Teoctist, ziditorul de Dumnezeu si de neam romanesc
Perspectiva basarabeana
Poporul roman, crestin prin geneza sa, a avut noroc
de Patriarhul Teoctist, un adevarat Ziditor de Dumnezeu, un iscusit
aparator al unitatii nationale in una din cele mai debusolate perioade
ale existentei sale moderne. Fiindca, daca e sa privim cu seriozitate si
fara manie in urma, observam ca vremea marilor schimbari, de fapt a
unor fracturi tragice ale fiintei umane, care a marcat sfarsitul
mileniului II nu doar politic, ci si tehnologic, si social, si religios,
nu ne-a prins nepregatiti.
Acest om al desavarsirilor omenesti si religioase s-a
nascut, parca special, prin pronie dumnezeiasca, intr-o numeroasa
familie de tarani botosaneni, la hotarul de est al Romaniei, in timpul
unui devastator razboi (care a dus la intregirea politica a poporului
roman), in preajma unor reforme radicale politice, religioase si
economice. El a urmat atunci chemarea cea mai subtila a inimii si a
intrat de copil in manastire, a cunoscut toate bucuriile vietii
religioase, toate poticnirile urcarii treptelor acestei lumi, dar si
toate patimile si chinurile prin care a trecut poporul roman in secolul
XX.
Cand a fost ales Patriarh, in 1986, timpurile se
apropiau, si acele ale luminii, dar si acelea care ar fi putut prabusi
natia romana in dezastrele de tip iugoslav. Avea atunci si pregatirea
teologica necesara, si pe cea administrativa, si pe cea
politico-sociala, dar si pe cea a apropierii de Dumnezeu fara de care
orice ascensiune in ortodoxie este vanare de vant. Lui si celor doi
patriarhi anteriori, care i-au fost si parinti spirituali, Justinian
Marina si Iustin Moisescu, le datoram si unitatea bisericii ortodoxe
romane, si pastrarea institutiilor ei administrative si educationale, si
"iscusinta de a afla solutii" pentru pazirea si restaurarea sfintelor
biserici si manastiri, adevarate citadele ale ortodoxiei si poporului
roman. Cu toata ticalosia vremilor comuniste, si in pofida celor care
i-au criticat pe cei trei patriarhi pentru pretinsul colaborationism cu
fostul regim comunist, iata ca si Putna, si Hurezii, si Voronetul, si
Nicula, si complexul din Dealul Patriarhiei, ca sa dam numai cateva
pilde, nu au fost inchise, devastate si distruse din temelii, nu au avut
destinul bisericilor si manastirilor din fosta URSS (inclusiv din
Basarabia si Bucovina).
Sunt si meritele de necontestat ale Patriarhului
Teoctist ca in acele vremi, ticaloase si satanice mai sub toate
aspectele, poporul roman a ramas un popor majoritar ortodox, ba chiar
biserica ortodoxa romana, prin marii ei ierarhi, teologi si duhovnici, a
devenit una din cele mai importante ale lumii.
Sa recapitulam. Fara particica mintii si inimii sale
nu ar fi fost posibila canonizarea Sfintilor Ortodocsi ai neamului
romanesc, inclusiv cea a lui Stefan cel Mare si Sfant sau a lui
Constantin Brancoveanul.
Fara Patriarhul Teoctist, fara meritele lui de decan
de varsta al patriarhilor ortodocsi, nu ar fi fost posibil nici dialogul
fratesc in Biserica ortodoxa, mai ales dupa destramaile din anii
1989-1991, nici apropierea dintre bisericile crestine, nici vizita Papei
Ioan Paul la Bucuresti. Opera parintelui Dumitru Staniloaie, unul din
cei mai mari teologi ai epocii moderne a lumii, editarea monumentala a
Bibliei lui Serban Cantacuzino, dar si noua redactie a Bibliei cu cel
mai adanc comentariu din toate timpurile ortodoxiei romanesti, realizata
de mitropolitul Bartolomeu Anania, apoi zidirile mitropolitului Antonie
Plamadeala in Ardeal, de mare perspectiva pentru intreaga ortodoxie,
invataturile duhovnicilor Cleopa sau Parvu, daruirile parintilor Sofian
sau Dobzeu, toate astea, si multe altele, au devenit flori
binemirositoare si preafrumoase ale ortodoxiei romanesti, fiindca
intaistatatorii ei, si nu in ultimul rand Patriarhul Teoctist, prezent
si participant la luarea celor mai importante decizii ale Bisericii
Ortodoxe Romane dupa cel de al doilea razboi mondial, adica in
cumplitele vremi ale stalinismului si Internationalei comuniste, si-au
asumat si responsabilitatile politice ale epocii, si pe cele de interes
ortodox si national.
