Despre cele ce ne obiecteaza unii latini cu privire la sfintirea darurilor si raspuns la obiectiunea lor
CAPITOLUL XXIX
Despre cele ce ne obiecteaza unii latini cu privire la sfintirea darurilor si raspuns la obiectiunea lor
Aici
insa unii Latini resping invatatura noastra. Ei sustin ca, dupa, ce
s-au rostit cuvintele Mantuitorului: "-Luati, mancati..." si celelalte,
n-ar mai fi nevoie de nici o rugaciune pentru sfintirea darurilor,
intrucat aceasta sfintire s-ar savarsi prin insesi cuvintele de mai sus.
Prin urmare - zic ei mai departe cei care, dupa rostirea acelor
cuvinte, numesc darurile tot paine si vin, rugandu-se pentru sfintirea
lor ca si cand ar fi inca nesfintite nu numai ca sunt atinsi de boala
necredintei, dar mai fac si un lucru oarecum zadarnic si de prisos. Ca
darurile se sfintesc prin cuvintele Mantuitorului - pretind ei -, o
dovedeste sfantul Ioan Gura de Aur. Acesta zice ca, asa precum
cuvintele: "cresteti si va inmultiti..." au fost rostite o singura data
de catre Dumnezeu, la facerea lumii, dar sunt de-apururea lucratoare,
tot asa si cuvintele de la instituirea Sfintei Euharistii, desi rostite o
data de catre Mantuitorul, isi fac totdeauna efectul. Urmeaza de aici
ca cei ce se bizuiesc mai mult pe propria lor rugaciune decat pe
cuvintele Mantuitorului, mai intai dispretuiesc acele cuvinte ca lipsite
de orice putere; al doilea, ei dovedesc ca se incred mai mult in ei
insisi; si, al treilea, ei fac ca un lucru asa de mare, cum este taina
prefacerii, sa atarne de efectul indoielnic al unei rugaciuni omenesti.
Astfel, unii ca acestia fac sa para plina de nesiguranta tocmai taina in
care trebuie sa credem cu cea mai mare tarie; caci nu totdeauna cel ce
se roaga este si ascultat, chiar daca ar fi un Pavel in virtute. Nu e
greu insa sa respingem toate aceste critici ale Latinilor. Sa incepem
chiar cu spusele dumnezeiescului Ioan Gura de Aur, pe care ei se
intemeiaza atat de mult; sa vedem daca cuvintele de la Cina ale
Mantuitorului au aceeasi putere ca si cuvintele de la creatie.
Intr-adevar,
Dumnezeu a zis: "Cresteti si va inmultiti!..." Dar ce? Nu cumva dupa
rostirea acestor cuvinte nu mai avem trebuinta de nimic altceva pentru
ca sa crestem si sa ne inmultim? Oare nu avem nevoie de casatorie, de
familie, si de atatea altele, fara de care neamul omenesc nu poate
dainui si inainta? Caci pentru a naste fii, trebuie mai intai sa ne
casatorim, iar dupa casatorie sa ne si rugam pentru acelasi lucru, fara
ca prin aceasta sa credem ca dispretuim cuvintele de la creatie: stim ca
ele sunt principiul nasterii, dar isi fac efectul numai prin casatorie,
prin hrana si celelalte. Tot asa si la sfintirea darurilor: noi credem
ca insesi cuvintele Mantuitorului savarsesc taina prefacerii, insa numai
prin mijlocirea preotului, adica la cererea si prin rugaciunea lui.
Caci acele cuvinte nu lucreaza de la sine, prin oricine sau oricum, ci
sunt multe conditiuni care se cer indeplinite si fara de care ele nu-si
fac efectul. De pilda, cine nu stie ca moartea Domnului este singura
care a adus lumii iertarea pacatelor? Dar mai stim si altceva ca, in
afara de ea, mai e nevoie si de credinta, de spovedanie si de rugaciunea
preotilor; fara acestea nimeni nu e dezlegat de pacate. Dar ce? Asta
inseamna ca dispretuim noi moartea Domnului sau o credem lipsita de
orice putere, daca socotim ca la roadele ei trebuie sa adaugam,
neaparat, si conlucrarea noastra insine? - Nicidecum!
