Am deplina convingere ca istoria va sti sa-i recunoasca toate meritele
Am fost surprins de disparitia, oarecum neasteptata, a
intaistatatoruluiBisericii Ortodoxe Romane, Preafericitul Parinte
Patriarh Teoctist Arapasu. Mai inainte de orice, se cuvine sa il rugam
pe bunul Dumnezeu sa ii dea odihna vesnica si sa ii rasplateasca faptele
bune, nu putine, in slujirea Bisericii lui si a poporului din sanul
caruia s-a ridicat. Am avut bucuria sa il intalnesc, in mai multe
randuri, pe de curand plecatul la Domnul Patriarh Teoctist. Imi aduc cu
placere aminte, intre altele, de intalnirile prilejuite de diverse
evenimente de pe cuprinsul Mitropoliei Ardealului (mai ales la
instalarea, ca arhiepiscop al Clujului, a IPSS Bartolomeu Valeriu
Anania), dar si de intalnirea, la Palatul Patriarhiei ca insotitor al
lui Charles Colson, pe atunci Presedinte la Prison Fellowship
International, sau de cea de la Gyula (Jula) din Ungaria. Charles
Colson, in calitatea sa de consilier al Presedintelui Nixon, este
arhitectul marelui scandal politic cunoscut in istorie drept cazul
Watergate.
Abuzurile greu de crezut ca posibile intr-o
democratie ca SUA, ilegalitatile de tot felul pe care Colson le-a facut,
din proprie initiativa sau la solicitarea Presedintelui Nixon, au facut
din el una dintre personalitatile cele mai temute ale scenei politice
nord-americane. Nu e de mirare ca, odata cu demisia lui Nixon, el a fost
condamnat si a ispasit in inchisoare mai bine de un an. Pe cand era in
detentie, s-a convertit, devenind nu doar unul din principalii
propovaduitori ai baptismului ci si initiatorul unei organizatii azi
prezenta in aproape intreaga lume. La inceputul anilor '90 ai secolului
trecut, a luat fiinta, cu sediul in Cluj- Napoca, Misiunea Crestina
pentru Inchisori, ca filiala romaneasca a Prison Fellowship
International. La invitatia fondatorului si presedintelui filialelei
romanesti, dl. Constantin Asavoaie, Charles Colson a fost invitat in
Romania.
Fiindca fusesem primul lucrator de radio si
televiziune din Romania care a facut reportaje despre aceasta
organizatie, am fost invitat sa il intalnesc pe Charles Colson in
Bucuresti (publicasem, cu doar cateva luni inainte, in Adevarul de Cluj,
un serial consacrat scandalului Watergate, in care subliniasem si
contributia lui Colson). Intre punctele din agenda oaspetelui american,
care mai vizitase Romania ca trimis al presedintelui Nixon, in anii '70,
a fost si intalnirea cu Prea Fericitul Teoctist. Marturisesc ca aceasta
vizita m-a emotionat foarte mult. Ma asteptam, fiind putin familiarizat
cu comportamentul marilor ierahi, la o intalnire strict protocolara,
sobra, chiar rece. In schimb, am avut surpriza sa descopar un om de o
caldura cu totul speciala. Prea Fericitul si-a tratat oaspetii ca pe
niste prieteni, desi nu ii desparteau doar limba, ci si optiuni
religioase diferite. Intreaga discutie a fost deschisa si sincera.
Inaltul ierarh a achiesat, inca din primul moment, la ideea interventiei
Bisericii pentru a ameliora atat viata detinutilor, cat si a familiilor
acestora. Mai mult, nu numai ca a agreat initiativa, dar, in foarte
scurta vreme, a dispus masuri ample, de adevarata reforma, in intreaga
Biserica Ortodoxa Romana. Am avut, in anii urmatori, prilejul sa constat
ca, din acest punct de vedere, BOR nu a fost doar intre primele
biserici ortodoxe din lume, dar si printre putinele care s-au implicat
cu toata resposabilitatea, conlucrand armonios, nediscretionar, inclusiv
cu gruparile neoprotestante, multe atrase de ideea unui posibil
prozelitism mascat. Din cate se stie, pe langa Patriahia Romana s-a
constituit un nou departament care a contribuit la organizarea de
biserici si capele in toate penitenciarele din Romania. Am admirat, cu
acel prilej, modul extrem de deschis cu care Patriarhul Teoctist aborda
problemele, receptivitatea sa la nou, acordul colaborarii cu toti cei
care puteau si doreau sa faca ceva pozitiv in acest domeniu. Intalnirea
cu Patriahul l-a marcat vizibil pe oaspetele american.
