Adeseori ne este dat sa auzim crainici de la televiziune sau radio, atunci cand anunta decesul unei persoane, spunand: „Cutare academician sau mare profesor, actor, cantaret sau om de televiziune etc. a trecut in nefiinta". Cu cateva saptamani in urma, intre 2-3 iulie, auzeam o prezentatoare de la Radio Actualitati anuntand inceperea festivitatilor de la Manastirea Putna, cu prilejul aniversarii a 500 de ani de la „trecerea in nefiinta" a Binecredinciosului Voievod Stefan cel Mare si Sfant. Imediat, aceeasi persoana anunta ca primul cuvant omagial urmeaza sa-l rosteasca D-l X., care intre altele, spunea: „Astazi se implinesc 500 de ani de la trecerea in vesnicie a Voievodului Stefan cel Mare si Sfant" etc. Mi-am zis: asa da, a trece in vesnicie, in eternitate, este cu totul altceva decat a trece in nefiinta, cum zisese prezentatoarea. Uneori, si chiar destul de recent, am primit pomelnice la Sfantul Altar pentru pomenirea mortilor, pe care in loc sa se scrie, ca titlu pentru orientarea preotului, Morti sau Raposati, gasim scris: Trecuti in nefiinta, sau Pentru odihna celor trecuti in nefiinta, si apoi se insira in pomelnic numele mortilor. Daca sunt trecuti in nefiinta, adica daca ei nu mai exista, atunci cine sa se mai odihneasca?! Dupa mine, sunt cuvinte fara noima, cuvinte rostite fara a fi mai intai gandite, cuvinte care creeaza un paradox, fie ca sunt rostite din necredinta, din ignoranta sau din nesabuinta. Chiar pe cei necredinciosi, atei, materialisti, care nu cred in inviere si existenta si nemurirea sufletului, oamenii de stiinta care au studiat materia si legile universului lasate de Dumnezeu ii asigura ca „in natura, nimic nu se pierde, nimic nu se creeaza, totul se transforma" (deci nu trece in nefiinta), teorie enuntata cu peste 200 de ani in urma de marele chimist francez Lavoisier (1743-1794), in „legea conservarii maselor".
Adevarul revelat
Dar ce zic eu oamenii de stiinta? A spus-o, de la Facere, chiar Atoatecreatorul si Atoatestiutorul Dumnezeu (Facerea 2, 19), cand, dupa caderea in pacatul neascultarii, cearta si pedepseste pe rand: sarpele, pe Eva, apoi pe Adam, caruia intre altele ii spune: „In sudoarea fetei tale iti vei manca painea pana te vei intoarce in pamantul din care esti luat; caci pamant esti si in pamant te vei intoarce". Iata care este deci adevarul/dogma creatiei dumnezeiesti si a existentei in eternitate a creatiei lui Dumnezeu - invatatura de baza din doctrina Bisericii noastre Ortodoxe. Dupa aceasta doctrina ortodoxa, moartea nu este decat despartirea sufletului de trup, drept consecinta a pacatului; care trup nu dispare in neant - in nefiinta -, ci doar se transforma in ceea ce a fost initial, dupa cum i-a poruncit Stapanul: „...caci pamant esti si in pamant te vei intoarce", iar sufletul nemuritor se duce catre Dumnezeu, care l-a suflat odinioara peste lutul lui Adam, dandu-i viata. Dupa moarte (= despartirea sufletului de trup) urmeaza judecata particulara a sufletului, care este randuit - provizoriu, dupa fapte - la bine sau la rau pana la Invierea cea de obste si Judecata de Apoi, atunci cand la porunca lui Dumnezeu arhanghelii vor suna din trambite si fiecare suflet se va uni din nou cu trupul in care a vietuit pe pamant, inviind astfel pentru a primi la Judecata cea mare: binele - raiul, sau raul - iadul.
Fata in fata cu moartea
Intre aceste doua judecati, cei care au murit in credinta, cu nadejdea invierii si a vietii vesnice, spovediti, caiti si impartasiti, dar care totusi nu s-au pregatit multumitor prin fapte bune pentru a dobandi gratierea totala la Judecata, rugaciunile Bisericii (Sf. Liturghie, parastasele cu dezlegari) si milosteniile celor vii ii mai pot ajuta. Dar dupa Judecata cea de obste, cand se va incheia sorocul acestei lumi, nu se mai poate face nimic pentru nimeni, ci va incepe eternitatea, rasplatindu-l Dumnezeu pe fiecare dupa faptele lui.
Sunt oameni care toata viata pana la moarte o traiesc in pacate grele, fara sa se indrepte, sa se caiasca si sa ceara iertare lui Dumnezeu. Acestia ar dori ca la moarte sa dispara cu totul din existenta, sa treaca deci in nefiinta, ca sa nu mai fie pedepsiti vesnic pentru pacatele lor, dar acest lucru este cu neputinta. De aceea unii ca acestia fac afirmatia ca „dupa moarte nu mai este nimic: aici e raiul, aici e iadul", dar, de fapt, eu chiar cred ca le-ar placea sa fie asa, adica sa nu mai fie pedepsiti pentru tot ce au facut. Pe de alta parte, nu cred ca ei sunt chiar atat de convinsi de acest lucru si se zbat intr-o nefericita indoiala, in nesiguranta si necredinta.
O data creat dupa chipul lui Dumnezeu, cu suflet nemuritor, omul nu mai poate muri si disparea din existenta niciodata. Acest lucru l-a sesizat si poetul Al. Vlahuta: „Nu de moarte ma cutremur, ci de vesnicia ei"; si aceste cuvinte infricoseaza mai ales pe cei morti duhovniceste si surprinsi de moarte nepregatiti. Dar cei ce Il iubesc pe Dumnezeu si fac voia Lui nu trebuie sa se teama de moarte, care ii trece la viata cea adevarata si fericita!
