In amintirea Parintelui Gheorghe Papuc
Randurile de fata, despre un prieten, le scriu cu inima de prieten.
Prietenul Gheorghe Papuc a trecut la cele vesnice,
dar prietenia noastra n-a incetat. Pe taramuri diferite, noi am pastrat
reciproc, aceleasi sentimente de iubire si respect, care constituie
esenta prieteniei. Eu, de aici, din lumea aceasta, iar Parintele
Gheorghe Papuc, din Tara de peste veac, ne pastram unul pe altul in
"inima de prieten".
Un cuvant de la Sfantul Munte zice asa: "inima mea
are doar intrari; iesiri nu are. Cine a intrat in inima mea, nu mai
poate iesi de acolo". Asa se face ca Parintele Gheorghe Papuc, nici
chiar prin moarte, n-a iesit din inima mea. Si sunt sigur ca nici eu
n-am iesit din sufletul lui.
Credinta noastra in vesnicia sufletului nemuritor ne
face sa pastram si relatiile de prietenie cu cei care suntem prieteni in
aceasta viata pamanteasca si asta cu atat mai mult, cu cat ne-am
alcatuit, reciproc, unul viata celuilalt.
Pe Parintele Gheorghe Papuc l-am cunoscut in toamna
anului 1949. Dupa ce daduse examen de admitere la politehnica din
Timisoara, si n-a intrat, a venit la Teologie, la Sibiu. Dupa un an,
si-a incercat din nou norocul la Politehnica, dar fara rezultatul dorit,
asa ca, spre binele lui, spre binele nostru si spre binele Bisericii, a
continuat teologia si apoi, dupa terminarea studiilor, s-a incadrat in
activitati bisericesti, ajungand, cu vremea, consilier cultural la
Arhiepiscopia din Sibiu, unde a lucrat multa vreme si ca redactor la
publicatia bisericeasca Telegraful Roman.
Se vede ca am avut un fond comun, caci ne-am apropiat
sufleteste si ne-am imprietenit pentru cealalta vreme a vietii noastre
si chiar pentru vesnicie, caci prietenia noastra nu s-a intrerupt
niciodata. Ca prieteni, ne-am bucurat unul de altul si am intretinut
sentimentele de iubire si respect, care fac sa existe prietenia si fac
din ea o realitate a raiului, aici, pe pamant.
In prietenie, mai mult decat in multe alte relatii,
prietenii se completeaza unul pe altul. In aceasta situatie, eu am fost
cel care a fost completat, prin ceea ce Parintele Papuc avea mai mult de
cat mine. Asa se face ca Parintele Gheorghe Papuc (...), ca sa ma ajute
la pregatirea examenelor, imi citea din cursurile pe care aveam sa le
pregatesc. In felul acesta, Parintele Gheorghe Papuc, n-a ramas un
simplu coleg sau prieten, ci chiar s-a alcatuit la ceea ce sunt eu si a
devenit "ctitor la viata mea morala si intelectuala". A fost bine si a
fost frumos.
Prietenia noastra s-a continuat si dupa ce eu am
terminat Teologia, cu un an inaintea lui, caci n-am fost colegi de ani.
Si s-a continuat prietenia noastra si dupa aceea, caci ne-am intalnit de
mute ori si totdeauna cu bucurie. Eu m-am asezat la manastire, unde
Parintele Gheorghe Papuc venea din cand in cand, atunci ii permitea
vremea si obligatiile pe care le avea, caci era un om constiincios, un
om al datoriei, un om pe care se putea conta.
Pe noi ne-au legat si preocuparile, precum si conceptiile comune. Evlavia a fost legatura cea mai puternica dintre noi.
Eu, cand mergeam la Sibiu, n-aveam pe nimeni mai
apropiat, decat pe parintele Papuc. Ma invita de fiecare data la el
acasa. Copilul lor stia de "nenea Teofil". Abia imi ajungea pana la
piept, cand, intalnindu-se cu mine si imbratisandu-ma, a fugit sa-i
spuna tatalui sau; "Tata, pregateste-te, ca vine Nenea Teofil".
