I. ANI SI FAPTE - PATRIARHUL TEOCTIST DESPRE VIATA SI LUCRAREA SA
Anii, viata si slujirea crestina
Sunt recunoscator, in primul rand, Bunului Dumnezeu,
care mi-a daruit viata aceasta. De copil am invatat, de la vatra si
intelepciunea parintilor mei - sfinti pururea pentru mine -, o data cu
insemnatatea chemarii clopotului la slujbele Bisericii, pastrarea
randuielilor ei si ca trebuie sa multumesc lui Dumnezeu si pentru darul
vietii.
Era greu pentru ei, caci eram zece copii, cu ei 12,
in anii 1915, cand am venit eu pe lume, in plina pregatire pentru
razboi. Dar nu am auzit de la ei decat cuvinte de incurajare, de nadejde
in Dumnezeu. Nu asteptau ajutoare din nici o parte, nu asteptau sa
primeasca ceva fara munca, daruri sau drepturi. Tatal meu si mama mea
purtau ei insisi de grija gospodariei si nu le lipsea nimic. Si nu
posedau altceva decat acea gospodarioara foarte modesta pe care o mai
vad astazi, cand merg spre sat, de la Iasi spre Stefanesti, pe malul
Prutului sau spre Husi, unde mai sunt inca sate cu gospodarii, cu case
acoperite cu stuf, ca aceea pe care ochii mei au vazut-o o data cu
lumina zilei.
Ce valori nepretuite, morale, se cultivau intr-o
asemenea familie! Nu se auzeau minciuni, vorbe desarte despre vecini sau
despre altii. Ci, dimpotriva, numai lucruri frumoase. Pot sa spun cata
insemnatate avea respectul pentru semeni. Cel putin doi din familie
trebuia sa fie in fiecare sarbatoare si duminica la biserica. Acestia
doi mergeau la biserica pregatiti si aduceau acasa anafura, daruri ale
Duhului Sfant din sfintenia Bisericii, aduceau binecuvantare, aduceau
cuvant ziditor de bucurie. Aceasta este comuniunea, una dintre
frumusetile Ortodoxiei, ale romanilor, ale familiei romanesti.
"Manastirea satului meu"
As vrea sa cinstesc memoria invatatorului meu de la
scoala primara, Gheorghe Romanescu, un om deosebit, cu suflet ales si
cunostinte enciclopedice, un adevarat profesor universitar, caruia ii
pastrez o frumoasa amintire. De la el am invatat nu numai religia, caci
mergea cu noi la biserica, dar si istoria, cu domniile voievozilor,
maretia lor si, de asemenea, literatura, pe Eminescu si pe alti mari
scriitori ai nostri. Un adevarat apostol a fost acest barbat, fiu de
preot, care m-a ajutat chiar si atunci cand, dupa absolvirea scolii, am
plecat la manastire fara stirea si invoirea familiei, a parintilor,
lamurindu-i sa ma lase sa-mi urmez drumul chemarii mele.
Asadar, eu am iesit, pot zice, dintr-o manastire,
care era satul meu natal, adapostit intre colinele blande ale
Botosanilor, cu datini frumoase si oameni credinciosi, cu prunci
sanatosi si tineri plini de virtuti, unde nu se auzise de pacatele si
ratacirile pe care ni le prezinta astazi presa si televiziunea, incat ti
se intuneca sufletul si te incrancenezi de cate se petrec zilnic in
lume. Am iesit din manastirea satului meu si am intrat in alta
manastire, la Vorona, ce se afla la vreo 30-40 km de casa, dar care
atunci mi se parea foarte departe, dincolo de orizont.
