ROMANIA A RAMAS FARA PASTOR
Astazi, pe o caldura de foc ce continua sa
biciuiasca tara ca si cum ar dori sa ne trezeasca la o realitate uitata
dar esentiala, s-a dus la Domnul intr-o fractiune de secunda Prea
Fericitul Patriarh Teoctist. Nimic nu ne ingaduia sa ne inchipuim ca
aceasta clipa va sosi acum si nimic nu parea sa ne anunte deznodamantul
ce s-a produs ca o stire rea, de fulger cazut dramatic asupra omenetului
de la noi, necajit si prea de tot incercat. Parea ca, in fibra lui
tare, de taran moldovean cu vechimea si tariile razesiei, niciodata nu
se va cuibari moartea care, insa, vine intotdeauna ca un fur in noapte,
pasind fara sa se auda si fara a se presimti. Statea drept, senin si
intelept ca un brad pe care nici un taietor nevrednic nu s-ar fi sumetit
sa se incerce a-l atinge macar.
Acum s-a stins ca o lumanare: o moarte de om
batran. L-au rapus Raul acestor zile, nevrednicii invoiti in facerea de
rele, iscoadele si multimea de alcatuiri neispravite ce ne strica viata,
istoria si tara.
In doar cateva minute, oameni pe care abia ii
intalnesc din cand in cand ori apropiati si-au impartasit unii altora
vestea cea rea si neasteptata. Era doar un semn de neliniste si de
amaraciune? Era mai degraba un semn de deznadejde caci de astazi Romania
a ramas fara Pastor. A fost omul marilor incercari si chezasul trecerii
noastre printr-un pustiu despre care abia cand ii vom intrevedea cu
adevarat incheierea vom intelege cat a fost de plin de pericole si noi
cat am fost de primejduiti.
Caci, pentru a scapa turma si a putea indruma
poporul sau, Patriarhul biblic s-a oferit drept prada nemernicilor ce
sunt facuti pentru stricare, neintelegere si cuvant nepotrivit, luand
asupra sa pedepse nemeritate si dispretuiri incredibile venite de la
oameni marunti.
Insa, in felul lui, a biruit. Caci "viata si
faptele" ce i se vor scrie odata fara impulsivitatea sangvinara a
condeielor tocmite de azi vor cuprinde semnificatii ce inca ne scapa
desi pentru cine stie sa priveasca sunt vazute inca de acum. Dorise sa
ajunga a pune piatra de temelie la Catedrala Mantuirii Neamului si nu a
mai ajuns, ratandu-ne astfel ca, poate, pentru romani vremea simbolului
colectiv inca nu a venit. Dar a putut sa cladeasca o Manastire a
Sfintilor Romani ridicata in chiar orasul raului, in capistea spoielii
si in locul stapanit de Satana unde numai rugaciunile celor cinci sfinti
enigmatici ce se roaga necontenit pentru ca Bucurestii sa nu se surpe
il mai tin in fiinta. Aceasta este, poate, o potrivire cu un sens mai
inalt si, daca are un inteles, atunci intelesul este o enigma ce merita
tinuta minte si deslusita in partile ce ne sunt accesibile. Caci in
visul neimplinit al Patriarhului Biblic sta poate indrumarea noastra
esentiala ce ne spune ca ne vom mantui ca neam prin sfintii nostri si,
deci, prin noi insine caci acum ramanem si suntem numai in mana lui
Dumnezeu.
Altii vor veni dupa cum se va intampla si poate
ca vor face ca sa fie uitat sau asezat in penumbra Patriarhul vremurilor
nedeslusite insa Cel ce le stie pe toate nu il uita si ne va ajuta si
pe noi sa-l pretuim mai cu dreptate pe feciorul de tarani din satul
Botosenilor lui Eminescu cu cat timpurile vor fi mai apasatoare si
incercarile mai mari.
Dumnezeu sa-l ierte si sa-l aseze in ceata dreptilor, acolo unde ii este locul.
Aceste
cuvinte le-am scris dintr-o data la doar cateva minute dupa ce aflasem
ca in Dealul Mitropoliei venisera zilele de doliu si peste tot
incepusera sa bata clopotele cu dangat prelung si rar. Apoi le-am trimis
in cele patru zari catre cei ce socoteam ca ar fi trebuit sa afle si sa
cada pe ganduri.
La doar putina vreme, au inceput sa vina din toate
partile raspunsuri pe care, intr-un anumit fel, le asteptam iar in
zilele ce urmara acestea se stransera unul peste altul, incepand sa
constituie un documentar a carui semnificatie depasea insemnatatea
clipei si se proiectau inainte si inapoi cu lungi ecouri ramificate.
Atunci mi-am dat seama ca acestea trebuiau adunate si publicate fiindca
erau o intaie participare la o "mostenire" ce va trebui descrisa mai
staruitor si insusita in ceea ce va ramane dincolo de rumorile zilei.
Caci, in esenta ei, actiunea Patriarhului Teoctist va
fi recunoscuta abia atunci cand se vor stinge relele si gura
vorbitorilor de cuvinte desarte va amusi si va fi inteleasa drept ceea
ce a si fost: o expresie a unui strat de ruralitate de varsta aproape
insondabila, peste care adaosul monahal a venit parca de la sine si l-a
sedimentat. Era deopotriva "un staret" - adica un batran intelept - "un
gospodar" si "un taran" care incheia o epoca si poate ca deschidea inca
una, creindu-i un model de noblete a locului unde incap nu diploma,
hrisov si uric ci insasi fapta si jertfa neinteleasa. In alte veacuri,
rostul lui ar fi fost intre "batranii buni", judecator in prispa
bisericii si dascal de juni, povatuitor de familii si facator de pace;
insa a apucat sa fie un pastor de poporeni si un indrumator in vremuri
grele, el, "ultimul Mare Taran".
ARTUR SILVESTRI
|