a.
Ipodiaconul sau subdiaconul
Ipodiaconii
sunt amintiţi prima dată în unele scrieri creştine din sec III.
Rolul lor era
acela de a păzi uşile bisericii în timpul sfintelor slujbe, ca să nu intre
nimeni dintre necredincioşi sau dintre cei nebotezaţi sau dintre cei care nu
erau vrednici ca să intre în sfântul locaş. De asemenea, ei supravegheau ordinea
şi liniştea în biserici la slujbe, pregăteau şi ţineau în bună rânduială
sfintele vase, ajutau arhiereul să îmbrace sfintele veşminte, să se spele pe
mâini şi în general ajutau pe diacon la slujba altarului. Unii ipodiaconi
puteau primi, împreună cu diaconii, darurile aduse de către credincioşi la
altar, aveau grijă de mormintele martirilor, de iluminarea bisericilor şi de
toate cele necesare pentru slujirea liturgică.
b.
Anagnostul, lectorul
sau citeţul.
Anagnoştii,
lectorii sau citeţii sunt pomeniţi, ca membrii ai clerului inferior în
documente, începând cu cele de la sfârşitul secolului al II-lea. Sarcina lor
principală era să citească părţi din Sfânta Scriptură, rânduite să se citească
la serviciul divin, cu excepţia pericopelor evanghelice, sau a unor lecturi
întâmplătoare din cadrul adunărilor liturgice, precum: acte martirice sau vieţi
de sfinţi, epistole pastorale, etc. Ei citeau de pe amvon.
În timpul
persecuţiilor, ipodiaconilor li s-a încredinţat şi păstrarea cărţilor sfinte
folosite la cult, o funcţie destul de periculoasă şi plină de riscuri. Mai
făceau şi alte servicii precum: aprinderea lumânărilor, purtarea sfeşnicelor la
procesiunile solemne, însoţirea episcopilor şi purtarea cărţilor de cult
necesare, etc. Unele biserici ajutau şi la învăţământul catehetic. Numărul
lectorilor era foarte mare, mai ales în secolele IV şi V; avem astfel menţiuni
despre anagnoşti sau citeţi, precum: Teodor Lectorul (Citeţul) de la Biserica
Sfânta Sofia din Constantinopol, care a făcut un rezumat la Istoria Bisericii
de Eusebiu, Sozomen si Teodoret, continuând-o pâna la 518.
c. Psaltul,
cantorul sau cântăreţul
Psaltul,
cantorul sau cântăreţul este posterior lectorului şi un fel de dublare a lui.
Abia mai târziu apare distincţia între lectori, pe de o parte, şi psalt, pe de
alta, ca două trepte şi funcţii deosebite, în cadrul clerului inferior. În
Orient, prin secolele IV-V, au fost folosite şi femeile pentru slujba de citeţi
şi pentru cea de cântăreţi.
În Biserica
veche, până prin secolele VII-VIII, toţi credincioşii care participau la
sfintele slujbe, dând răspunsurile la ectenii şi cântând imnele liturgice.
Funcţia de cantăreţ nu a fost creată pentru a-i inlocui pe credincioşi în
cântarea liturgică, ci pentru a-i instrui pe aceştia şi pentru a-i conduce la îndeplinirea
acestei datorii creştine, pentru a-i reprezenta, la nevoie, în cadrul cultului.
Cântăreţul avea rolul principal de solist şi de conducător al cântarii; el
dădea tonul, începea şi executa de fapt cântarea psalmilor. În faza cântării
antifonice sau alternative, psalţii conduceau cântarea, cântau laolaltă cu
poprul sau corul credincioşilor, împărţiţi în două grupe sau coruri, care
executau alternativ versetele psalmilor. Rolul şi importanţa lor a sporit în
faza psaltichiei bizantine, când cântarea bisericească a devenit mai
complicată.
d.
Exorcistii
Exorciştii sunt amintiţi în documente încă din
secolul III, fiind cei în grija cărora stătea îngrijirea energumenilor şi
izgonirea duhurilor necurate. La început, exorcismul era un dar extraordinar şi
deci nu putea fi exercitat de orcine, fără o consacrare sau delegaţie expresă
din partea autorităţii bisericeşti. Odată cu dispariţia harismaticilor,
atribuţia exorcizarii a început sa se acorde numai anumitor persoane, prin
hirotesie, exorciştii fiind astfel introduşi oficial printre membrii clerului
inferior. Funcţia lor de căpetenie era îngrijirea energumenilor, adica a celor
bântuiti de duhuri necurate, care în disciplina şi organizarea Bisericii vechi,
alcătuiau o clasă sau o grupă distinctă a comunităţilor creştine; pentru
aceştia existau chiar rugăciuni şi ectenii speciale în rânduiala serviciilor
bisericeşti. În secolele IV-V, chiar exorcismele din rânduiala de astăzi a
Botezului şi mare parte din pregătirea candidaţilor la Botez erau de competenţa
exorciştilor, trecând abia târziu în atribuţiile preoţilor.
e. Acolutul
sau acolytul.