Parintele Teoctist a avut o relatie speciala cu
Basarabia. Doi dintre cei trei mitropoliti care l-au intronat in 1986
erau basarabeni, Antonie Plamadeala si Nestor Vornicescu. De altfel,
anume acesti basarabeni, la care ar trebui sa-l adaugam si pe
Arhiespicopul Antim Nica, prin vicariatele lor la Patriarhia romana,
prin alte misiuni si zidiri ortodoxe si romanesti, au fost si stalpi de
nadejde ai Parintelui Patriarh in cele mai grele perioade ale
activitatii sale. Patriarhul Teoctist a luptat necontenit, inca din
perioada Patriarhului Justinian, pentru salvarea Basarabiei, a clerului
si poporului ei, iar atunci cand timpurile au fost mai blande, a
reactivat fara a ezita, si, din cate se stie, chiar in pofida deciziilor
politice ale acelui moment, Mitropolia Basarabiei, facand posibila
re-unirea Basarabiei cu Patria prin biserica stramoseasca. Marile
personalitati ale Basarabiei, care i-au fost si prieteni apropiati, Ion
Ungureanu, Grigore Vieru, Mihai Cimpoi sau Nicolae Dabija, au fost
oaspeti doriti mereu la Patriarhie, cu ei a discutat cele mai serioase
probleme ale lumii, ortodoxiei si neamului romanesc. Si tot cu ei a pus
la cale vizita in Basarabia pe care si-o proiectase pentru toamna anului
2007.
"Bun, bland, atent", asa il caracterizeaza cei multi
pe Parintele Patriarh Teoctist. Inteligent, impozant si simplu, iubit de
oamenii simpli si iubitor de oameni simpli, sluga a lor si a lui
Dumnezeu, el a stiut intotdeauna sa stea drept si hotarat in calea
distrugerilor politicianiste, nu a cedat nimic atunci cand a fost vorba
de fundamentele ortodoxiei, de unitatea bisericii ortodoxe romane sau de
cea a neamului romanesc. El a construit si a invatat si pe altii sa
construiasca biserica ortodoxa romana pe terenul dezechilibrat al
Globalizarii, a zidit contraforturi solide intre temeliile cele vechi
ale crestinismului si tendintele renovatoare din biserica, inclusiv
intre cele din lumea catolica si protestanta, a fost constient de
necesitatea innoirilor, inclusiv pe taramul relatiilor dintre oameni si
structurile lor sociale. Aceste merite, in conditiile nesigure ale
crizelor globale ce bantuie lumea, au fost, se vede, decisive pentru
viitorul Romaniei si al poporului roman mai ales dupa 21 decembrie 1989,
in perioada tulbure a revolutiilor si mineriadelor, a pseudodemocratiei
si a pseudoeconomiei de piata, a pseudovalorilor si a diversiunilor
mediatice care s-au abatut ca uragane nemiloase asupra Romaniei si a
intregului neam romanesc.
Patriarhul Teoctist, pe numele lui de taran roman
Teodor Arapasu (adica tot cu radical dumnezeiesc in nume, dar si cu cel
de pastrator al dorului strabun), nu a reusit sa realizeze cel mai mare
vis al sau, Catedrala Mantuirii Neamului. Se vede ca puterile lui
omenesti, daruite de el pentru trecerea prapastiilor de dupa 1989, nu au
putut birui aiurelile antinationale si antiortodxe ale celor care au
luat decizii "arhitectonice" in ultimii ani. Dar, poate, Harul lui
Dumnezeu, ne-a trimis supliciul lui pamantesc anume in ziua de 30 iulie
2007 pentru a se urgenta si aceasta lucrare a mintii si inimii lui intru
statornicia dreptei credinte si a mantuirii neamului romanesc. Dumnezeu
sa-l odihneasca impreuna cu toti dreptii acestei lumi!
Chisinau, 31 iulie 2007
ANDREI VARTIC
|