In traditia Parintilor Bisericii, a
Parintilor greci in mod special, exista o legatura circulara intre
moarte si atitudinea de separare a omului in raport cu sursa divina a
vietii. Moartea este consecinta pacatului - dupa cum o numeste Traditia.
Stim bine termenul "pacat", care este pronuntat foarte rar astazi - am
fost atat de moralisti, incat am identificat pacatul cu pacatul carnii!
Dar daca vorbim oamenilor de astazi despre spaima, despre singuratatea
daunatoare, despre profanare, despre separare, ei inteleg atunci foarte
bine ce este pacatul.
In traditia Parintilor Bisericii,
moartea este consecinta pacatului, dar este urmata de Judecata divina.
Moartea care, in mod paradoxal, este o parte din ceea ce stiinta numeste
evolutie, devine in mod straniu buna !
Exista in Biblie si in Traditia crestina
o afirmatie fundamentala, aceea ca nu Dumnezeu a creat moartea; nu
Dumnezeu a creat Raul. Dumnezeu primeste la Sine intreaga moarte,
intregul rau. El le primeste asupra chipului Sau chiar inainte de a se
fi intrupat, de a fi fost legat la ochi si palmuit. Dupa cum spunea Leon
Blois: "Chipul lui Dumnezeu siroieste de sange, in intuneric."
Dumnezeu este implinirea vietii.
Creaturile au viata doar prin participare la viata divina si viata lor
se indreapta spre o participare din ce in ce mai puternica. Amintiti-va
cuvintele sugestive ale Genezei: Domnul Dumnezeu a luat tarana din
pamant, a facut pe om si a suflat in fata lui suflare de viata si s-a
facut omul "fiinta vie". Dumnezeu da viata omului prin chiar duhul Sau,
dar asteapta de la om un raspuns liber, o iubire libera. De aceea ii
este necesara omului experienta finitudinii sale, care trebuie sa fie o
finitudine deschisa; pacatul este indoiala, pretentia de a trai prin
tine insuti, din tine insuti, precum Dumnezeu, fara Dumnezeu.
Un text care este citit in bisericile
Ortodoxe in timpul Postului Pastelui spune ca omul a devenit idolul lui
insusi si, in loc sa se ofere lumii ca apostol si rege, el vrea sa o
acapareze, ignorandu-L sau refuzandu-L pe Dumnezeu! Astfel, moartea nu
este pedeapsa, suferinta, ci inchiderea omului - sa spunem a lui Adam -
in sine insusi. Toti suntem Adam. Trebuie sa vedem adamologia ca pe o
hristologie: in masura in care suntem intru Hristos, suntem intru Adam,
dar in sensuri contrarii, care in acelasi timp se unesc in mod tainic.
Exista in moarte o realitate impotriva
naturii. Stim, simtim ca nu suntem facuti pentru a muri. In religiile
arhaice, in Africa spre exemplu, moartea nu vine de la sine; ea este
conceputa ca o ciuma. Veti gasi, in mod curios, aceeasi idee la Simone
de Beauvoir, sugerata de moartea mamei sale, in cartea care se numeste
"Un morte tres douce".
Nu putem sa nu gandim inca de la
cuvintele lui Iisus, din Evanghelia dupa Ioan: "Cel care desparte, Raul a
fost de la inceput ucigator de oameni si nu a stat intru adevar, pentru
ca nu este adevar intru el. Cand graieste minciuna, graieste dintru ale
sale, caci este mincinos si tatal minciunii".
De aici si paradoxul conditiei concrete a
omului. in el, "Cuvantul- spune prologul Evangheliei dupa Ioan - era
viata, iar viata era lumina oamenilor, iar lumina lumineaza in intuneric
si intunericul nu a cuprins-o."
Poate ca, in loc sa facem speculatii,
cel mai simplu ar fi sa luam ca atare cuvintele evanghelistului. Omul nu
poate sa devina neant, pentru ca el ramane creatia lui Dumnezeu,
animata de Duhul lui Dumnezeu. Dar existand prin Dumnezeu - intr-un mod
aproape instinctiv (este un lucru extrem de straniu acela al
anterioritatii raului si al fondului sau diabolic) - vrea totusi sa
existe prin sine insusi; or, in el insusi, este neant !
Aceasta miscare de neantizare nu poate
anula fiinta, dar se transforma in ura fata de ea. Moartea cu M mare,
cum a spus Lacan, devine un mod de existenta, o viata moarta, cum spune
Grigorie de Nyssa; Freud, la randul sau, vorbeste despre instinctul
mortii. Omul se regaseste intre memoria paradisului - pe care o simtim
adesea atat de aproape in frumusete, in iubire, in lumina - si un fel de
viata-moarte. Prins intre cele doua...
Ieri, privind de la fereastra mea imensitatea marii pe care siroia soarele, m-am gandit la versurile lui Rimbaud:
Ea este regasita.
Ce? Eternitatea,
Este marea care curge
impreuna cu soarele.
