Arhiva ortodoxa

Preoţii de armată şi-au făcut mai mult    
decât datoria; este o cinste pentru cler că
alături de ostaşi au făcut mai mult
decât li s-a cerut pentru Ţară şi Neam" (Generalul Constantin Presan)

Activitatea pastoral-misionară a preoţilor militari în timpul Primului Război Mondial, precum şi statutul Serviciului Religios al Armatei, care a coordonat această activitate, este un subiect care se regăseşte mai puţin în cercetarea teologică sau în studiile de istorie militară. Prezenţa preoţilor în mijlocul trupei a contribuit hotărâtor la întreţinerea moralului ridicat al Armatei Române după retragerea din toamna lui 1916 ca şi la menţinerea credinţei în victorie, în participarea la un "război sfânt" pentru Neam şi Ţară, ceea ce a suplinit considerabil lipsa instruirii şi a echipamentului de luptă corespunzător. Preoţii militari au dat un ajutor important formaţiunilor sanitare în îngrijirea răniţilor şi combaterea marii epidemii de febră tifoidă din primăvara lui 1917 şi au desfăşurat o activitate misionară deosebită în rândul populaţiei civile.

Studiul de faţă îşi propune să realizeze o retrospectivă secvenţială a ceea ce a reprezentat Serviciul Religios de la constituirea sa şi până la demobilizarea parţială din 1918. Se pot vedea greutăţile, inerente oricărui început, în adaptarea activităţii pastoral-misionare la condiţiile de război, dar şi pilde de jertfelnicie ale preoţilor cu vocaţie, responsabilitate şi simţ al misiunii. Prezentarea tradiţiilor Serviciului Religios al Armatei, a locului şi rostului preotului în armată, în contextul discuţiilor actuale pe marginea reorganizării Compartimentului de Asistenţă Religioasă al Armatei într-un serviciu de sine –stătător poate constitui o temă de reflecţie şi o provocare în acelaşi timp.

Prezenţa preotului în mijlocul oştirii, a arhiereilor alături de domnitori a fost o realitate incontestabilă de-a lungul istoriei Ţărilor Române. Totuşi primele preocupări pentru introducerea instituţionalizată a asistenţei religioase în armata română datează de abia de la mijlocul secolului al XIX­lea[1]. În 1850, în timpul domniei lui Barbu Ştirbei (1849-1853), cunoscut pentru strădania sa de a reorganiza "oştirea pământeană", Departamentul Lucrărilor Ostăşeşti din Ţara Românească hotăra instituirea unui preot pe lângă fiecare polc (regiment) al oştirii în garnizoanele Bucureşti, Craiova şi Brăila. Numirea acestora urma să se facă în înţelegere cu Mitropolia Ungro-Vlahiei, avându-se în vedere totodată, şi stabilirea lefurilor, odăjdiilor şi obiectelor de cult necesare. În acest context, au fost elaborate şi primele instrucţiuni privind Îndatoririle preoţilor de oştire[2], care se refereau la atribuţiile lor religioase în mijlocul trupei precum şi la adoptarea unor semne distinctive pentru ţinuta preoţilor de polc, după exemplul preoţilor din armata imperială rusească. În contextul măsurilor de unificare şi dezvoltare a puterii armate adoptate de domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), odată cu înfiinţarea unor noi arme şi servicii, creşte şi numărul preoţilor militari a căror plată este preluată treptat de bugetul statului. În Tabloul de cadre şi efectivele armatei pe anul 1863 figurau 15 preoţi (7 la regimentele de infanterie, 2 – regimentele de lăncieri, 1 – regimentul de vânători, 1 – regimentul de artilerie, 1 – batalionul de geniu, 1 – şcoala militară, 2 – administraţia spitalelor), fiind enumeraţi alături de medici, în rândul ofiţerilor de Stat Major[3].

În 1870 a fost elaborat primul Regulament pentru clerul de armată, care permitea existenţa câte unui preot pe lângă fiecare regiment sau batalion, dacă acestea constituiau "un corp aparte"[4]. Structurile militare comunicau Ministerului de Război necesarul de preoţi, iar acesta, la rândul său se adresa ierarhului în eparhia căruia se afla corpul respectiv, pentru a numi o persoană corespunzătoare. Preotul înrolat făcea parte din Marele Stat Major, avea drept la ordonanţă şi îndeplinea următoarele servicii: oficierea slujbelor religioase, activitate didactică la şcolile corpului, asistenţa religioasă a bolnavilor pe lângă ambulanţe, precum şi păstrarea obiectelor de cult din dotarea corpului respectiv. În preajma Războiului de Independenţă pe lângă toate unităţile din aceeaşi garnizoană exista câte un preot având funcţia de confesor militar. Biserica s-a îngrijit să elaboreze reglementări precise referitoare la îndatoririle lor pe timp de pace şi de război[5] şi a supravegheat îndeaproape activitatea celor zece preoţi de garnizoană care au însoţit oştirea în campaniile de la sud de Dunăre, precum şi a preoţilor de mir şi ieromonahilor înrolaţi voluntari[6]. Preoţi militari au participat şi la al doilea Război Balcanic (1913), însoţind trupa sau alături de efectivele Crucii Roşii, sub coordonarea Mitropolitului Moldovei şi Sucevei, Pimen Georgescu[7].