Despre slavirea lui Dumnezeu de la inceputul Liturghiei (si ectenia cea mare)
CAPITOLUL XII
Despre slavirea lui Dumnezeu de la inceputul Liturghiei (si ectenia cea mare)
Ca
orice slujba sfanta, Liturghia incepe cu slavirea lui Dumnezeu:
"Binecuvantata este imparatia Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh..."
Convorbirea cu Dumnezeu poate fi: multumire, slavire, marturisire sau
cerere. Intre acestea, locul cel dintai il ocupa slavirea (doxologia).
Asa se cuvine unor casnici intelepti, cand se infatiseaza inaintea
stapanului lor; sa nu vorbeasca mai intai despre cele ce-i intereseaza
pe ei insisi, ci despre cele ale stapanului. Asa facem cand slavim
pe Dumnezeu. Caci cel ce cere, cere ca sa-si inmulteasca sau sa-si
imbunatateasca propria avutie; cel ce se marturiseste, pe sine insusi se
vadeste, cautand sa scape de rele, iar cel ce multumeste, multumeste
pentru bucuria de a fi primit ceva. Insa cel ce slaveste, nu se mai
gandeste la sine insusi sau la ale sale, el preamareste pe Stapanul,
puterea si slava Lui, fara sa caute vreun folos.
Pe langa
acestea, insasi firea si logica lucrurilor impun slavirea lui Dumnezeu
la inceputul Liturghiei. Caci atunci cand ne indreptam gandul spre
Dumnezeu, ne vine indata in minte slava cea mai presus de cuget, puterea
si marirea Lui, din care decurg uimirea si admiratia noastra fata de El
adica slavirea. Mergand mai departe, cugetam la bunatatea si la iubirea
Lui de oameni, din care decurge recunostinta (multumirea) noastra fata
de El. Dupa aceasta, gandul ne duce la nemarginita Sa bunatate si la
bogatia iubirii Sale de oameni, comparata cu rautatea noastra, a
oamenilor, carora El nu inceteaza de a ne face bine. Caci cugetand la
rautatea omeneasca, ne putem da seama, mai bine decat prin alte
mijloace, cat de mult iubeste Dumnezeu pe oameni, pentru ca ea e mai
aproape de noi, ba e chiar in noi insine si o avem intotdeauna in fata
ochilor nostri. Iar a pomeni pacatele noastre in fata lui Dumnezeu, este
ceea ce se cheama marturisire. Abia in al patrulea rand vine
cererea. Intr-adevar, increderea ca vom dobandi cele ce cerem cand ne
rugam o capatam numai dupa ce ne-am gandit mai intai la bunatatea si
iubirea lui Dumnezeu fata de noi, oamenii. Caci daca Dumnezeu e bun
chiar si cu cei rai, cu atat mai mult va fi cu cei ce s-au schimbat si
cu cei ce s-au indreptat mai dinainte prin marturisirea pacatelor dupa
cum a zis proorocul: "Marturiseste-ti mai intai pacatele, ca sa te
indreptezi". Iata de ce slavirea, (doxologia) are cel dintai loc in
convorbirile noastre cu Dumnezeu. De aceea, la inceputul oricarei
rugaciuni sau slujbe, preotul aduce, in primul rand, slava lui Dumnezeu.
Dar pentru ce binecuvanteaza preotul treimea Dumnezeirii iar nu
unitatea Ei? Caci nu zice: binecuvantat este Dumnezeu sau binecuvantata
este imparatia lui Dumnezeu, ci pomeneste fiecare persoana a Sfintei
Treimi, in parte: "Binecuvantata este imparatia Tatalui si Fiului si a
Sfantului Duh..." - Pentru ca prin intruparea Domnului, oamenii au
invatat mai intai ca Dumnezeu e in trei fete. Si cum Sfanta Liturghie
este taina acestei intrupari a Domnului, la inceputul ei se cuvine sa
fie pusa in lumina si sa fie propovaduita Treimea.
Dupa
cuvantare, preotul (diaconul) incepe rugaciunea zicand "Cu pace,
Domnului sa ne rugam!" Noi nu stim sa ne rugam cum se cuvine si, pentru
ca sa nu vorbim in zadar , Biserica ne invata cele ce se cuvin despre
rugaciune, aratandu-ne, mai intai, cum sa ne rugam; "Cu pace". Dar de ce
indata dupa binecuvantare ea ne-a poruncit sa facem rugaciunea de
cerere, inainte de a ne fi marturisit si a fi multumit lui Dumnezeu?
Pentru ca, atunci cand spune: "Cu pace", ea presupune si marturisirea si
multumirea, daca privim lucrurile mai in adanc. Intr-adevar, pace in
suflet nu poate avea omul care este vesnic nemultumit de cele ce i se
intampla in viata, ci numai acela care cu recunostinta multumeste lui
Dumnezeu pentru toate, dupa cum ne invata Sfantul apostol Pavel.
Pace nu poate avea, de asemenea, nici acela care n-are constiinta
curata; ori constiinta curata fara marturisire e cu neputinta. Iata de
ce am spus ca cine se roaga "cu pace", inseamna ca in sufletul lui a
multumit mai intai si s-a marturisit.
De altfel, chiar lucrul pe
care-l cerem, presupune ca am adus multumirie si ca ne-am marturisit.
Caci ce cerem? - Sa fim miluiti: ("Doamne, miluiestene!"). Dar aceasta e
cererea unor vinovati, care cand nu mai au nici un cuvant de
indreptatire, lipsiti de orice aparare, inalta acest ultim strigat catre
judecatorul lor, nadajduind sa dobandeasca ceea ce cer, nu pentru
meritele lor, ci prin milostivirea aceluia. E ruga unor oameni care
recunosc cat de mare este bunatatea Judecatorului si cat de grea este
vinovatia lor. Aceasta inseamna atat marturisire cat si recunoastere.