Moartea nu este numai moartea biologica,
ultimul moment al vietii, ci isi intinde umbra asupra intregii vieti -
adesea ea insasi o experienta a mortii, a conditiei infernale. Raiul si
iadul sunt doua dimensiuni ale conditiei umane: experienta a mortii,
tristete a oricarei despartiri, a oricarei rupturi, a oricarei plecari,
moartea celor apropiati, a celor pe care-i iubim, sentimentul acelui
"niciodata" pe care-l incercam adesea. Copiii sunt cateodata chinuiti de
gandul ca nu vor revedea figura unui trecator, un oras traversat din
intamplare, un oarecare peisaj, casa sau arbore.
Dupa spusele Sfintei Scripturi, sufletul
supravietuieste mortii fizice, dar ramane intr-o asteptare obscura.
Este semi-existenta pe care Scriptura o numeste Seol .Nimic insa din
nobila si luminoasa conceptie a marilor filosofi greci asupra nemuririi
sufletului. De altfel, atunci cand iubim un om, cand suntem impresionati
de un anumit lucru, nu putem accepta ideea unei nemuriri fara trup,
impersonale. Pe tine, fiinta vie, te vreau! Un personaj dintr-o piesa de
Gabriel Marcel spunea: "Sa iubesti pe cineva inseamna sa-i spui: tu nu
vei muri." Pe voi, cei care traiti, va dorim, dorim acest arbore, acest
fir de nisip, si nu o fericire fara oameni fericiti sau o semi-existenta
fantomatica.
Moartea devine radacina pacatului.
Pentru Parintii greci, noi nu suntem deloc vinovati de greseala adamica;
nimic nu aminteste aici de conceptia augustiniana. Ne nastem pentru a
muri, dar purtand in noi dorinta absolutului, dorinta unei vieti, a unei
zile fara asfintit, dorinta nemuririi.
Ne simtim nemuritori si totusi
descoperim foarte repede ca vom muri. Fatalitatea mortii este cea care,
intr-un anumit fel, ne impinge spre pacat: setea de absolut care
constituie natura noastra profunda, pentru ca noi suntem chip al lui
Dumnezeu, se izbeste de zidul finitiduinii si se intoarce la idolatrie,
la pasiuni - in sensul ascetic al acestui cuvant -, la diferite forme de
idolatrie. Omul isi proiecteaza spaima asupra celuilalt, face din
celalalt tapul ispasitor al spaimei sale, cautand acele paroxisme care
fac ca moartea sa fie uitata; el are nevoie de dusmani, pentru a face
din spaima sa un tap ispasitor, el are nevoie de sclavi pentru a se
simti Dumnezeu, stapanindu-i.
Fascinatia si refularea mortii
constituie astfel radacina adevaratului pacat. De aici starea ambigua a
culturii, a muncii, a grijilor, atitudini care permit puterilor noptii
sa intervina, sa raspandeasca haosul si absurdul, sa-L injoseasca pe
Dumnezeu. Pe Dumnezeu, pe care Sarpele nu inceteaza sa ni-L descrie ca
pe un tiran gelos, un responsabil al raului, al mortii - atitudine
foarte raspandita astazi, care intemeiaza ateismul zilelor noastre.
Se creeaza astfel un fel de spirala
descendenta a raului si a mortii. Duhul robiei, spune apostolul Pavel,
mentine omul in teama. Este vorba despre aceasta spaima in care fiecare
se agata de sine insusi, de binele sau, cu sentimentul nemarturisit ca
totul ii scapa, chiar propria sa viata. Este vorba despre nostalgie,
despre dorinta nepotolita si de nepotolit, sau despre tristetea mortii,
cum spune Sfantul Apostol Pavel.
Si totusi, moartea pare, in aceasta
viziune, un fel de remediu. Pentru Parintii greci, Dumnezeu indeparteaza
omul de arborele vietii din dragoste, niciodata din gelozie sau
razbunare. Daca omul s-ar fi unit cu plinatatea divina intr-o stare de
minciuna si de moarte spirituala, atunci ar fi fost sortit chinurilor
iadului. Moartea fizica ar pune astfel capat separarii, pacatului. Ea
poate permite si constientizarea autenticei conditii umane.
Moartea ne va parea astfel faptul cel
mai profund si mai semnificativ al vietii, care adesea il ridica chiar
pe omul cel mai mediocru deasupra platitudinilor si a existentei
cotidiene. Singura ea pune, prin intreaga sa semnificatie, problema
sensului, dezvaluind o stranie splendoare care zguduie lumea; nostalgia
si spaima care ne stranguleaza in fata misterului ei dovedesc ca noi nu
suntem din aceasta lume si ca, asa cum spune un poet, "adevarata viata
este in alta parte".
Sfantul Irineu de Lyon scria: "Dumnezeu a
suportat ca omul sa fie inghitit de marele monstru (istoria lui Iona)
nu pentru a-l vedea disparand cu totul, ci pentru ca El a stabilit si a
pregatit de la inceputuri noutatea Mantuirii implinite a lui Iisus, dupa
semnul lui Iona; pentru ca omul, primind de la Dumnezeu o Mantuire
nesperata, sa invie din morti si sa-L preamareasca pe Dumnezeu, repetand
cuvintele profetice ale lui Iona: "Am strigat catre Domnul Dumnezeu
meu, in disperarea mea, si El mi-a implinit dorinta, din mijlocul
infernului".
Olivier Clement
|