Acolutul este
întâlnit numai în Apus. El îndeplinea în Biserica Romană funcţiile
ipodiaconului din bisericile greceşti. Astfel, el ajuta pe clericii din altar
la săvârşirea Sfintei Euharistii, purtând vasele sfinte. Tot el ducea uneori
Sfânta Euharistie bolnavilor, păstra veşmintele bisericeşti, îngrijea candelele
şi aprindea lumânările, etc. Aveau un rol important mai ales în slujbele
solemne săvârşite de papi. Treapta lor a luat o mare dezvoltare şi importanţă
îndeosebi la Roma, unde, începând cu secolul VI, acoliţii au preluat funcţiile
cântăreţilor şi ale exorciştilor de odinioară.
f.
Ostiarii sau portarii.
Ostiarii sau portarii pomeniţi
în unele documente din secolul IV, erau supraveghetorii uşilor bisericeşti în
timpul săvârşirii serviciilor divine. Tot ei despărţeau pe catehumeni şi pe
penitenţi de credincioşi, îndepărtau pe păgâni şi pe profani din sfântul locaş
şi închideau uşile bisericilor nu numai la sfârşitul slujbei, ci şi după
Liturghia catehumenilor.
g. Groparii
sau înmormântătorii.
Groparii sau înmormântătorii aveau în grijă săparea galeriilor din catacombe, întreţinerea şi decorarea
lor, repartizarea locurilor de înmormântare, şi purtau grijă de morminte, îndeosebi
de cele ale martirilor.
O organizaţie
analoagă au fost aşa numiţii dricari sau lecticari adică dricarii sau
purtătorii de năsălie, care aveau însărcinarea de a organiza funerariile, mai
ales ale săracilor, pe care trebuiau să îi îngroape gratuit. Ei nu faceau parte
din cler.
II.
Numărul membrilor clerului inferior
Numărul membrilor clerului inferior a variat dupa trebuinţele şi
posibilităţile materiale ale fiecărei biserici. Acest număr a fost întotdeauna
unul foarte mare în centrele mitropolitane şi patriarhale, dar mai ales în
Marea Biserică din Constantinopol.
III.
Durata existenţei treptelor clerului inferior
Treptele
clerului inferior nu s-au ivit toate deodată şi pretutindeni în Biserica veche,
şi tot aşa au şi dispărut, nu peste tot în acelaşi timp. Legate de situaţii şi
împrejurări istorice şi de condiţiile de viaţă şi de nevoile specifice
Bisericii vechi, aceste funcţii şi trepte ale clerului inferior au dispărut
odată cu încetarea situaţiilor şi a nevoilor religioase care le-au inpus şi
le-au creat. Aşa au dispărut diaconiţele, în urma generalizarii pedobaptismului
(botezul copiilor).
IV.
Clerul inferior în Biserica de astăzi
Toate slujirile
bisericeşti inferioare de odinioară, în legătură cu îngrijirea sfântului locaş
şi buna desfăşurare a cultului, de prin sec al XIV, au fost transferate la
catedrale şi mănăstiri, eclesiarhului, care era ales de obicei dintre monahii
clerici şi care avea ca ajutor pe paraclisiarh. Acesta avea şi grija
respectării întocmai a tipicului şi a rânduielilor bisericeşti tradiţionale.
Unele slujiri
bisericeşti inferioare au dispărut din Biserica de Răsărit, dar s-au păstrat în
Apus, precum: ostiarii, exorciştii şi acoluţii. Numai ipodiaconatul şi
lectoratul se menţin până astăzi, atât în Răsărit, cât şi în Apus.
În Biserica
Ortodoxă se păstrează până astăzi numai două din vechile trepte ale clerului
inferior, care primesc hirotesie, şi anume: anagnostul (citeţul) şi
ipodiaconul. Atât ipodiaconatul cât şi funcţia de citeţ au rămas însă
obligatorii, mai mult ca trepte premergătoare pentru hirotonia întru diacon.
Toate celelalte slujiri în legătură cu
necesităţile cultului sunt îndeplinite astăzi fie de cântăreţi, fie de
paraclisier.
|