Arhiva ortodoxa

După moartea lui Marcian, Senatul a ales ca împărat un alt ofiţer, pe nume Leon, fost administrator pe domeniile lui Aspar. El a fost primul împărat care a primit coroana imperială de la patriarhul Constantinopolului. Până la el toţi ceilalţi împăraţi, respectând tradiţia romană, au primit coroana din mâinile comandantului suprem al armatei, ori al unui înalt funcţionar civil. Iniţiativa din anul 457 a avut la bază prestigiul de care se bucura patriarhul de la Constantinopol, mai ales după Sinodul de la Calcedon. De acum înainte toţi împăraţii bizantini vor fi încoronaţi de patriarhul capitalei, iar încoronarea capătă semnificaţia unei consacrări religioase. Încoronării civile cu caracter militar i s-a adăugat o ceremonie bisericească, care a dobândit din ce în ce mai multă importanţă, iar în Evul Mediu a reprezentat actul veritabil al încoronării.[1]

Împăratul Leon I (457-474) urmărind să se debaraseze de sub tutela lui Aspar şi, implicit pentru a neutraliza influenţa gotă la Constantinopol, a adus din Asia Mică o populaţie de origine isauriană. În anul 471, în alianţă cu un ofiţer isaurian, l-au asasinat pe comandantul armatei, Aspar, magister militum per Orientem, reuşind astfel să elimine influenţa germanilor de la Curte. Din acest motiv dar şi pentru că în tinereţe fusese măcelar, Leon I a mai fost cunoscut şi sub numele de „Makelles = măcelarul”. Unii istorici privesc acest eveniment drept o etapă importantă în procesul de naţionalizare a armatei bizantine şi de slăbire a influenţei barbare în Imperiu. După victoria împotriva lui Aspar, Tarasikodissa obţine puteri sporite la palat, căsătorindu-se chiar cu Ariadna, fiica împăratului şi îşi schimbă numele în Zenon.[2]

Pe plan militar, în anul 468, bizantinii au suferit o grea înfrângere în Africa de Nord, flota condusă de cumnatul lui Leon, Basiliskos, fiind înfrântă într-o expediţie împotriva vandalilor regelui Genseric. La moartea lui Leon în 474, nepotul său Leon al II-lea, de numai 7 ani, fiul lui Zenon şi al Ariadnei, a ajuns împărat, iar Zenon a devenit împărat asociat al fiului său. Murind Leon al II-lea chiar în toamna anului 474, Zenon a condus singur Imperiul. Începutul domniei sale a fost marcat de un eveniment nefericit, căci în ianuarie 475, o conspiraţie greacă îndreptată împotriva isaurienilor, care dobândiseră prea mare putere în capitală, l-a înlăturat de pe tron. Locul îi este luat de cumnatul lui Leon I, Basiliskos. După 20 de luni Zenon a preluat din nou conducerea Imperiului şi a domnit liniştit timp de 15 ani (476-491). Un eveniment deosebit al domniei sale este căderea Imperiului roman de Apus sub herulii lui Odoacru, care în anul 476 l-au înlăturat de pe tronul Romei pe Romulus Augustulus.[3] Chiar dacă nu s-a proclamat împărat, recunoscând suveranitatea Imperiului roman din Răsărit, el a fost numit de Zenon magister militum per Italiam, primind în grijă administraţia provinciei. Dominaţia sa asupra Italiei nu a fost prea lungă, deoarece Zenon pentru a se debarasa de ostrogoţii din Peninsula Balcanică (care întreprindeau multe incursiuni devastatoare), l-a convins pe unul din conducătorii lor, Theodoric cel Tânăr, să pornească în anul 488 împotriva lui Odoacru. Acesta din urmă a fost înfrânt în anul 493, învingătorul devenind stăpânul Italiei şi întemeietorul Regatului ostrogot al Italiei cu capitala la Ravenna.[4]

Considerat un bun conducător, Theodoric a profitat de competenţele sfetnicilor săi romani, încercând unirea celor două ramuri ale goţilor, ostrogoţii şi vizigoţii. Spre sfârşitul domniei lui Zenon au apărut unele tensiuni între romani şi ostrogoţi în Peninsulă ca şi între Theodoric şi împăratul din Constantinopol, primul manifestând tot mai mari tendinţe de independenţă. La moartea lui Zenon însă, statul ostrogot era cel mai puternic regat barbar.  

Zenon a rezolvat astfel două probleme deosebit de grave: înlăturarea lui Odoacru şi îndepărtarea germanilor de graniţele Imperiului. Plecarea acestora din urmă nu a însemnat însă şi rezolvarea unor probleme de ordin etnic în interiorul Imperiului, legate de creşterea exagerată a puterii isaurienilor la Curte sau de ordin religios cu privire la disensiunile profunde născute între ortodocşi şi monofiziţi, după Sinodul al IV-lea ecumenic.

 Învăţătura adoptată la Calcedon nu a fost din păcate acceptată de toată Biserica, conducând la o divizare care se menţine până astăzi. Reamintim că pentru creştinul de rând, dogma Sfintei Treimi şi a celor două naturi ale Mântuitorului a rămas o formulă abstractă, fără să joace mereu un rol determinant în credinţa lui personală. Pentru creştinii din secolul al V-lea, definiţia adoptată la Calcedon era mai degrabă o negare a unei experienţe religioase anterioare, astfel încât hotărârile lui nu mulţumeau decât pe câţiva antiohieni, pe moderaţii de la Constantinopol precum şi pe trimişii romani. În Egipt însă, Calcedonul a reprezentat o trădare a principiilor marelui Chiril, iar călugării sirieni s-au aliat cu egiptenii, sloganul lor fiind: „Calcedonul este o reabilitare a lui Nestorie”.