Mi-a vorbit despre aceasta atat in restul timpului
petrecut la Bucuresti, dar si la intalnirile noastre ulterioare la
Washington sau Toronto. Retin, intre altele, sublinierea facuta cu
privire la receptivitatea si franchetea Patriarhului si obstacolele
altor sefi de biserici ortodoxe, mai ales din partea lui Alexei al
II-lea al Rusiei. Nu e de mirare, asadar, ca, mai tarziu, Patriarhul
Teoctist a adresat invitatia, istorica, de singulara semnificatie, Papei
Ioan Paul al II-lea de a face o vizita in Romania, prima intr-o tara in
care credinta ortodoxa este majoritara. Credem, cu sinceritate, ca
gestul Patriarhului Teoctist, chiar daca politicienilor nu le place sa
vorbeasca despre aceasta sau sa-i recunoasca importanta, a avut mult mai
mare si decisiva influenta asupra urgentarii procesului de integrare a
tarii noastre in structurile euro-atlantice. Si cu toate acestea, cu o
modestie pe care doar marile spirite o poseda, nici Patriarhul, nici
BOR, nu si-au trambitat meritele, reale, majore, in aceasta privinta.
Am deplina convingere ca istoria va sti sa recunoasca
toate meritele, dar si ezitarile, celui de-acum plecat la Domnul. O
alta fapta cu totul exceptionala a Prea Fericitului Teoctist a fost
vizita, pe la mijlocul anilor '90 ai veacului trecut, la Jula, cea mai
importanta asezare a romanilor ramasi pe teritoriul Ungariei
post-trianonice. Vizita a fost un prilej de rara bucurie pentru atat de
putinii romani ortodocsi inca nemaghiarizati prin politica sistematica -
un adevarat genocid indreptat impotriva natiunii romane, de catre
autoritatile de la Budapesta.Dupa cum se stie, dupa incheierea
Tratatului de la Trianon, care punea, definitiv, capat sperantelor
guvernantilor unguri, impotriva minoritatii romanesti ramase in Ungaria
s-a pornit un agresiv razboi menit a o pedepsi pentru pierderea
Transilvaniei. Una dintre primele masuri luate a fost aceea a izgonirii
peste granite a tuturor preotilor si dascalilor romani ramasi sa ii
slujeasca pe cei cca 980.000 de romani din satele intrate in componenta
Ungariei. Cei care au refuzat sa-si paraseasca semenii au fost supusi la
chinuri inimaginabile, ajungandu-se pana la cruzimi si crime care au
inspaimantat lumea civilizata. Asa se face ca, in majoritatea
localitatilor, pe atunci cu populatie majoritar romaneasca, multe
lacasuri de cult au fost fie inchise, fie aflate in situatia de a nu-si
mai putea continua activitatea.
Romanii au fost privati de dreptul fundamental de
a-si continua credinta stramoseasca. In absenta Bisericii Ortodoxe, au
luat un avant surprinzator cultele neoprotestante, mult mai docile in
raporturile lor cu autoritatile, mai putin preocupate de a apara, pe
langa credinta, si apartenenta credinciosilor la etnia romana. Dupa
prabusirea comunismului, in aparenta, lucrurile s-au schimbat. Doar in
aparenta. Foarte putine din fostele parohii si filii ortodoxe si-au
putut relua activitatea, atat datorita lipsei resurselor materiale, cat
mai ales datorita lipsei preotilor calificati. Anterior acestei vizite,
avusesem prilejul sa ma conving de starea reala a romanilor si a
credintei ortodoxe. Graitor era, in acel sens, ca din cei 980.000 de
romani, la recensamantul din 1991 se mai declarau romani doar in jur de
25.000 de persoane. Autoritatile maghiare, fie ele horthyste, comuniste
sau democratice au dus si continuau sa duca o acerba politica de
deznationalizare in randul populatiei romanesti. Doar maghiarizarea,
renuntarea la credinta ortodoxa si schimbarea numelor au permis
romanilor sa beneficieze de conditii cat de cat omenesti. Ostilitatea
fata de romani si credinta lor am simtit-o si constat-o chiar si pe
timpul vizitei Patriarhului Teoctist la Jula. Biserica unde a avut loc
slujba, ca si imprejurimile, au fost impanzite de mii de politisti si
lucratori ai serviciilor secrete maghiare care se manifestau fatis. Ma
gaseam la Jula in calitate de realizator de emisiuni religioase pentru
studioul teritorial din Cluj-Napoca al Televiziunii Romane. Am urmarit
cu mare atentie reactiile credinciosilor si am vrut sa le aflu, multora,