Ca redactor la Telegraful Roman, Parintele Gheorghe
era bucuros sa-mi publice materialele trimise de mine si chiar insista
sa trimit ganduri pentru a fi publicate. Uneori, chiar ma obosea cu
insistentele, caci de fiecare data, cand ne intalneam, ma intreba daca
am mai scris ceva si staruia sa scriu.
La insistenta Parintelui Papuc, s-au tinut niste
cursuri pentru preoti, mai intai la Manastirea Brancoveanu, din care fac
parte eu, si mai apoi la Sibiu si la Paltinis. La aceste cursuri mi-a
dat si mie cuvant pentru preoti. Asta a facut-o, pentru ca ii placea cum
vad eu lucrurile.
Cand imprejurarile au permis, a aranjat sa mearga
preoti si profesori de la Teologie, sa le vorbeasca elevilor; am fost si
eu de doua ori la liceul G. Lazar, din Sibiu. Punea accent pe viata
religioasa si morala, atat a preotilor cat si a credinciosilor. Isi lua
si unele riscuri, in vremea de restrictii scotand mai multe calendare
decat era prevazut initial. Aceasta o facea pentru binele
credinciosilor.
Cand venea la manastirea noastra, Parintele Papuc lua
parte la slujbele noastre, atat ca slujitor, cat si ca participant la
strana. Se gandea mult la binele de mantuire a credinciosilor si, din
aceasta pricina, pe cat se putea, ma angaja si pe mine. Am fost o data
impreuna in satul de bastina al Parintelui, unde am slujit ca diacon,
caci pe atunci eram diacon. A fost (…) si Parintele in satul meu, la un
cules de vii. Sunt amintiri de neuitat.
Fiind de la tara, a cunoscut bine viata satenilor si a
muncit impreuna cu parintii si fratii lui. S-a identificat totdeauna cu
viata ciobanilor, el insusi fiind cioban la oile familiei sale. Pomenea
adeseori de viata grea a ciobanilor si isi amintea de oamenii
evlaviosi, care aveau la stana Psaltirea si alte carti de rugaciuni, pe
care le foloseau cu multa credinta in Dumnezeu. Se gandea Parintele
Papuc, adeseori, la omenia Romanului si ii indemna pe tineri, mai ales,
sa fie "oameni de omenie".
Intre amintirile in legatura cu Parintele Papuc este
si una nostima, pe care o stiu de la el si pe care o prezint si eu
uneori. Odata, vrand sa-l invete pe un nepot sa zica "Ingerelul", a zis
catre copil "Sf. Ingerelul meu". Copilul a zis dintr-odata, dar nu cum
se astepta Parintele, ci in loc sa zica "Ingerelul meu", cum a spus
Parintele Gheorghe, copilul a zis "Ingerelul lui Nenea Ghita". De cate
ori amintim aceasta, este pentru noi toti un prilej de bucurie…
A avut si multe necazuri si neimpliniri de pe urma
celor care nu l-au inteles. Caci au fost si de acestia. Au fost si
oameni care au facut compromisuri, iar el nu putea suporta asa ceva.
Cand ne intalneam, isi revarsa sufletul, iti despovara constiinta.
Uneori, era chinuit de poverile pe care le purta pe suflet. Eu cautam
sa-l linistesc si sa-l domolesc punandu-i inainte si in atentie
realitatea neputintei omenesti. Cei mai multi ani i-a petrecut in
slujire diaconeascam caci abia in ultimii cativa ani a fost preot.
Nu stiu cata vreme a avut de studii, dar a alcatuit
si o carte din materialele publicate in Telegraful Roman. In Telegraf a
publicat multe materiale, pe care le-a alcatuit dupa trebuinta. Scria in
fiecare zi si spera sa fie de folos cu cuvantul scris.
Uneori era obosit: obosit de munca, obosit de
nedesavarsirile oamenilor, obosit de boala, caci suferea cu inima. Si in
situatia aceasta, ducand in fiinta sa si greutatile prin care a trecut,
ca detinut politic, din vremea cand era elev, s-a mutat catre Domnul,
cu rost de rugator pentru Biserica si pentru lume.
Dumnezeu sa-l odihneasca cu dreptii si cu sfintii!
Arhimandritul Teofil Paraian Manastirea Brancoveanu Sambata de Sus - Statiune
|