De acolo, la inaltarea Sfintei Cruci din anul 1929,
am mers la Schitul Vovidenia. O zi deosebita traiam la Vovidenia in
Vinerea Luminata cand, potrivit randuielii manastiresti, se facea
procesiune cu icoana facatoare de minuni de tot soborul, in frunte cu
Prea Sfintitul Staret Nicodim Munteanu, inconjurat de arhimandriti si
diaconi, urmat de un impresionant cortegiu de monahi si elevi, cu
cantarile Izvorului Tamaduirii si Hristos a inviat. In sunetele
clopotelor, urcam aleea de brazi de curand plantati, spre biserica
Vovideniei si ne opream in poiana cu izvorul ei minunat, unde se
savarsea sfintirea apei si se sfinteau prin stropire toti cei de fata si
toata firea inconjuratoare. An de an acest luminat ceremonial pascal se
desfasura potrivit unei stravechi traditii, din nefericire parasita.
Cand eram elev la Seminarul Teologic Monahal de la
manastirea Cernica, intre anii 1932-1940, impreuna cu Parintele
Arhimandrit Grigore Babus, acum preot slujitor la Catedrala Patriarhiei
noastre, trebuia, o data cu trecerea in cursul superior, sa fim cu totii
monahi, sa depunem, adica, voturile monahale. Potrivit hotararii
Patriarhului de vie amintire Miron Cristea, ctitorul seminarului, s-a
introdus aceasta prevedere in regulament, de a nu fi admis in cursul
superior decat daca esti monah.
Povestea numelui Teoctist
Eu am depus voturile monahale la 6 august 1935, la
manastirea Bistrita de langa Piatra Neamt, ctitoria domnitorului
Alexandru cel Bun, cand am primit si numele de Teoctist, prin cuvantul
vrednicului staret Ghenadie Caraza, vestit pe Valea Bistritei, intre cei
mai distinsi dintre staretii manastirilor noastre voievodale.
As fi dorit sa port in calugarie numele Teodorit.
Gasisem in cronica manastirii Bistrita numele unui ierodiacon care scria
foarte frumos, Teodorit, din secolul trecut, monah invatat, traitor in
Hristos si bun slujitor.
Am transmis prin cineva dorinta mea staretului
Ghenadie care, primind din mana mea foarfeca, a taiat din parul meu
zicand: "Se tunde robul lui Dumnezeu, fratele nostru Teoctist, monah, in
numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin." Si asa mi-a
raamas numele, potrivit randuielii noastre bisericesti.
Am intampinat si multe greutati, dar Dumnezeu mi-a
indreptat pasii si in preajma unor mari ierarhi si a celor patru
Patriarhi ai Bisericii noastre de dinaintea mea. Ma consider, cu
recunostinta, fiul duhovnicesc al Patriarhului Miron Cristea, care a
intemeiat Seminarul de la manastirea Cernica, unde am invatat opt ani,
intre 1932-1940, aflandu-ma zilnic sub vegherea parintelui arhimandrit
si profesor Chesarie Paunescu, directorul Seminarului, apoi Episcop al
Dunarii de Jos, si a unor profesori de mare valoare si neuitata amintire
pentru mine. De la ei am invatat foarte multe lucruri pentru viata, pe
langa cele didactice.
Dictatura comunista, anti-crestina
Mult mai tarziu, in anul 1945, aflandu-ma la Iasi, in
ascultarea marelui teolog si Mitropolit Irineu Mihalcescu si direct a
Prea Sfintitului Episcop-Vicar al acestuia, Justinian
Marina-Vasluianul, iar din anul 1950, cand acesta devenise Patriarh, in
calitate de Episcop-Vicar al sau, prin alegerea Sfantului Sinod, am fost
martorul multor framantari din viata sa si a Bisericii noastre,
strabatand deceniile grele de confruntare pe fata, cu rani si victime,
in lupta aprinsa cu dictatura comunista, care, si in tarile ortodoxe
vecine noua, a dat lovituri nespus de grele Bisericii acestora. Numai
cei ce au cunoscut indeaproape framantarile de care am amintit pot
intelege povara apasatoare care a fost pe umerii Ierarhilor, preotilor,
monahilor si credinciosilor Bisericii noastre Ortodoxe Romane.
