Despre rugaciunea preotului pentru credinciosi, dupa impartasirea acestora
CAPITOLUL XL
Despre rugaciunea preotului pentru credinciosi, dupa impartasirea acestora
Apoi
preotul cere, pentru cei ce s-au impartasit cu Sfintele Taine,
mantuirea si binecuvantarea de la Dumnezeu. Si care-i rugaciunea? -
"Mantuieste, Dumnezeule, poporul Tau si binecuvanteaza mostenirea Ta!"
Si aceasta rugaciune este imprumutata tot din cuvintele Proorocului; iar
in alta parte, acelasi Prooroc graieste ca din partea Tatalui catre
Fiul: "Voi da Tie neamurile mostenire si stapanirea Ta pana la marginile
pamantului. Adica ceea ce Fiul poseda din vesnicie ca Dumnezeu ce era, a
mostenit mai pe urma, ca om. Daca deci El este Ziditorul nostru, de ce
nu zice preotul: "Binecuvanteaza fapturile Tale, pe care le-ai zidit",
ci: "Binecuvanteaza mostenirea Ta"? - Pentru ca sa-L induplece mai bine,
aducandu-I aminte de smerenia cu care S-a smerit pentru noi. Preotul
vrea sa spuna: "Ma rog pentru robii Tai acestia, printre care Te-ai
indurat sa cobori si sa vietuiesti laolalta cu ei, Tu care stapanesti
toate, si sa fii numit mostenitor Tu, pentru Care nimic nu e castigat
(caci ale Tale sunt toate, din veci)". Cand amintim de o legatura a
noastra mai stransa, cu Dumnezeu, Il facem pe El mai indurator spre noi.
Iar "mostenirea" este tocmai aceasta legatura mai stransa decat
credinta: cu mult mai de aproape si mai bine ne-a luat Fiul in stapanire
ca mostenitor, decat avusese mai-nainte in calitate de creator al
nostru. Intr-adevar, prin creatie El avea stapanire doar asupra firii
oamenilor; prin mostenire insa, Fiul S-a facut stapan al mintii si al
vointei oamenilor ceea ce insemneaza cu adevarat a stapani pe oameni.
Caci insusirea de creaturi este comuna si fiintelor necuvantatoare ca si
lucrurilor neinsufletite; prin fire, toate sunt supuse lui Dumnezeu, ca
niste fapturi, ziditorul lor; - Supunand noi insine, de buna voie,
mintea si vointa noastra, Celui ce S-a pogorat pe pamant, S-a rastignit
pentru noi si a inviat; mintea I-am supus-o, fiindca am recunoscut ca
Dumnezeu adevarat si Stapan a toata faptura; iar voia, fiindca L-am
iubit si am primit cu bucurie stapanirea si jugul Lui pe umerii nostri.
Asa
i-a mostenit Dumnezeu pe oameni, asa i-a luat cu adevarat in stapanire.
Aceasta stapanire o dorea de demult Proorocul Isaia, cand se ruga:
"Doamne Dumnezeul nostru, mosteneste-ne pre noi!". Iata deci ce
insemneaza mostenirea despre care Psalmistul ne spune ca a primit-o Fiul
Unul-Nascut de la Tatal si de care se vorbeste in rugaciunea de mai
sus.