În martie 457, la Alexandria poporul şi-a ales propriul patriarh monofizit în persoana lui Timotei Elur, iar Proterius a fost omorât. În anul 475, monofiziţii şi-au asigurat şi scaunul Antiohiei prin alegerea unui oarecare Petru. Autorităţile au înţeles acum că monofiziţii erau susţinuţi de forţe importante, ameninţând practic unitatea politică a Imperiului. În acelaşi an, uzurpatorul Basiliskos, cel care l-a înlocuit pentru puţin timp pe Zenon, a publicat o Enciclică, care, de fapt, condamna Calcedonul, cerând episcopilor să-şi pună semnăturile pe acest act. Între 500 şi 700 de episcopi s-au supus îndemnului imperial. Revenit la putere în anul 476, Zenon a susţinut mai întâi Ortodoxia calcedoniană, dar sub influenţa patriarhului de la Constantinopol, Acaciu, şi în faţa creşterii alarmante a monofizismului în Egipt, Siria şi Palestina, a publicat în anul 482 Henotikon-ul, un decret dogmatic în care era recunoscută valabilitatea deciziilor primelor trei Sinoade ecumenice, considerate suficiente, anatematizând atât pe Nestorie cât şi pe Eutihie. Scopul urmărit era acela de a nu-i ofensa nici pe ortodocşi, nici pe monofiziţi în problema unirii celor două firi în Iisus Hristos. Henotikon-ul recunoştea valabilitatea primelor trei Sinoade ecumenice, anatematizând pe Nestorie şi Eutihie şi susţinea că Iisus Hristos este de aceeaşi fire cu Tatăl, după firea divină şi de aceeaşi fire cu noi după firea umană. În acelaşi timp, documentul evita să folosească expresia „o natură” şi „două naturi”, trecând sub tăcere hotărârile Sinodului de la Calcedon cu privire la unirea celor două firi în Persoana Fiului.

În felul acesta, Henotikon-ul nu a mulţumit nici pe ortodocşi şi nici pe monofiziţi, ducând la noi conflicte în Biserică, prin apariţia unei noi grupări cea a susţinătorilor Henotikon-ului. Papa Felix al III-lea a protestat împotriva Henotikon-ului şi a hotărât să-l excomunice pe patriarhul Acaciu. Acesta, al rândul său, a luat decizia de a nu-l mai pomeni pe papă la rugăciune. Astfel, a apărut prima mare ruptură serioasă în relaţiile dintre Biserica de Răsărit şi cea de Apus, cunoscută sub numele de Schisma acachiană (484-518), căreia i s-a pus capăt abia în timpul împăratului Iustin.

Cu toate acestea, pe planul relaţiilor bisericeşti, au avut loc câteva modificări notabile: toate scaunele episcopale mai importante au intrat din nou în comuniune. Petru Mongul, cel care îl înlocuise pe Timotei Elur, a fost recunoscut arhiepiscop al Alexandriei, iar Acaciu al Constantinopolului intra în mod oficial în comuniune cu el. Deoarece poziţia oficială a Constantinopolului era în chip firesc cea calcedoniană, Petru i-a scris lui Acaciu următoarele: „Fiind conducătorul nostru al tuturor, aţi unit Biserica lui Dumnezeu şi ne-aţi convins cu probe de netăgăduit că Sinodul ţinut la Calcedon nu a făcut nimic contrar celui ţinut la Niceea, confirmând hotărârile Părinţilor de la Niceea”.[5] Această recunoaştere chiar şi formală a Calcedonului de către un conducător al opoziţiei, a constituit un eveniment ce părea să justifice politica lui Acaciu. Din păcate, Petru Mongul s-a confruntat în Egipt cu o rebeliune monastică, care l-a condamnat pentru faptul că intrase în comuniune cu calcedonienii. Unii dintre monofiziţi s-au separat de conducătorul lor (fiind numiţi acefali, pentru că nu mai aveau conducător). În aceste condiţii Petru Mongul, dând dovadă şi de oarecare nehotărâre, a aruncat anatema asupra Calcedonului şi a Tomos-ului papei Leon I cel Mare.

La Antiohia, arhiepiscopul Calandion, fiind calcedonian convins, a respins Henotikon-ul, dar a fost compromis prin implicarea sa într-un complot politic ce viza răsturnarea lui Zenon. Urmarea a fost exilarea sa în anul 484. Scaunul a fost ocupat apoi de Petru Fullon, care nu numai că a recunoscut Henotikon-ul, dar a devenit şi un propagandist activ, introducând la un moment dat în practica liturgică Trisaghion-ul. Din păcate, promovarea Trisaghion-ului şi opoziţia faţă de calcedonieni vor contribui la promovarea unui adevărat slogan monofizit.

Chiar şi în Palestina, unde hotărârile de la Calcedonul erau susţinute de monahi, Henotikon-ul a fost acceptat la Ierusalim, iar personalităţi calcedoniene au salutat unirea Bisericilor.[6] Situaţia creată de Henotikon, este descrisă de istoricul Evagrie astfel: „În acele zile, Sinodul de la Calcedon a fost declarat în mod deschis ca oficial de Biserică, dar nici respins de toţi. Fiecare episcop acţiona după propria convingere”.[7]