Thursday, 2021-12-02, 9:54 PM
Logged in asGuest | Group "Guests"WelcomeGuest| RSS


Arhiva ortodoxa

Home » Articles » Diverse

DATORIE ŞI SLUJIRE SFÂNTĂ. MISIUNEA PREOŢILOR MILITARI ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL (1916-1918)

Preoţii de armată şi-au făcut mai mult    
decât datoria; este o cinste pentru cler că
alături de ostaşi au făcut mai mult
decât li s-a cerut pentru Ţară şi Neam" (Generalul Constantin Presan)

Activitatea pastoral-misionară a preoţilor militari în timpul Primului Război Mondial, precum şi statutul Serviciului Religios al Armatei, care a coordonat această activitate, este un subiect care se regăseşte mai puţin în cercetarea teologică sau în studiile de istorie militară. Prezenţa preoţilor în mijlocul trupei a contribuit hotărâtor la întreţinerea moralului ridicat al Armatei Române după retragerea din toamna lui 1916 ca şi la menţinerea credinţei în victorie, în participarea la un "război sfânt" pentru Neam şi Ţară, ceea ce a suplinit considerabil lipsa instruirii şi a echipamentului de luptă corespunzător. Preoţii militari au dat un ajutor important formaţiunilor sanitare în îngrijirea răniţilor şi combaterea marii epidemii de febră tifoidă din primăvara lui 1917 şi au desfăşurat o activitate misionară deosebită în rândul populaţiei civile.

Studiul de faţă îşi propune să realizeze o retrospectivă secvenţială a ceea ce a reprezentat Serviciul Religios de la constituirea sa şi până la demobilizarea parţială din 1918. Se pot vedea greutăţile, inerente oricărui început, în adaptarea activităţii pastoral-misionare la condiţiile de război, dar şi pilde de jertfelnicie ale preoţilor cu vocaţie, responsabilitate şi simţ al misiunii. Prezentarea tradiţiilor Serviciului Religios al Armatei, a locului şi rostului preotului în armată, în contextul discuţiilor actuale pe marginea reorganizării Compartimentului de Asistenţă Religioasă al Armatei într-un serviciu de sine –stătător poate constitui o temă de reflecţie şi o provocare în acelaşi timp.

Prezenţa preotului în mijlocul oştirii, a arhiereilor alături de domnitori a fost o realitate incontestabilă de-a lungul istoriei Ţărilor Române. Totuşi primele preocupări pentru introducerea instituţionalizată a asistenţei religioase în armata română datează de abia de la mijlocul secolului al XIX­lea[1]. În 1850, în timpul domniei lui Barbu Ştirbei (1849-1853), cunoscut pentru strădania sa de a reorganiza "oştirea pământeană", Departamentul Lucrărilor Ostăşeşti din Ţara Românească hotăra instituirea unui preot pe lângă fiecare polc (regiment) al oştirii în garnizoanele Bucureşti, Craiova şi Brăila. Numirea acestora urma să se facă în înţelegere cu Mitropolia Ungro-Vlahiei, avându-se în vedere totodată, şi stabilirea lefurilor, odăjdiilor şi obiectelor de cult necesare. În acest context, au fost elaborate şi primele instrucţiuni privind Îndatoririle preoţilor de oştire[2], care se refereau la atribuţiile lor religioase în mijlocul trupei precum şi la adoptarea unor semne distinctive pentru ţinuta preoţilor de polc, după exemplul preoţilor din armata imperială rusească. În contextul măsurilor de unificare şi dezvoltare a puterii armate adoptate de domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), odată cu înfiinţarea unor noi arme şi servicii, creşte şi numărul preoţilor militari a căror plată este preluată treptat de bugetul statului. În Tabloul de cadre şi efectivele armatei pe anul 1863 figurau 15 preoţi (7 la regimentele de infanterie, 2 – regimentele de lăncieri, 1 – regimentul de vânători, 1 – regimentul de artilerie, 1 – batalionul de geniu, 1 – şcoala militară, 2 – administraţia spitalelor), fiind enumeraţi alături de medici, în rândul ofiţerilor de Stat Major[3].

În 1870 a fost elaborat primul Regulament pentru clerul de armată, care permitea existenţa câte unui preot pe lângă fiecare regiment sau batalion, dacă acestea constituiau "un corp aparte"[4]. Structurile militare comunicau Ministerului de Război necesarul de preoţi, iar acesta, la rândul său se adresa ierarhului în eparhia căruia se afla corpul respectiv, pentru a numi o persoană corespunzătoare. Preotul înrolat făcea parte din Marele Stat Major, avea drept la ordonanţă şi îndeplinea următoarele servicii: oficierea slujbelor religioase, activitate didactică la şcolile corpului, asistenţa religioasă a bolnavilor pe lângă ambulanţe, precum şi păstrarea obiectelor de cult din dotarea corpului respectiv. În preajma Războiului de Independenţă pe lângă toate unităţile din aceeaşi garnizoană exista câte un preot având funcţia de confesor militar. Biserica s-a îngrijit să elaboreze reglementări precise referitoare la îndatoririle lor pe timp de pace şi de război[5] şi a supravegheat îndeaproape activitatea celor zece preoţi de garnizoană care au însoţit oştirea în campaniile de la sud de Dunăre, precum şi a preoţilor de mir şi ieromonahilor înrolaţi voluntari[6]. Preoţi militari au participat şi la al doilea Război Balcanic (1913), însoţind trupa sau alături de efectivele Crucii Roşii, sub coordonarea Mitropolitului Moldovei şi Sucevei, Pimen Georgescu[7].