Preotul
indeamna dintru inceput poporul la rugaciune, ca unul care e oranduit
pentru aceasta, caci de aceea si sade el in fata poporului, dar si ca un
imputernicit si mijlocitor al credinciosilor, pentru ca "rugaciunile
lui staruitoare sa aiba multa putere", cum zice Sfantul Apostol Iacov.
Caci rugaciunea dreptului lucreaza atunci cand toti aceia pentru care se
face dreptate si rugaciunea, aduc toate cele cuvenite din partea lor:
curatia faptelor, rugaciuni, orice alta virtute care place lui
Dumnezeu. Dar care e cea dintai cerere? - "Pentru pacea de sus si pentru
mantuirea sufletelor noastre". Dupa ce ne-a invatat mai intai cum
trebuie sa ne rugam, ni se spune acum si ce trebuie sa cerem in primul
rand: imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui. Caci "mantuirea
sufletelor" inseamna imparatia lui Dumnezeu, iar "pacea de sus" este tot
una cu dreptatea Lui. Aceasta este "pacea lui Dumnezeu care covarseste
toata mintea", despre care vorbeste Sfantul Apostol Pavel si pe care
Domnul a dat-o sfintilor Sai Apostoli, inainte de a Se sui la Tatal,
zicand: "Pace las voua, pacea Mea dau voua". Dupa cum in Sfanta
Evanghelie, cuvantul dreptate nu inseamna numai a da fiecaruia ce este
al sau, ci virtute in general, tot asa si aici cuvantul pace este
luat in intelesul larg si insemneaza rodul tuturor virtutilor si al unei
intelepciuni desavarsite. Caci o singura virtute de-ti va lipsi, nu
poti avea pace desavarsita; cel ce vrea sa ajunga la aceasta, trebuie sa
fi atins toate virtutile. Prin urmare, trebuie sa ne sarguim a
dobandi mai intai pacea care sta in putinta noastra si dupa aceea sa
cerem de la Dumnezeu pacea Lui; si tot asa trebuie sa facem cu orice
virtute. Caci exista o intelepciune care se capata prin stradania
noastra si alta pe care Dumnezeu o da sufletului; tot asa si cu
dragostea, rugaciunea, stiinta si toate celelalte. De aceea ne vorbeste
preotul mai intai despre pacea care sta in putinta noastra, adica pe
care o putem dobandi noi insine, atunci cand ne indeamna sa ne rugam lui Dumnezeu "cu pace"; iar dupa aceea
pomeneste de pacea pe care ne-o daruieste Dumnezeu, indemandu-ne sa o
cerem de la El: "Pentru pacea de sus... Domnului sa ne rugam!". Aici
este vorba nu numai despre pacea dintre noi, cand adica nu ne uram unii
pe altii, ci si despre cea din noi insine, pe care ne-o da cugetul
curat. Si de cat folos ne este aceasta pace! Sau, mai bine zis, aceasta
virtute ne este neaparat trebuitoare. Caci unui cuget tulburat, ii este
absolut cu neputinta sa se apropie de Dumnezeu, deoarece il impiedica
insasi natura tulburarii. Pe cand pacea face totdeauna din mai multi
unul, tulburare dimpotriva, imparte pe unul singur in mai multi; cum am
putea atunci sa ne asemuim lui Dumnezeu, Cel unul si simplu?
Omul
care se roaga fara pace in suflet, nu poate sa se roage cum se cuvine
si nici nu foloseste nimic dintr-o asemenea rugaciune. Caci ori il
tulbura mania si ura, care-i alunga din suflet pacea - si atunci
rugaciunea nu-i va aduce nici iertarea pacatelor si cu atat mai mult nu
va dobandi nici vreun alt dar; ori il mustra cugetul si-l osandeste
inima pentru pacatele facute si atunci aceasta neliniste care-l
framanta, il face sa n-aiba nici o indrazneala fata de Dumnezeu, precum
zice Scriptura. Unul ca acesta se roaga fara indrazneala, adica fara
incredere; dar cine se roaga fara incredere, se roaga in zadar si fara
nici un folos. Iata deci pentru ce ni se porunceste sa ne rugam lui
Dumnezeu "cu pace" si sa cerem, inainte de toate, "pacea de sus".
Iar
dupa aceasta, suntem indemnati sa ne rugam din tot sufletul si pentru
alte lucruri: nu numai pentru Biserica si pentru stapanire, pentru
carmuitorii bisericesti si cei lumesti, pentru cei ce sunt in primejdii,
in necazuri si in nevoi, ci pentru toti oamenii din toata lumea. Ne
rugam "pentru pacea a toata lumea...", ca unii care stim ca Dumnezeu
este stapanul obstesc al tuturor faptuirilor Sale si ca El are grija de
toate, ca un ziditor al lor; iar acela care poarta grija acestora il
cinsteste mai bine decat daca I-ar aduce jertfa. In al doilea rand, ne
rugam pentru ca, in pacea si linistea lor tihnita si netulburata si noi
sa putem duce o viata tihnita si netulburata in toata cucernicia si
vrednicia, dupa cum ne indeamna sfantul Pavel. Vezi I Ioan III, 21-22
si V, 14-15.
Ne rugam nu numai pentru cele sufletesti, ci si
pentru bunurile materiale de care avem nevoie: pentru buna intocmirea
vazduhului, pentru imbelsugarea roadelor pamantului, ca sa ne aducem
aminte ca Dumnezeu este izvorul si datatorul a toate si ca numai spre El
sa ne indreptam privirea. Caci Mantuitorul insusi ne-a poruncit sa
cerem de la Dansul chiar painea cea de toate zilele, odata cu celelalte
lucruri.