|
Biserica
primară nu a cunoscut decât trei trepte ale ierarhiei sacramentale:
episcopatul, presbiteratul (preoţia) şi diaconatul, cu excepţia diaconiţelor şi
a prezbiterelor. Numărul credincioşilor a crescut însă, iar formele cultului au
inceput să ia o dezvoltare din ce in ce mai mare, aşa încât treapta
diaconatului n-a mai putut satisface toate trebuinţele şi funcţiile noi ale
cultului.
A trebuit ca
unele dintre sarcinile iniţiale de mai mică importanţă, ale diaconilor, sa fie
preluate de alţi slujitori bisericeşti. Pe lângă ierarhia celor trei trepte,
sau a clerului propriu-zis, au luat naştere cu timpul o serie întreagă de noi
slujitori ai cultului.
Toţi aceştia
erau instituiţi prin hirotesire. Ei alcătuiau ceea ce în dreptul bisericesc se
numeşte clerul inferior. Cu un termen general, toţi slujitorii din această
categorie erau numiţi clerici sau slujitori.
Unele din
treptele clerului inferior s-au nascut chiar în timpurile de prigoană a
Bisericii, altele – cele mai multe – după pacea Bisericii, în sec. IV-VI, când
dezvoltarea treptată a cultului şi solemnitatea serviciilor divine făceau
necesară sporirea numărului slujitorilor bisericeşti. Cei mai importanţi dintre
clericii inferiori sunt: ipodiaconii, psaltul si anagnostul sau citeţul.
În afară de
aceasta au existat însă în biserica veche şi alte trepte ale clerului inferior.
| 