opiniile. Nu mica mi-a fost surpriza sa constat ca destul de multi
dintre cei ce venisera la intalnirea cu Patriarhul, desi vorbeau destul
de stricat romaneste, se declarau ortodocsi si se simteau profund
onorati de o asemenea vizita. Intalnirea Patriarhului Teoctist cu clerul
local si credinciosii nu a fost una formala. La scurta vreme dupa
aceea, dupa dificile negocieri cu autoritatile maghiare, s-a reusit
infiintarea unei episcopii proprii pentru romanii din Ungaria
incredintata tanarului si vrednicului ierarh Sofronie. Chiar daca
autoritatile unguresti si-au continuat nepermisa si ignobila lor
agresiune la adresa credinciosilor, clerului si episcopului Sofronie,
Patriarhul Teoctist a reusit o performanta exceptionala: stoparea
distrugerii credintei stramosesti si implicit a natiunii romane ramasa
in Ungaria post-trianonica. Reusita Prea Fericitului Teoctist este cu
atat mai semnificativa cu cat, in acea perioada, dar si in prezent,
autoritatile centrale de la Bucuresti mimeaza doar actiuni menite a veni
in sprijinul romanilor din Ungaria in vreme ce acasa, in mod las si
rusinos, tolereaza inclusiv fapte de tradare ale unor reprezentanti ai
minoritatii maghiare, acorda bisericilor acesteia bunuri patrimoniale ce
nu le-au apartinut niciodata si admit umilirea si jignirea simbolurilor
si istoriei noastre nationale. Ar fi multe alte lucruri de evocat in
aceasta privinta.
As dori sa ma mai refer la un singur lucru doar. In
anii 2000- 2002, in majoritatea satelor si localitatilor tarii, o serie
de politicieni, cu preponderenta PSD, dar nu numai ei, exercitau
presiuni asupra slujitorilor BOR, transformandu-i in, din pacate, foarte
multe cazuri, in autentici agenti electorali. In calitate de deputat al
Romaniei, mi s-a parut nefiresc acest fenomen. Si, in acelasi timp,
extrem de pagubos, in timp, asupra imaginii BOR in randul populatiei. De
aceea, am luat, in anul 2003, decizia de a adresa Patriarhului o
scrisoare (publicata in nr. 3/57, octombrie-decembrie 2003, p. 75-77, al
revistei Cetatea culturala). Exprimam, in scrisoare, opinii legate de
nefirescul situatiei, subliniind inclusiv pericolul sporirii influentei
prozelitismului neo-protestant, ca urmare a reactiei credinciosilor fata
de inregimentarea politica a unor slujitori ai bisericii. Mai aratam
ca, in opinia mea, preotul are o singura tribuna de la care este chemat
sa vorbeasca - amvonul si un singur partid din care sa faca parte, al
carui sef de necontestat ramane Iisus Christos. Am avut bucuria sa
constat ca scrisoarea mea nu a ramas fara ecou.
In proxima sedinta a Sfantului Sinod, Patriarhul a
propus masuri categorice in aceasta privinta. In felul acesta, spre
norocul BOR, s-a mai facut inca un pas important pentru iesirea BOR de
sub controlul, nefiresc, abuziv si ilogic, al unor vremelnici trepadusi
politici. Am avut, de asemenea, bucuria de a-mi adus si eu contributia
la luarea unei asemenea decizii importante.
Poate ca, in timp, daca destinul va vrea, voi extinde
evocarea de azi. Asta si pentru a evoca si alte momente si intalniri de
suflet cu de-acum de pioasa amintire Patriarh Teoctist. Fie-i tarana
usoara!
P.S. Decesul Patriarhului Teoctist este, la propriu, o
pierdere insemnata pentru intreaga Biserica Ortodoxa Romana si
credinciosii ortodocsi romani de pretutindeni. Poate ca cel mai
indreptatit de a-i fi urmat in scaun ar fi fost Mitropolitul Antonie,
daca moartea nu l-ar fi rapit atat de devreme. Nu ca ardelean vorbesc,
ci ca unul care vrea, cu adevarat, binele BOR, cred ca Sfantul Sinod va
avea intelepciunea de a face alegerea potrivita. Or, in aceasta
privinta, cred ca se distinge de departe IPSS Bartolomeu, nu numai un
teolog stralucit, dar si un literat si carturar pe care orice popor si
l-ar dori sa il aibe. Plus experienta sa internationala, atat de
necesara in contextul mutatiilor care se produc si la nivelul relatiilor
in sanul Ortodoxiei si pe plan interconfesional. Dumnezeu sa dea
liniste si armonie Bisericii neamului meu, iar Sfantului Sinod
inspiratie si intelepciune!
dr. DAN BRUDASCU
|