Veşmintele diaconeşti - Teologia Liturgică - Arhiva ortodoxa - Portal ortodox,rugaciuni,acatiste,predici,pastorale

Monday, 2016-12-05, 11:38 PM
Logged in asGuest | Group "Guests"WelcomeGuest| RSS


Arhiva ortodoxa

Home » Articles » Teologia Liturgică

Veşmintele diaconeşti

a. Stiharul (στοιχάριον sau στιιχάριον, talaris). Demunirea provine de la dungile sau şirurile de purpură (broderie), numite stihuri (στίχοι, clavi), cu care era impodobit acest veşmânt liturgic la începuturi.

O haină exterioară lungă, ca o tunică, purtau greco-romanii, Sfinţii Apostoli şi primii creştini, ea fiind numită în general tunică sau manta.

Până prin sec. al IV-lea, această haină era purtată şi de femei şi de clerici. După aceea încetează de a mai fi purtată în viaţa de toate zilele şi devine un veşmânt exclusiv liturgic. În general stiharul liturgic este privit ca o continuare a tunicii lungi până la glezne, numită Septuaginta, tunica linea sau talaris, pe care o purtau preoţii Legii Vechi. La început se făcea, de obicei, ca şi în Vechiul Testament, din stofă de lână de culoare deschisă, mai ales albă, pentru a simboliza curăţia creştinilor; de aceea, la latini, acest veşmânt se numea tunica albă sau, simplu, alba.

În sec. al IV-lea stiharul era deja generalizat în uz ca veşmânt liturgic.

Diaconul îmbracă stiharul şi orarul la toate slujbele liturgice la care participă iar la Sfânta Liturghie îmbracă şi mânecuţele.

Stiharul diaconesc se confecţionează din stofă mai ales de culoare albă, simbolizând curăţenia spirituală a persoanelor sfinţite care îmbracă acest veşmânt. Întrucât diaconii în slujirea lor liturgică închipuie pe sfinţii îngeri, stiharul este legat tocmai de strălucirea şi curăţenia spirituală a îngerilor, care adesea s-au arătat oamenilor în veşminte albe.

La preoţi, „stiharul, care este alb, închipuie strălucirea Dumnezeirii şi viaţa vrednică de admiraţie a preotului”.

La arhierei, stiharul simbolizează „curăţia şi luminarea lui Iisus şi strălucirea şi curăţia îngerilor”. Râurile care împodobeau odinioară materialul din care era confecţionat stiharul simbolizează darul bogăţiei învăţăturilor, cu care trebuie să fie înzestrat arhiereul, după cuvântul Mântuitorului: „Cel ce crede în Mine, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui”.

În Biserica veche, chiar şi membrii clerului inferior (citeţii, psalţii şi ipodiaconii) purtau în biserică un stihar mai scurt, pe care îl primeau la hirotesie.

b. Orarul - îmbrăcăminte făcută din bumbac sau in şi brodată cu fire argintii sau aurii, care formează cruci, frunze sau spice de grâu.

După unii, termenul de orar vine de la cuvântul latinesc oro, orare (a se ruga). Orarul ar fi fost la început o pânză subţire, albă, lungă şi îngustă, pe care o purtau pe mână diaconii pentru a da semnul de rugăciune. Ar fi reprezentat, de altfel, acea bucată de pânză pe care mai marele sinagogii o ridica, la anumite timpuri, dintr-un loc înalt, atunci când se citea Legea, pentru ca poporul să zică „Amin”.

După alţi tâlcuitori, cuvântul orar ar veni de la os, ori, care înseamnă gură. Orarul ar fi fost la început un şerveţel cu care se ştergeau la gură credincioşii care se împărtăşeau cu Sfintele Taine.

Unii canonişti ortodocşi, precum Teodor Balsamon şi Matei Vlastaris, derivă demunirea orarului de la cuvântul όράω (a vedea, a observa), fiindcă cei care poartă orarul trebuie să fie cu toată luarea aminte la săvârşirea Sfintelor Taine şi la cele ce se întâmplă în sfântul locaş.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Isidor Pelusiotul, Gherman al Constantinopolului, Simeon al Tesalonicului spun că „orarul arată firea cea nevăzută a îngerilor, şi, atârnând pe umeri, însemnează aripile acestora. Pe el este scris întreit – sfânta cântare a îngerilor”.

c. Mânecuţele.

1. Originea lor nu este prea clară. Mânecuţele nu au un corespondent în veşmintele slujitorilor din Vechiul Testament. Unii cred că ele îşi a originea în mănuşile împăraţilor, pe care aceştia le îmbrăcau în chip special pentru a primi Sfânta Împărtăşanie în mână; această provenienţă a lor este însă puţin probabilă.

2. Alţii sunt de părere că mânecuţele s-ar fi transformat din manipulum, adică un şervet obişnuit sau o batistă mai mare, purtată în vechime de credincioşii mireni, pentru a-şi şterge sudoarea pe de faţă.

3. După o altă părere, mai apropiată de adevăr, mânecuţele au luat naştere din garniturile sau benzile de broderie care ornau în vechime mânecile stiharului, îndeosebi la arhierei, şi pe care patriarhul Gherman al Constantinopuluilui le numeşte τά λωρία τοΰ στιχαρίου zicând că acestea ar simboliza legăturile cu care iudeii au legat mâinile lui Iisus spre a-L duce la judecată, în faţa lui Ana şi a lui Caiafa. Pentru a fi mai uşor curăţate, ori pentru a fi ferite de deteriorare, marginile mânecilor stiharului au fost desfăcute de stihar, formând o piesă deosebită, în formă de manşete, dând naştere mânecuţelor de azi.

4. Mărturii despre existenţa şi folosirea mânecuţelor sub forma şi denumirea de azi avem abia din sec. al XI-lea. Se pare că până prin sec. XII purtarea lor era rezervată numai arhiereilor; purtarea lor de către preoţi şi diaconi introducându-se mai târziu şi generalizându-se numai prin secolele XV-XVII.

Mânecuţele simbolizează puterea lui Dumnezeu, Care dă tărie slujitorilor Săi, precum indică formula pentru îmbrăcarea mânecuţei de la mâna dreaptă. Unii tâlcuitori ai cultului spun că mânecuţele amintesc de funiile cu care au fost legate mâinile Mântuitorului după arestare Sa în grădina Ghetsimani.

Category: Teologia Liturgică | Added by: PortalOrtodox (2012-02-21)
Views: 215 | Tags: liturgica referat, liturgica speciala, liturgica online, relige, curs liturgica, referat, manual online liturgica | Rating: 0.0/0
Total comments: 0
Only registered users can add comments.
[ Sign Up | Log In ]
Site menu
Log In
Search
Site friends
Link exchange

Scheme electronice

Statistics

Total online: 1
Guests: 1
Users: 0
Copyright MyCorp © 2016