În concluzie, prezenţa preoţilor în armată înaintea izbucnirii primei conflagraţii mondiale făcea obiectul mai multor prevederi regulamentare militare, fără să existe preocupări pentru instituţionalizarea unui serviciu religios în armată[8]. "Noi – spunea unul din preoţii care va participa la Război – se pare că suntem încă sub stăpânirea unui sentiment de neîncredere faţă de forţa sufletească ce ar putea inspira Biserica celor ce mâine vor da tot ce au mai scump pentru ţara şi neamul lor"[9]. Autorităţile ecleziastice s-au străduit să arate importanţa pregătirii sufleteşti a soldatului, alături de cea militară şi, în consecinţă, necesitatea permanentizării preotului în armată, luând ca exemplu multe ţări europene, unde un serviciu asemănător funcţiona chiar pe timp de pace[10].


[1] Asupra asistenţei religioase în armată până la Primul Război Mondial, a se vedea studiile recente: Gh. Vasilescu, "Asistenţa religioasă în oastea Ţării Româneşti în 1850-1870", în Armata şi Biserica, Bucureşti, 1996, p. 129-136; prof dr. Mircea Păcurariu, "Preoţi militari în armata română până la 1918", în ibid., p. 146-159; comandor (r) dr. Ilie Manole, Preoţii şi oştirea, Bucureşti, 1998, p. 39-66.

[2] Publicat de Gh. Vasilescu. op. cit., p. 132-135.

[3] Monitorul Oastei, 15 martie 1863, p. 167-191.

[4] Înalt Decret 603/ 6 aprilie 1870, Monitorul Oastei, nr.13/ 1870; lt.col. D. Stavrache, Florica Dobre, "125 de ani de la adoptarea primului Regulament al preoţilor militari în armata română, Revista de istorie militară (RIM), nr.2/1995, p. 26.

[5] "Datoriile preotului în armată", BOR, IV (1877-1878), nr. 1, p. 173-180.

[6] Mircea Păcurariu, "Atitudinea Bisericii Ortodoxe Române faţă de Războiul de Independenţă", în BOR, nr. 5-6/ 1967, p. 607-610; D. Călugăr, "Preoţi şi familii preoţeşti în sprijinirea Războiului de Independenţă", MA, an XXII (1977), nr. 4-6, p. 359-360; pr. N. Chialda, "Contribuţia Bisericii Ortodoxe Române la cucerirea Independenţei de stat a României", ST, XXIX (1977), nr. 5-8, p. 387-407; Nestor Vornicescu, Contribuţii aduse de slujitorii bisericeşti pentru Independenţa de tat a României în anii 1877-1878, Craiova, 1978.

[7] G. Pârvu, "Războiul şi Biserica", în Pregătiri sufleteşti pentru zile mari, Bucureşti, 1916 – prezintă toate eforturile pe care le-a făcut ÎPS Pimen, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei pentru pregătire sufletească a oştirii: corespondenţa cu autorităţile civile şi militare, participare la toate evenimentele militare, prezidarea unor conferinţe speciale cu preoţii etc.

[8] Preoţii de garnizoană erau doar amintiţi în evidenţele armatei, fără alte atribuţii decât de a săvârşi unele slujbe religioase la anumite ocazii, în schimbul unei renumeraţii fixe. Despre limitele statutului lor în armată a se vedea pr. Sachelar Constantin Roşescu, "Preoţimea şi Armata. Discurs ţinut la conferinţele pastorale", Iaşi, 1915, BOR, XXXIX (1915), nr. 1, p. 1898- 1913.

[9] Cicerone Iordăchescu, "Pregătirea sufletească a armatei", BOR, XXXIX (1915), nr. 1, p. 1311-1313.

[10] Armata germană şi cea austriacă înfiinţaseră nu numai un corp preoţesc special, ci şi biserici de garnizoană, aşa numitele garnison-Kirchen în care se făcea pregătirea sufletească a soldaţilor şi a ofiţerilor. În Rusia, preoţii Armatei de uscat şi ai marinei formau un corp aparte, cu atribuţii precise, depinzând de autorităţile militare.(Cicerone Iordăchescu, Însemnări din anii 1916-1919, Iaşi, 1937, p. 12-13).

Category: Diverse | Added by: PortalOrtodox (2011-06-30)
Views: 743 | Tags: spiritualitate, hristos, duhovnic, staret, sfaturi duhovnicesti, parinte duhovnicesc, fiu duhovnicesc, referat | Rating: 5.0/1
Total comments: 0
Only registered users can add comments.
[ Sign Up | Log In ]
Site menu
Log In
Search
Site friends
Link exchange

Scheme electronice

Statistics

Total online: 1
Guests: 1
Users: 0
Copyright MyCorp © 2021