Asa se explica unele atitudini ale Ierarhilor de
atunci, in scopul protejarii lucrarii pastorale, asa se explica si
contactul cu autoritatile locale de atunci, indeosebi dupa anul 1977,
cand s-a desfiintat Comisia Monumentelor Istorice, interzicandu-se
astfel cu desavarsire continuarea lucrarilor la bisericile si
manastirile monumente istorice. La Iasi, erau santiere deschise la
Sfintii Trei Ierarhi, la Golia, la Cetatuia, la Galata si in alte
locuri, deci nu se putea continua lucrarile. Ce aveam de facut?
Am mers la autoritatile de stat, le-am spus care era
situatia si le-am cerut ajutor. Mi s-a spus ca daca nu le cerem bani si
materiale, putem sa lucram. Si am lucrat.
Moldova era pustiita de navalirea sovietica
Privind inapoi, la anii 1945-1947, vad lumea de
atunci a Moldovei si pe Parintele Justinian, ca Arhiereu-Vicar si
colaborator la Mitropolia Moldovei si Sucevei, unde ma aflam si eu,
chemat la Iasi de marele Mitropolit-carturar Irineu Mihalcescu. Moldova
de atunci era intr-o stare jalnica, de pe urma razboiului greu si a
navalirii armatelor sovietice, dar si a secetei nemaiintalnite din acei
ani. L-am insotit pe Parintele Arhiereu Justinian Vasluianul in primele
sale drumuri prin Moldova si l-am vazut intrand in bordeiele in care se
adapostisera oamenii ramasi fara case, in urma razboiului si a
bombardamentelor, care distrusesera satele si orasele, incat din acele
targuri "patriarhale" de altadata nu mai era decat amintirea, incarcata
de tristete si descurajare. Insasi capitala Moldovei, frumosul oras
Iasi, acum, in anul 1945, lipsit de lumina electrica, de incalzire, de
apa, ajunsese fara chip si asemanare, doar cu tablitele cu numele
pietelor si ale strazilor, miscate zgomotos de vant pe ruinele fostelor
cladiri.
Ca unul care m-am invrednicit sa fiu sfintit de
Parintele Justinian Arhiereu, marturisesc ca de la el am invatat foarte
multe lucruri in administratie. M-a format si ca ierarh al Bisericii
noastre in cei aproape 13 ani de vicariat la Patriarhie. Si-a consacrat
primele activitati arhieresti ingrijirii orfanilor din Modova, antrenand
la aceasta lucrare clerul si pe credinciosii Arhiepiscopiei. Asa am
invatat de la el, ca de la un mare dascal, pastoratia practica, din
intalnirile sale cu preotii si cu protopopii din vremea aceea, unde
incerca sa aline durerile parintilor pentru pierderea copiilor, sa aduca
inseninare in sufletele orfanilor, ale copiilor si tinerilor,
intervenind chiar pentru ei peste hotare.
Peste ani, prin 1961, cand l-am insotit pe Patriarhul
Justinian, impreuna cu alti colaboratori ai sai, care astazi nu mai
sunt printre noi, si cu ministrul Cultelor de atunci, profesorul Dumitru
Dogaru, intr-o vizita la minele din Petrosani si la uzinele siderurgice
de la Hunedoara, mare mi-a fost mirarea, dar si bucuria, sa-i aud pe
doi tineri ingineri spunandu-i: "Noi suntem orfanii, Prea Fericite
Parinte Patriarh, pe care i-ati salvat de la foamete in 1945."
Patriarhul Justinian a recuperat Manastirea Radu Voda
Patriarhului Justinian Marina ii datoram Seminarul de
la Radu Voda. Cand a fost ales Patriarh, biserica aceasta era inchisa,
iar cladirea din jur ocupata de o scoala a partidului comunist.
