-Mari MIHAIU
I, sub inteleapta pastorire a I.P.S.S. Arhiepiscop si Mitropolit al
Ardealului, Dr. NICOLAE BALAN, protopop al Oituzului, fiind P.C.S.
protoereu Ioan Rafiroiu, iar intaiul preot paroh al parohiei matere
Gheorghieni-Ciuc, C.S. preotul Aurel Gh. N. Negoescu.
Inchinat-au Domnului grija si nespusa oboseala a
strangerii fondurilor pentru inceperea lucrarilor, consiliul parohial
alcatuit din: Presedinte Pr. paroh Aurel Gh. N. Negoiescu, secretar
profesor Theodor Atanasiu, epitrop I primnotar Gheorghe Gociman, epitrop
II administrator Nicolae Marculescu, judecator Mircea Klein, inginer
Ioan Gheorghiu, inginer Nicolae Bacanu, advocat Teofil Bena, advocat
Ioan Pacurar, profesor Ioan Gh. Niculescu, profesor Ioan Stoian, seful
postei Dumitru Giurca, comerciant Iuliu Nap, pedel si cantor Octavian
Budac.
Intreprinderea pentru construirea bisericii
Mina&Perdomi din Bucuresti, dupa planurile executate de arhitectul
dirijinte Sterie Becu, de la Comisiunea Monumentelor Istorice din
Bucuresti.
Primesca Dumnezeu darul tuturor, cari prin munca si
jertfa de orice fel, ori prin obolul lor au contribuit si vor contribui
la inaltarea cestui sfant locas; iar impreuna slujitori ai altarului ce
am savarsit maretul act sfintirei pietrei fundamentale, cerem
a-tot-puternicului parinte binecuvantarea acestui sfant locas, pentru
a-l pastra din neam in neam ca pe un nepretuit odor din timpurile de
marire si stralucire, cu care a invrednicit Dumnezeu neamul nostru
romanesc, ridicat cu credinta in Dumnezeu si dragostea pentru Tara si
Rege.
Am savarsit sfanta slujba a punerii pietrei
fundamentale: Protoereu IOAN RAFIROIU, protopop al Oituzului, parohul
local pr. Gh. N. Negoescu, preot Iancu Barbat paroh in Miercurea-Ciuc".
Marele istoric Nicolae Iorga, care avea bune si
constante legaturi cu comunitatea romaneasca din Gheorgheni, a fost cel
care i-a recomandat pe arhitectul S. Becu si pe constructorii Mina si
Perdoni sa intocmeasca planul sfantului lacas. Pictura, de o mare
frumusete, a fost realizata de Gheorghe Belizarie din Pitesti, in stil
bizantin.
Din putinele documente ramase in arhiva familiei,
s-au recuperat cateva fotografii si in-vitatia la festivitatile legate
de sfintirea noii biserici, din care redam. "Consiliul parohiei ort.
Rom. Gheorgheni-Ciuc, cu crestineasca dragoste, Va invita la
solemnitatea sfintirii bisericii cu hramul "Sfantul Gheorghe", care va
avea loc Duminica 24 iulie 1938. Tarnosirea lacasului de inchinare se va
savarsi de catre Insusi INALT PREA SFINTITUL NOSTRU STAPAN ARHIEPISCOP
SI MITROPOLIT NICOLAE BALAN si P.P. S.S. Lor Episcop Nicolae Coaln al
Clujului si Ep. Dr. Nicolae Popovici al Orazii." La primirea oficiala la
poarta de trimf a orasului- se spune in aceiasi invitatatie- la care au
participat clerul si autoritatile locale, au rostit cuvant de
bunavenire protopopul Protopopiatului Oituz, Ioan Rafiroiu si
TeodorChindea, primarul orasului".
In anii care au urmat Dictatului de la Viena, din
toamana anului 1940 si in cei din timpul regimului comunist, atat
Episcopul Nicolae Popovici, cat si protopopul Ioan Rafiroiu, au suportat
numeroase si grele suferinte, din partea autoritatilor horthyste si
comuniste, doar pentru vina ca au fost romani si slujitori ai Bisericii
Ortodoxe. Pentru aceiasi invinuire avea sa plateasca cu viata si
parintele Aurel Negoescu.
Dupa trecerea la cele vesnice a tatalui sau, preotul
Gheorghe Neagovici Negoescu, in anul 1939, parintele Aurel Negoescu, a
fost instalat ca preot in Parohia Ortodoxa din localitatea sa natala,
Intorsura Buzaului. Desi asezarea nu a facut parte din teritoriu cedat
prin Dicatul de la Viena, deoarece s-a aflat in apropierea nedreptei
granite, parintele Aurel Negoescu si enoriasii sai, au fost nevoiti sa
dea o mana de ajutor - adica sa asigure adapost si hrana, pentru miile
de cetateni romani din localitatile cedate Ungariei horthyste, care, in
urma prigoanei dezlantuite impotriva lor, au fost nevoiti sa-si lase
agoniseala de-o viata si sa ia drumul bejeniei.