Prin
urmare, nu e deloc drept sa criticam pe cei ce se roaga pentru sfintirea
darurilor; bizuindu-se pe rugaciune, acestia nu se incred in ei insisi
(cum pretind Latinii), ci in Dumnezeu, Care a fagaduit ca ne va da. Caci
ideea de rugaciune presupune tocmai contrariul (a ce cred Latinii):
ceea ce face pe oameni sa se roage, este ca nu se bizuiesc pe ei insisi,
ci cred ca numai Dumnezeu ar putea sa le implineasca ruga. Aceasta o
spune cel ce se roaga, atunci cand, uitandu-se pe sine, alearga la
Dumnezeu, ca unul care isi recunoaste neputinta si de aceea isi pune
toata nadejdea in Cel de sus. "Nu-mi este dat mie acest lucru - zice el -
si nici nu sta in putinta mea, ci al Tau este si in Tine imi pun toata
increderea..." Deci, cu atat mai mult, atunci cand ne rugam pentru niste
lucruri mai presus de fire si de orice pricepere, cum sunt Sfintele
Taine, trebuie neaparat sa ne punem increderea numai si numai in
Dumnezeu. Caci omul n-ar fi fost nici macar sa-i treaca prin minte
asemenea lucruri daca nu l-ar fi invatat Dumnezeu, nici sa le doreasca
daca nu-l indemna El, si nici nu s-ar fi asteptat sa le primeasca, daca
Cel fara minciuna nu l-ar fi facut sa le nadajduiasca. Asa incat nimeni
n-ar fi cutezat macar sa se roage pentru ele, daca n-ar fi aratat
limpede El Insusi ca intr-adevar voieste sa I le cerem si ca le va da
celor ce I se roaga cu staruinta.
Iata de ce rugaciunea noastra
pentru sfintirea darurilor (epicleza) nu poate fi nici indoielnica si
nici cu efect nesigur. Caci Insusi Domnul, Cel ce totdeauna a aratat ca
voieste sa dea, o implineste. De aceea, noi credem ca sfintirea
darurilor se savarseste prin rugaciunea preotului, ca unii care ne
bizuim nu pe puterea omeneasca, ci pe puterea lui Dumnezeu. Si credem,
aceasta nu pentru omul care se roaga, ci pentru Dumnezeu, Care asculta
rugaciunea si nu pentru ca o cere omul, ci pentru ca Adevarul a fagaduit
ca va da. Intr-adevar, Hristos a aratat ca voieste sa dea totdeauna
acest dar, ceea ce nici nu mai e nevoie sa dovedim. Caci pentru aceasta a
venit El pe pamant, S-a jertfit si a murit; de aceea exista altare,
preoti, atatea mijloace de curatire si toate poruncile, invataturile si
indemnurile: ca sa ne puna la indemana Masa aceasta (a Sfintelor Taine).
De aceea zicea Domnul ca dorea atata Pastele Iudeilor, pentru ca voia
sa intemeieze atunci si sa lase ucenicilor Sai, Pastele cel adevarat,
(al nostru); de aceea a poruncit; "Aceasta sa faceti intru pomenirea
Mea!", ca unul Care voieste ca noi sa savarsim totdeauna aceasta lucrare
sfanta. Asadar, ce indoiala ar putea avea cei ce se roaga lui Dumnezeu,
cand, pe de o parte, ei stiu ca vor dobandi ceea ce cer si cand, pe de
alta, Cel ce are puterea de a da, doreste sa dea?