Patriarhul Justinian a avut curajul, credinta, dar si iscusinta sa afle
solutii pentru a obtine restituirea Manastirii Radu Voda si redarea
rostului ei. A restaurat si a pictat biserica, a consolidat cladirile, a
adus mai multi slujitori si a organizat aici caminul si spatii pentru
cursurile preotesti si Seminarul Teologic al Mitropoliei Munteniei si
Dobrogei. Ceea ce este semnificativ pentru noi este ca a ales sa fie
inmormantat aici, si nu la Catedrala Patriarhala unde, dupa regula si
pravila cunoscuta, se afla inmormantati cei doi Patriarhi inaintasi ai
sai. A facut aceasta din dragoste pentru aceasta ctitorie si din
smerenie.
Parintii profesori stiu ca la rugaciunea de dimineata
de la Institutul Teologic venea patriarhul Justinian si nu se putea sa
nu fie prezent rectorul. In fiecare dimineata si in fiecare seara, unul
dintre profesori era de serviciu la cancelarie pentru a fi la indemana
studentilor, dornici sa puna intrebari. Parca-l vad pe regretatul Teodor
Popescu, marele nostru profesor de Istoria Bisericii Universale. El nu a
putut sa fie hirotonit preot, pentru motive canonice. Dar viata lui se
desfasura ca si a unui preot. Nu lipsea niciodatadin mijlocul studentlor
cand acestia se impartaseau si dupa ce se impartaseau. In general, toti
profesorii participau pe rand, seara si dimineata, la orele de
meditatie. Unii slujeau in sobor, iar mirenii se impartaseau, in fruntea
studentilor, mai ales in cele patru posturi.
Preotii, profesorii, arestati si intemnitati
Toate acestea se datoreaza constiintei preotesti a
Bisericii, pe care a promovat-o si a slujit-o Patriarhul Justinian,
imprimand-o preotilor formati de Biserica. Venea zdrobit de putere de la
intalnirile cu reprezentantii autoritatilor de stat, unde era judecat
pentru prea marea lucrare a Bisericii. La intoarcere, ne spunea celor de
fata: "Am biruit, am biruit, Teoctist, si de data aceasta!" Mergea
intotdeauna cu mapa plina de lucrari, pe care o avea dinainte pregatita,
caci nu se stia cand era intrebat: "Pentru ce atatea seminarii?";
"Pentru ce atata activitate bisericeasca?"; "De ce atatea reviste
teologice?"; "Pentru ce atatea manastiri?"; "De ce da Biserica
obladuire atator condamnati politici?", unii dintre acestia fiind
specialisti de mare valoare, care erau marginalizati, scosi in afara
societatii, dar angajati si ocrotiti de Biserica. Singura Biserica, prin
Patriarhul Justinian, am putea spune, ii primea, dandu-le posibilitatea
sa lucreze si sa-si castige existenta. El nu admitea ca preotii sau
profesorii care fusesera arestati sa nu fie repusi in rosturile de unde
fusesera luati si intemnitati. Asa a fost cazul Parintelui Profesor
Dumitru Staniloaie si al multor preoti.
Legaturile sufletesti cu fratii de peste Prut
S-a facut tot ce era posibil in perioada de dictatura
pentru a se mentine legaturile sufletesti cu fratii de peste Prut. Imi
amintesc cum prin anii 1951 si 1952 se depuneau eforturi pe langa
Patriarhul Justinian ca sa primeasca un apocrisiarh al Patriarhiei
Moscovei la Bucuresti si sa trimita, de asemenea, la Moscova un
apocrisiarh roman din partea Patriarhiei. Mitropolitul Moscovei, Nicolae
Krutitki, care conducea relatiile externe ale Bisericii Ruse, un mare
teolog si un mare parinte duhovnicesc, unul dintre ierarhii rusi pe care
i-am cunoscut in perioada anilor ’50, ca si Patriarhul Alexei, de
altfel, un om de o cultura remarcabila, staruiau din ratiuni politice ca
eu sa merg la Moscova ca reprezentant al Patriarhiei Romane. Fiind
Episcop-Vicar si rector al Institutului Teologic, Patriarhia nu putea
sa-mi ingaduie plecarea, desi la varsta mea de atunci eram atras de
perspectiva invatarii unei limbi straine. Limba rusa, pentru teologie si
pentru cultura, in general, inseamna un mare castig.
