|
a. Stiharul (στοιχάριον sau
στιιχάριον, talaris). Demunirea provine de la dungile sau şirurile de purpură
(broderie), numite stihuri (στίχοι, clavi), cu care era impodobit
acest veşmânt liturgic la începuturi.
O haină exterioară lungă, ca o
tunică, purtau greco-romanii, Sfinţii Apostoli şi primii creştini, ea fiind
numită în general tunică sau manta.
Până prin sec. al IV-lea, această haină era purtată şi de
femei şi de clerici. După aceea încetează de a mai fi purtată în viaţa de toate
zilele şi devine un veşmânt exclusiv liturgic. În general stiharul liturgic
este privit ca o continuare a tunicii lungi până la glezne, numită Septuaginta,
tunica linea sau talaris, pe care o purtau preoţii Legii Vechi.
La început se făcea, de obicei, ca şi în Vechiul Testament, din stofă de lână
de culoare deschisă, mai ales albă, pentru a simboliza curăţia creştinilor; de
aceea, la latini, acest veşmânt se numea tunica albă sau, simplu, alba.
În sec. al IV-lea stiharul era deja generalizat în uz ca
veşmânt liturgic.
Diaconul îmbracă stiharul şi orarul la toate slujbele
liturgice la care participă iar la Sfânta Liturghie îmbracă şi mânecuţele.
Stiharul diaconesc se confecţionează din stofă mai ales de
culoare albă, simbolizând curăţenia spirituală a persoanelor sfinţite care
îmbracă acest veşmânt. Întrucât diaconii în slujirea lor liturgică închipuie pe
sfinţii îngeri, stiharul este legat tocmai de strălucirea şi curăţenia
spirituală a îngerilor, care adesea s-au arătat oamenilor în veşminte albe.
La preoţi, „stiharul, care este alb, închipuie strălucirea
Dumnezeirii şi viaţa vrednică de admiraţie a preotului”.
La arhierei, stiharul simbolizează „curăţia şi luminarea
lui Iisus şi strălucirea şi curăţia îngerilor”. Râurile care împodobeau
odinioară materialul din care era confecţionat stiharul simbolizează darul
bogăţiei învăţăturilor, cu care trebuie să fie înzestrat arhiereul, după
cuvântul Mântuitorului: „Cel ce crede în Mine, râuri de apă vie vor curge din
pântecele lui”.
În Biserica veche, chiar şi membrii clerului inferior
(citeţii, psalţii şi ipodiaconii) purtau în biserică un stihar mai scurt, pe
care îl primeau la hirotesie.
b. Orarul - îmbrăcăminte făcută
din bumbac sau in şi brodată cu fire argintii sau aurii, care formează cruci,
frunze sau spice de grâu.
După unii, termenul de orar vine de la cuvântul
latinesc oro, orare (a se ruga). Orarul ar fi fost la început o
pânză subţire, albă, lungă şi îngustă, pe care o purtau pe mână diaconii pentru
a da semnul de rugăciune. Ar fi reprezentat, de altfel, acea bucată de pânză pe
care mai marele sinagogii o ridica, la anumite timpuri, dintr-un loc înalt,
atunci când se citea Legea, pentru ca poporul să zică „Amin”.
După alţi tâlcuitori, cuvântul orar ar veni de la os,
ori, care înseamnă gură. Orarul ar fi fost la început un şerveţel cu care
se ştergeau la gură credincioşii care se împărtăşeau cu Sfintele Taine.
Unii canonişti ortodocşi, precum Teodor Balsamon şi Matei
Vlastaris, derivă demunirea orarului de la cuvântul όράω (a vedea, a observa),
fiindcă cei care poartă orarul trebuie să fie cu toată luarea aminte la
săvârşirea Sfintelor Taine şi la cele ce se întâmplă în sfântul locaş.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Isidor Pelusiotul, Gherman al
Constantinopolului, Simeon al Tesalonicului spun că „orarul arată firea cea
nevăzută a îngerilor, şi, atârnând pe umeri, însemnează aripile acestora. Pe el
este scris întreit – sfânta cântare a îngerilor”.
c. Mânecuţele.
1. Originea lor nu este prea clară. Mânecuţele nu au un
corespondent în veşmintele slujitorilor din Vechiul Testament. Unii cred că ele
îşi a originea în mănuşile împăraţilor, pe care aceştia le îmbrăcau în chip
special pentru a primi Sfânta Împărtăşanie în mână; această provenienţă a lor
este însă puţin probabilă.
2. Alţii sunt de părere că mânecuţele s-ar fi transformat
din manipulum, adică un şervet
obişnuit sau o batistă mai mare, purtată în vechime de credincioşii mireni,
pentru a-şi şterge sudoarea pe de faţă.
3. După o altă părere, mai apropiată de adevăr, mânecuţele
au luat naştere din garniturile sau benzile de broderie care ornau în vechime
mânecile stiharului, îndeosebi la arhierei, şi pe care patriarhul Gherman al
Constantinopuluilui le numeşte τά λωρία τοΰ στιχαρίου zicând că acestea ar
simboliza legăturile cu care iudeii au legat mâinile lui Iisus spre a-L duce la
judecată, în faţa lui Ana şi a lui Caiafa. Pentru a fi mai uşor curăţate, ori
pentru a fi ferite de deteriorare, marginile mânecilor stiharului au fost
desfăcute de stihar, formând o piesă deosebită, în formă de manşete, dând
naştere mânecuţelor de azi.
4. Mărturii despre existenţa şi folosirea mânecuţelor sub
forma şi denumirea de azi avem abia din sec. al XI-lea. Se pare că până prin
sec. XII purtarea lor era rezervată numai arhiereilor; purtarea lor de către
preoţi şi diaconi introducându-se mai târziu şi generalizându-se numai prin
secolele XV-XVII.
Mânecuţele simbolizează puterea lui Dumnezeu, Care dă tărie
slujitorilor Săi, precum indică formula pentru îmbrăcarea mânecuţei de la mâna
dreaptă. Unii tâlcuitori ai cultului spun că mânecuţele amintesc de funiile cu
care au fost legate mâinile Mântuitorului după arestare Sa în grădina
Ghetsimani.
| 