Prin urmare,
cei ce cred ca sfintirea darurilor se savarseste prin rugaciunea
preotului, nu nesocotesc cuvintele Mantuitorului, nici nu se bizuiesc pe
ei insisi si nici nu fac ca aceasta taina sa atarne de efectul
indoielnic al unei rugaciuni omenesti, cum ne invinovatesc pe nedrept
latinii. Caci si prea sfantul mir, despre care fericitul Dionisie
(Areopagitul) zice ca este pe aceeasi treapta cu dumnezeiasca
Impartasanie, se savarseste si se sfinteste tot prin rugaciune. Iar cine
are credinta nu se indoieste catusi de putin ca rugaciunea are putere
savarsitoare si sfintitoare. De asemenea, hirotonia preotului si a
arhierelui se savarsesc intr-acelasi chip, adica tot prin rugaciune: "Sa
ne rugam pentru aceasta, ca sa se pogoare peste dansul harul Prea
Sfantului Duh..." glasuieste, catre cler, arhiereul care hirotoneste,
dupa punerea mainilor. Chiar si in Biserica Latinilor, la hirotonia
preotului, dupa ce s-a turnat mir pe capul celui ce se hirotoneste,
arhiereul slujitor se roaga ca harul cel bogat al Sfantului Duh sa se
pogoare peste acela. La fel, iertarea pacatelor se da, celor ce se
pocaiesc, tot prin rugaciunea preotilor si tot prin ea se savarseste si
taina Sfantului Maslu, care poate sa dea, celor ce o primesc, atat
tamaduirea bolilor trupesti cat si iertarea pacatelor, precum ne spune
predania apostolica: "De este cineva bolnav intre voi, sa cheme preotii
Bisericii si sa se roage pentru dansul, ungandu-l cu untdelemn in numele
Domnului; si rugaciunea credintei va mantui pe cel bolnav si-l va
ridica pe el Domnul si de va fi facut pacate, se vor ierta lui". Ce vor
raspunde la aceasta, aceia care resping rugaciunea pentru
sfintirea darurilor? Caci daca aceasta rugaciune ar avea efect nesigur -
asa cum pretind ei - atunci nesigura ar fi si hirotonia, indoielnica ar
si puterea sfintitoare a sfantului mir. Fiindca altarul (sfanta Masa),
pe care trebuie sa aseze painea euharistica, se sinteste prin sfantul
mir, care, la randul lui, se sfinteste tot prin rugaciuni. Dar daca si
preotia si altarul sunt puse la indoiala atunci nici Taina Sfintei
Impartasanii n-ar mai putea sa fiinteze. Caci nici Latinii n-ar putea
spune ca cuvintele Mantuitorului ar sfinti darurile chiar si atunci cand
sunt rostite de un laic, sau fara altar. Si cum am fi siguri de
iertarea pacatelor noastre, daca n-am avea incredere in preoti si in
rugaciunile lor? Atunci, celor ce dau crezare unor astfel de nascociri,
nu le-ar mai ramane nimic altceva de facut decat sa desfiinteze, cu
totul, crestinismul. Se pare deci ca virtutea e pusa la indoiala in
primul rand la aceia care gandesc astfel de lucruri; si aceasta e foarte
primejdios pentru cei ce scornesc lucruri straine de predaniile
Sfintilor Parinti si zdruncina increderea in ele.
Cum ca
Dumnzezeu asculta rugile noastre, ca El trimite Duhul Sau cel Sfant
acelora care-l cer si ca nimic nu e cu neputinta celor ce I se roaga cu
credinta, a spus-o El Insusi si nimic nu ne face sa credem ca fagaduinta
Lui nar fi adevarata. Dar ca asa ceva ar dobandi si cei care recita
niste cuvinte dumnezeiesti, nu e spus nicaieri. Cum ca Sfintele Taine,
adica atat Sfanta Euharistie cat si celelalte pe care le-am pomenit, se
savarsesc intr-adevar prin rugaciune, ne-au lasat-o prin traditie
Sfintii Parinti, care au invatat de la Sfintii Apostoli si de la urmasii
lor; printre multi altii, (au spus-o) si Vasile cel Mare si Ioan Gura
de Aur, marii dascali ai Bisericii. Iar pe cei ce se impotrivesc
acestora, nu trebuie sa-i invredniceasca de nici un raspuns aceia care
tin sa fie dreptcredinciosi.
Dar ca cuvintele Mantuitorului,
rostite in forma de istorisire, ar fi de ajuns pentru sfintirea
darurilor, n-a spus-o nici unul dintre Apostoli sau dintre Invatatorii
Bisericii. Ca aceste cuvinte, rostite o singura data de Domnul, sunt
necurmat active, ca si cuvintele creatiunii, numai pentru ca au fost
rostite de Dansul, o spune si Sfantul Ioan Gura de Aur; dar ca ele ar
avea aceeasi putere si acum cand sunt rostite de preot - cum sustin
Latinii - nu o aflam de nicaieri. Caci nici cuvintele creatiunii nu-si
fac efectul fiindca ar fi rostite de un om oarecare, ori de cate ori ar
fi, ci pentru ca au fost rostite odata de Dumnezeu Insusi.