Nu-mi dadeam seama insa ca schimbul de reprezentanti
putea fi o paguba pentru independenta Bisericii noastre. Patriarhul
Justinian, prevazator ca totdeauna, n-a consimtit, motivand ca la
Bucuresti n-ar avea rost o parohie rusa pentru ca in afara de membrii
Ambasadei nu sunt alti credinciosi rusi ca sa se justifice prezenta unui
prelat rus. In continuare, Patriarhul Justinian a adus in discutie
problema romanilor de peste Prut care nu aveau carti, care nu puteau sa
slujeasca in limba romana si a solicitat personal Patriarhului Alexei,
de repetate ori, sa ne sprijine pentru a putea avea legaturi cu cei din
Basarabia. Aceasta s-a soldat cu trimiteri de carti de slujba si cu
primirea unor tineri teologi din Basarabia la studii la Zagorsk, la
Moscova sau la Leningrad.
Niciodata nu am cedat jurisdictia Basarabiei
Mitropolia Basarabiei, cu episcopiile ei, cu ierarhii
ei, cu clerul si cu credinciosii ei, n-a fost parasita niciodata de
Biserica stramoseasca. Niciodata nu s-a dat nici un cuvant de renuntare
la jurisdictia Patriarhiei in Basarabia sau sa se recunoasca de Sfantul
Sinod jurisdictii straine bisericesti pe acele pamanturi romanesti. Ci,
dimpotriva, in decursul acestei perioade au existat deci semnele
dragostei materne a Bisericii pentru fiii ei de dincolo de Prut. Nu mai
spun ca ierarhii veniti din Basarabia - din cauza imprejurarilor
naprasnice, prin cotropirea si ocuparea Basarabiei - pe care i-am
cunoscut si cu care am slujit, ca Mitropolitul Efrem Enachescu de la
Chisinau, Episcopul Dionisie Erhan de la Cetatea Alba, Mitropolitii
Visarion Puiu si Tit Simedrea ai Bucovinei, erau ierarhi de o rara
simtire romaneasca.
Dupa 1944, am asistat la unele dintre intalnirile lor
si siu ca lacrimau atunci cand isi aminteau de evlavia, de trairea
ortodoxa a crestinilor de peste Prut. Ei s-au dus in mormant cu aceasta
dragoste si cu gandul la ceea ce stiau ei ca au lasat acolo, bogatia de
credinta ortodoxa pe care nu o vedem manifestandu-se in alta parte asa
cum se manifesta in sfanta noastra Basarabie. Se cuvine, pentru slava
lui Dumnezeu si pentru insemnatatea prezentei si arhipastoririi
Patriarhului Bisericii Ortodoxe Romane, dr. Iustin Moisescu, sa evoc
cele ce s-au petrecut cu inmormantarea sa. Boala, suferinta lui au fost
necrutatoare. Era un timp foarte greu in 1986, cand se daramau biserici,
spitale, monumente istorice in jurul Sfintei noastre Patriarhii. Se
zvonea si despre intentia autoritatilor de a muta de aici Patriarhia,
ceea ce s-a confirmat, apoi, cand am fost eu ales Patriarh, in luna
noiembrie, din acelasi an.
Duhul diabolic
Si in valtoarea acelor evenimente se simtea in vazduh
un duh mut, un duh diabolic, ce lucra - si care lucreaza si acum - ca
sa impiedice ridicarea Catedralei Mantuirii Neamului pe care a gandit-o
Miron Cristea, cel dintai Patriarh, s-o aduca la indeplinire. Si era o
problema chiar si cu mormantul de aici, in care odihneste trupul
Parintelui Patriarh Iustin Moisescu, pentru ca stapanirea de atunci
cerea sa fie dus la una dintre manastirile din preajma Capitalei, ori la
Caldarusani, ori la Cernica.