Pentru ca, asa dupa cum este cunoscut, evenimentele
ce au urmat imediat dupa semnarea Dictatului de la Viena, din august
1940, au inceput, in localitatile din Ardealul de Nord, cu izgonirea
preotilor romani, a profesorilor, a militarilor, daramarea sau
profanarea bisericilor, devastarea institutiilor romanesti. Atrocitatile
comise de noile autoritati ungare, insultele, injuriile, bataile,
actele de degradare a demnitatii umane, infometarile, persecutiile de
tot felul, maltratarile, schingiuirile, violurile, omorurile,
macelurile, deportarile si internarile in lagare de munca fortata s-au
abatut nu numai asupra elitelor, a barbatilor, ci si asupra femeilor,
copiilor si batranilor lipsiti de aparare.
Din nefericire, nici dupa terminarea razboiului
calvarul preotilor romani si incercatilor lor enoriasi nu a incetat.
Este tot mai veridic redata de istoriografie situatia conform careia,
intrata imediat la putere ca principala aliata a P.C.R., Uniunea
Populara Maghiara, creata dupa razboi, intarita prin "convertiri
spectaculoase ale fostilor nationalisti hortiysti la ideologia
comunista", a reusit sa foloseasca aceasta ideologie, "ca o alta fateta
sau canal de manifestare a revizonismului maghiar", o noua instapanire
aici si dupa incheierea ostilitatilor.
Principalii lideri ai populatiei romanesti din
perioada interbelica, intorsi din refugiu si surghiun, au ingrosat
randurile elitei romanesti decimata in puscariile comuniste si la
Canalul Dunarea-Marea Neagra, decimare la care si-au adus o contributie
deosebit de activa si maghiarii comunisti din zona.
Puterea sovietica, interesata in perpetuarea
neintelegerilor romano-maghiare pentru a-si putea exercita deplin
dominatia si a pedepsi Romania "burgheza", a manevrat in scopul de a
submina autoritatea statului roman. Apoi, dupa cativa ani, la presiunile
U.R.S.S., s-a format Regiunea Autonoma Maghiara (1952-1968), fapt ce a
creat privilegii populatiei maghiare si secuiesti in raport cu cea
romaneasca. In timpul Regiunii Autonome Maghiare, pentru romanii ramasi
in zona cunoasterea limbii maghiare a devenit obligatorie, in raport cu
noua administratie. Multi romani isi amintesc de permanenta lor
amenintare, de sicanele carora trebuiau sa le faca fata, de modul cum
"li se inchidea gura" (acuzandu-i de nationalism) atunci cand cereau
anumite drepturi, de concedierile si acuzele de "deviationism" la care
erau supusi.
In randul liderilor populatiei romanesti, deveniti
indezirabili pentru regimul comunist, s-a aflat si parintele Aurel
Negoiescu (Neagovici). Activitatea sa de exceptie depusa in parohia
Gheorghieni, in perioada interbelica, pe taramul propasirii Bisericii
Ortodoxe si a culturii romanesti, impreuna cu atasamentul fata de
Biserica si rezervele exprimate fata de noul regim ateu, in timpul
pastoratiei sale de la Intorsura Buzaului (1939-1952), au constituit
principalele sale "capete de acuzare", neexprimate insa in scris
niciodata.
Cercetatorul Adrian Nicolae Petcu, de la Consiliul
National pentru Studierea Arhivelor Securitatii, prezinta "odiseea"
parintelui Negoescu, in relatia sa cu Securitatea, de la primele
inscenari, numeroasele anchete, urmarirea continua, pana la arestarea si
moartea, in conditii neclare, la canalul Dunare- Marea Neagra.
Din documentele prezentate de Adrian Nicolae Petcu,
rezulta ca parintele Negoescu va intra in vizorul Securitatii in anul
1948. "Era chemat frecvent la Securitate pentru a fi anchetat, dupa cum
documentele de arhiva ne arata, la 9 septembrie, 31 octombrie si 1
noiembrie 1948. …Incepand cu data de 1 aprilie 1952, urmarirea
parintelui nostru se va accentua prin deschiderea unui dosar de
verificare mai ales ca era semnalat ca un preot cu "mare influenta in
randurile credinciosilor … Arestarea parintelui Negoescu se va consuma
in noaptea de 15 spre 16 august 1952, atunci cand ii va fi
perchezitionata casa, cu rezultat negativ. Va fi trimis la Canal,
potrivit ordinului ministrului Afacerilor Interne.
Din dosarul sau de penitenciar, nu rezulta unde anume
pe santierul de la Canal a fost trimis, ci numai durata detentiei
administrative care i s-a dat, aceasta fiind pana la 16 august 1957 (60
luni). De asemenea, nu putem afla nici data si nici locul decesului. Din
marturiile dnei Rodica Tepelus, fiica parintelui Negoescu, rezulta ca
acesta a suferit foarte mult de foame, ajungand sa scormoneasca prin
gunoaiele menajere, in cautarea mijloacelor de supravietuire.
In stadiul actual al cercetarilor, aceste detalii le
putem afla numai din extrasul de deces, datat 26 noiembrie 1954,
solicitat de familia sa indurerata. Se pare ca decesul parintelui a
sur-venit la 1 decembrie 1952, fiind inregistrat in registrul starii
civile din Navodari-Medgidia, in ziua de 13 decembrie, cauza fiind
neprecizata. Este posibil sa fi murit la Capu Midia sau Peninsula.
Asa s-a incheiat viata pamanteasca a preotului Aurel
Negoescu, a carui daruire sufleteasca a fost in intregime inchinata
slujirii Bunului Dumnezeu si binelui oamenilor.
Articol intocmit de Pr. Florin Tohanean, impreuna cu prof. Violeta Patrunjel si Dr. Ioan Lacatusu
|