Moartea Patriarhului
30 Iulie
In aceasta luna, in ziua a treizecea, pomenirea
Sfintilor Apostoli Sila, Silvan, Crescent, Epenetos si Andronic.
Trecerea la cele vesnice a Preafericitului Teoctist, patriarhul
Bisericii Ortodoxe Romane.
Este stirea de ultima ora care ne face cu o moarte
mai intelepti cu o zi. In curand, scoaterea sfintelor daruri se
inmulteste cu inca un nume. Pentru o vreme - "Evanghelii cu fata in
jos". Noi, cei ramasi, ne vom adauga un nume la rugaciunile noastre.
Ganduri pioase intr-o clipa de tacere.
Sunt oameni pe care ni-I da Dumnezeu sa aflam ca
singuratatea pe pamant este doar a celor care o cauta si o doresc cu
adevarat. In aceste clipe gandul pe care-l scriu este poate cel mai
curat si plin de speranta. Subliniez ca nu este un gand trist. Asemenea
oameni, cum a fost Preafericirea Sa Teoctist Arapasu, patriarhul de
peste 20 de ani al romanilor, nu mor decat decat o clipa si de aceea nu
sunt trist. Sunt doar adanc ingandurat. Cei ce vor urma sa ne
pastoreasca simt acelasi lucru acum? As dori sa fie siguri ca doar o
vreme vom fi tristi, dilematici, dar cuminti. Se pune in dilema
temeinicia si continuitatea. Credinta nu se discuta si nu se intrerupe.
Cuvintele mamei:"despre Dumnezeu nu intrebi si nu discuti. Crezi, te rogi si taci." Ceea
ce mi se intampla acum cand pastorul pleaca, acum cand acolo unde merge
va duce mesajul de iubire si credinta in Dumnezeu. Ma tulbura doar o
intamplare care se leaga de numele si fapta Preafericitului. Am avut la
scoala de cooperatie din Buzau o eleva, Marinela Arapasu, stranepoata
preasfintiei Sale. Mama ei s-a intors de la Bucuresti si adorit sa
vorbeasca si cu profesorul diriginte. Purtam o caciula ruseasca, destul
de nepotrivita pentur un profesor. Cu o bunacuviinta si credinta ce rar
am intalnit, mi-a spus acest lucru, a cautat in ganta ce tinea in mana, a
scos o frumoasa caciula de astrahan pe care mi-a daruit-o. Am vrut s-o
refuz, am cerut sa i-o platesc. A rostit doar atat: "Am cusut caciula
pentru Preafericirea Sa Teoctist Arapasu, ruda noastra si nu i s-a
potrivit. Mi-a spus s-o daruiesc cui vreau eu." Am ramas fara replica, o
am si acum, e unul din lucrurile la care tin mult. Ce intamplare si ce
semnificatie capata aceasta fapta pe care o povestesc acum, cand omul
Teoctist Arapasu porneste in marea calatorie? Cate vor mai fi
intamplarile pe care acest mare pastor al credintei noastre le lasa in
urma? Ce simt acum cei care au fost priviti de aproape, ce care i s-au
marturisit? Dar cei pe care i-a mangaiat pe crestet si le-a dat
binecuvantarea?
Iata intrebari intr-o clipa care trebuie sa fie
luminoasa, pentru a putea privi cu claritate si bucurie inainte.
Istoria se opreste o clipa, de vineri porneste mai departe. Romanii au
inca o cale deschisa de cei care nu mor niciodata. Primeste Doamne
rugaciunea mea si pe binecredinciosul tau Teoctist Arapasu, pastorul
nostru pornit catre tine.
Semnele pe care le-am primit prin ultimele mesaje de
la profesorul Artur Silvestri au pentru mine o substanta pe care o
consider oarecum ezoterica.
Sunt departe de cunoasterea luptelor din sferele
inalte ale puterii. Tot ce pot face este sa multumesc pentru increderea
de a primi aceste mesaje care ma emotioneaza si ma pun pe ganduri. Si ma
mai indeamna sa ma rog. Fie ca bunul Dumnezeu sa aleaga pentru poporul
nostru solutia cea mai buna, sa continuam sa existam ca natiune cu
bunele si cu relele noastre, Dar mai ales cu credinta noastra, pe care o
avem ca darul cel mai de pret.
Cuvintele tatalui meu, pe care l-am auzit de multe
ori "Poti sa-ti pierzi o mana, un picior, un ochi, poti sa pierzi caii,
caruta, orice, dar sa nu-ti pierzi credinta" ma intaresc acum in
credinta ca vom alege bine si vom urma calea ce NE este destinata in
istorie.
Gasesc sprijin si in ceea ce am citit chiar aseara in
cartea profesorului Artur Silvestri SEMNE SI PECETI la pag. 30, 31:
Astfel putem zice ca a fi taran nu este a fi primitiv, ci a fi civilizat
in raport armonic cu geografia sedentaritatii...
Sunt taran ca si Preafericitul care urmeaza calea si
semnele Celui ce l-a destinat sa fie MARELE pastor, al cincilea dupa
coagularea noastra prin credinta si cultura de tip autohton si
universal. Scrierea acestor randuri mi-a trezit in MEMORIA CA UN CONCERT
BAROC o amintire de acum cativa ani cand eram prima oara cu familia si
Ioana, nepotica mea din China, la Muzeul Satului. Avea trei anisori,
varsta la care a plecat departe destinata sa vorbeasca limba chineza a
celor mai vechi semne ramase pe pamant. Chiar pe prima alee de la
intrare am zarit o casa din Rusetu, judetul Buzau, comuna aflata la 20
de km de satul meu. M-a socat asemanarea casei cu aceea a bunicului meu
Ghita Tache; am intrat pe poarta si am inceput sa strig pe stapanii
casei in engleza, apoi in romana.
Tacerea ce a urmat a fost zdrobitoare pentru sufletul
meu. A fost o clipa care m-a transferat in copilarie, in neant, in
nimic, poate si in dorinta de a transfigura strigatul si cautarea prin
cartile scrise mai tarziu. Se nastea in clipa aceea CASA DIN VIS si
trilogia RATACIREA ce voi definitiva in aceasta vara. Am izbucnit
intr-un plans pe care nu l-am putut stapani mai bine de o ora. Ma opream
si porneam din nou. Am scaldat in lacrimi amintiri atat de dragi mie,
m-am legat de chemarea din adancuri a unei culturi si a unui neam caruia
ii apartin, asa cum lacrima apartine ochiului in care se formeaza.
O lacrima in aceasta zi pentru PASTORUL care pleaca
azi spre a intra pe Poarta Mare a trecerii DINCOLO intr-o alta ordine,
aceea a jocului elementelor (L. Blaga). Noi ramanem inca o vreme sa mai
trebaluim prin curtile noastre, sa NE ingrijim vitele cum atat de adanc
vorbea unul din nepotii PATRIARHULUI, care n-a avut bani sa vina sa-si
IA ramas bun de la Omul Mare iesit din familia lui de tarani. Ramanem sa
NE incredem mai mult unii in altii si sa respectam pe cei alesi de
Dumnezeu sa NE stea in frunte.
AUREL ANGHEL
|