Atunci Dumnezeu mi-a dat tarie, eu fiind in situatia
de a-l urma ca loctiitor, deocamdata, si am tinut cu tot dinadinsul ca
sa fie inmormantat aici, in rand cu ceilalti Patriarhi, ceea ce nu se
potrivea, cum spuneam, cu opinia reprezentantilor politici de stat. Stiu
despre aceasta Parintii Mitropoliti care erau in Sinodul Permanent, in
1986, si fostul ministru al Cultelor de atunci, carora le-am spus ca nu
sunt dornic sa candidez la postul acesta de mare raspundere, cand
aspectul Bucurestilor era degradant si descurajant si sa vin de la Iasi
aici, ca sa urmez, sa port jugul acesta greu.
Am tinut cu tot dinadinsul sa fie inmormantat aici si
m-a ajutat mult fie iertatul parinte Ioan Neamu, un preot de mare
valoare, pe care l-a avut consilier economic Prea Fericitul Iustin, si
l-am avut si eu, fiindu-mi si coleg la Teologie. I-am spus atunci
hotararea mea ministrului, ca nu se poate in alta parte, numai daca
dansul, Prea Fericitul Iustin, sau familia ar fi avut scris ca vrea sa
fie dus in alta parte. Noi eram datori sa-i indeplinim dorinta, cum a
facut Patriarhul Justinian. Dar daca noi nu avem nimic scris, traditia
noastra sfanta si randuielile bisericesti ne obliga sa urmam pilda
inaintasilor, de aceea locul de odihna al Patriarhului nostru este in
catedrala pe care a restaurat-o, pe care a infrumusetat-o in timpul
arhipastoririi sale. Dar nu mi s-a dat raspuns afirmativ. Parintele
consilier Neamu a inceput sa sape aici, in catedrala.
Si a doua zi, ministrul mi-a dat telefon si m-a
intrebat unde va fi inmormantat. "N-am stabilit ca in catedrala, domnule
ministru?", i-am raspuns. "Dar eu nu mi-am dat avizul" - mi-a replicat.
"Nu-i nimic, noi nu va obligam la aceasta. Este randuiala noastra, a
Bisericii, urmam o traditie" si atunci am zis: "Aici va fi" si nu s-a
mai intamplat nimic.
Salvarea bisericilor
In 1986, cand Sfantul Sinod si Maritul Colegiu
Electoral Bisericesc m-au chemat la slujirea patriarhala, am gasit
biserica Sf. Spiridon Nou cu zidurile Sfantului Altar in primejdie de a
se darama, din pricina lucrarilor de construire a metroului, ce au
provocat sfantului locas si casei parohiale un adevarat dezastru,
intamplat chiar in noaptea Sfintelor Pasti, fapt care m-a cutremurat. Am
simtit atunci o mare tristete si mi-am amintit de anii cand vrednicul
de pomenire Patriarh Justinian s-a confruntat cu pericolul prabusirii
bisericii Domnita Balasa, in urma amenajarii si canalizarii raului
Dambovita, si cum a izbutit el atunci, cu sprijinul unor ingineri
specialisti, ca Gh. Beles si Dumitru Popescu, sa inlocuiasca, metru cu
metru, pilonii de lemn de la temelie, cu o fundatie trainica din beton
armat.
Ma gaseam, in 1986, in situatia dureroasa si dificila
a demolarii bisericilor in Bucuresti, care insa nu m-a descurajat, ci
mi-a dat taria de a face ceva pentru salvarea lor. Dumnezeu m-a luminat,
atunci si mi-a scos in cale un suflet credincios, pe cunoscutul inginer
constructor Suman, care conducea lucrarile de constructii ale caminului
studentilor Facultatii noastre de Teologie. Cu sprijinul si intelegerea
acestuia si cu daruirea familiei de arhitecti si ingineri in rezistenta
Constantin Pavelescu, in conditiile si cu posibilitatile de atunci, am
consolidat si refacut aceasta frumoasa biserica, iar pictorul I. Samoila
a restaurat admirabila pictura a celebrului Gh. Tatarascu. Daca nu se
intervenea urgent si cu curaj, n-am mai fi avut astazi aceasta adevarata
catedrala in Bucuresti.
Sfintii neamului romanesc
Cand eram student la Facultatea de Teologie a
Universitatii din Bucuresti, ii auzeam pe profesorii nostri din elita
invatamantului teologic, intre care profesorul de Istorie Universala
Teodor M. Popescu, profesorul de apologetica Ioan Gh. Savin, profesorul
si arhimandritul Iuliu Scriban si alti teologi si istorici ai nostri,
glasuind cu tanguire, la fiecare deschidere solemna de an universitar,
ca toate popoarele si Bisericile Ortodoxe surori au asezat in ceata
sfintilor si cinstesc dupa cuviinta pe unii dintre fiii lor care au
bineplacut lui Dumnezeu, randuind si zile de praznuire a lor, numai noi,
romanii, nu avem in calendar sfinti din neamul nostru. Si se intrebau
cu intristare: oare atat de smeriti, atat de nevrednici si de nevolnici
suntem noi, romanii, ca sa nu avem in calendar sfinti odrasliti de
insasi Biserica noastra si din sanul neamului romanesc si pe care deja
pe unii ii stim si ii cinstim?
Toata lumea stia cohorta de sfinti plamaditi de
evlavia poporului nostru in decursul istoriei, dascalii nostri de suflet
si de credinta, din care au rasarit martiri, marturisitori, aparatori
ai Ortodoxiei in Transilvania si mari traitori in Hristos din randurile
credinciosilor, cuviosilor, preotilor si ierarhilor, care din veac au
stralucit atat pe bolta Bisericii stramosesti, cat si in cer, in fata
Prea Sfintei Treimi. In 1950, vrednicul de fericita pomenire Patriarhul
Justinian Marina, cu profesorii de teologie de atunci, raspunzand unor
repetate si indreptatite cereri din partea credinciosilor si datorita
existentei unui adevarat cult fata de inainta si de-ai nostri, renumiti
prin credinta si jertfa lor, a hotarat intocmirea lucrarilor
pregatitoare pentru canonizarea primei serii de sfinti romani.
A fost o lucrare mai mult decat istorica; a fost
dumnezeiasca! Ce mare insemnatate a avut atunci, in anii 1950-1955,
canonizarea sfintilor romani care au aparat Ortodoxia si neamul nostru
si cu cata evlavie au participat in acele vremuri grele credinciosii la
slujbele de vestire a canonizarii sfintilor romani la Patriarhia din
Bucuresti, la Craiova, Timisoara, Sibiu, Iasi si Suceava! Atunci noi
savarseam si celebram prima canonizare de sfinti romani in conditii
foarte grele. Apoi s-a aprobat intreaga lista intocmita de Sfantul
Sinod; n-au fost admisi, de pilda, sa fie trecuti in randul sfintilor
domnitorii Constantin Brancoveanu si Stefan cel Mare.
Sfantul Sinod a reluat aceasta lucrare dupa anul 1990
si, la propunerea Comisiei Sinodale pentru Canonizarea Sfintilor
Romani, care a desfasurat o intensa si importanta lucrare de documentare
in vederea intocmirii studiilor necesare canonizarii, la 20 iulie 1992,
ne-a invrednicit Dumnezeu sa inscriem cu credinta si evlavie in
calendarul ortodox si alti sfinti din neamul nostru.
Marturisesc acum ca numai Dumnezeu stie cu cata
dragoste si iubire mi-am implinit in viata mea, din tinerete si pana
astazi, indatoririle legate de Biserica noastra stramoseasca.
TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane
(Documentar Civic Media)
|