Iata ca te-ai facut sanatos: de acum sa
nu mai gresesti, ca sa nu-ti fie tie ceva mai rau (Ioan 5, 14). Astfel
de porunca a dat Domnul slabanogului vindecat de El, precum am auzit
astazi in Evanghelie.
Iubiti frati! Aceasta porunca a Domnului
are pentru noi o insemnatate dintre cele mai mari. Ea ne vesteste ca
suntem supusi bolilor si celorlalte necazuri ale vietii pamantesti
pentru pacatele noastre. Si cand Dumnezeu ne izbaveste de boala sau de
alt necaz, iar noi incepem sa ducem iar viata pacatoasa, iarasi suntem
supusi unor necazuri, mai grele decat pedepsele dintai trimise asupra
noastra de Dumnezeu.
Pacatul este pricina tuturor necazurilor
omului, atat in timp, cat si in vesnicie. Necazurile alcatuiesc o
urmare oarecum fireasca, o insusire oarecum fireasca a pacatului, la
fel cum suferintele pricinuite de bolile trupesti alcatuiesc o insusire
nedespartita a acestor boli, o lucrare proprie lor. Pacatul, in
intelesul larg al cuvantului, cuprinde toti oamenii, pana la unul; unele
pacate alcatuiesc jalnica mostenire a unor intregi obsti omenesti; in
fine, fiecare om are patimile sale aparte, pacatele sale aparte, ce sunt
cu osebire ale lui. Pacatul, in toate aceste felurite chipuri, slujeste
drept temei al tuturor necazurilor si nenorocirilor carora le este
supusa omenirea indeobste, le sunt supuse obsti intregi, le este supus
fiecare om in parte.
Starea de cadere, starea de moarte
vesnica, de care este molipsita, lovita, omorata intreaga omenire, este
izvorul tuturor celorlalte pacate omenesti, atat obstesti, cat si ale
fiecaruia in parte. Firea noastra aruncata in netocmire de otrava
pacatului a dobandit insusirea de a pacatui, a dobandit inclinarea catre
pacat, s-a supus silniciei pacatului, nu poate sa nu dea nastere la
pacate, nu poate sa se descurce fara el in nici unul din chipurile
lucrarii sale. Nici unul dintre oamenii neinnoiti duhovniceste nu poate
sa nu pacatuiasca, chiar daca ar voi sa nu pacatuiasca (Romani 7,
14-25).
Trei pedepse sunt randuite de dreapta
judecata a lui Dumnezeu intregii omeniri pentru pacatele intregii
omeniri. Doua dintre ele au fost savarsite deja, cea de-a treia urmeaza
sa fie savarsita. Prima pedeapsa a fost moartea vesnica; acesteia i-a
fost supusa intreaga omenire in radacina sa, in protoparinti, pentru
neascultarea de Dumnezeu in rai. Cea de-a doua pedeapsa a fost potopul,
pentru ca omenirea ingaduise ca in ea trupul sa precumpaneasca asupra
duhului, pentru ca ea se coborase la viata si treapta de vrednicie a
necuvantatoarelor. Cea din urma pedeapsa trebuie sa fie stricarea si
sfarsitul acestei lumi vazute, pentru lepadarea de Rascumparatorul,
pentru inclinarea hotaratoare a oamenilor spre impartasirea cu ingerii
cazuti.
Nu rareori un fel aparte al pacatului
cuprinde intregi obsti omenesti si atrage asupra lor pedeapsa lui
Dumnezeu. Astfel, locuitorii Sodomei au fost arsi cu foc pogorat din cer
pentru desfatarea nelegiuita a trupului; israilitenii au fost dati nu o
data pe mana celor de alt neam pentru caderea in idolatrie; piatra pe
piatra n-a ramas in maretul Ierusalim, care era cladit din pietre
minunate, si locuitorii lui au pierit de sabia romanilor, din pricina
lepadarii Mantuitorului si a uciderii de Dumnezeu. Pacatul e molipsitor:
greu este pentru un singur om sa tina piept pacatului de care s-a lasat
tarata intreaga obste.
O pilda de pedeapsa pentru pacatul facut
de om aparte si pedepsit de dreapta judecata a lui Dumnezeu tot aparte
vedem in boala indelungata a slabanogului tamaduit de Domnul.
Dupa ce am spus atat cat este neaparata
nevoie sa stim si cat putem spune acum despre pacatosenia intregului
neam omenesc si despre pacatosenia obstilor omenesti, sa ne intoarcem cu
staruinta luarea-aminte asupra pacatoseniei pe care o are fiece om in
parte. Aceasta cercetare este pentru noi de neaparata trebuinta si de
nemasurat folos. Ea poate avea o inraurire mantuitoare asupra lucrarii
noastre, abatand-o de la calea nelegiuirilor, indreptand-o dupa voia lui
Dumnezeu. Luminati fiind de legea lui Dumnezeu, invatam ca Dumnezeu, in
nemarginita Lui milostivire, este si Judecator cu desavarsire drept, ca
El va rasplati negresit pentru viata pacatoasa cu pedeapsa potrivita.
Aceasta incredintare ne indeamna sa intrebuintam toate stradaniile cu
putinta pentru a ne slobozi atat de inraurirea propriilor patimi, cat si
de cea a obiceiurilor pacatoase ale societatii in care traim, pentru a
ne izbavi de pedepsele vremelnice si vesnice ale lui Dumnezeu.
Sfintii Parinti spun cu tarie ca inainte
de rascumparare toti oamenii erau stapaniti de pacat, faceau voia
pacatului chiar impotriva dorintei lor. Dupa rascumpararea neamului
omenesc de catre Dumnezeu-Omul, cei ce au crezut in Hristos si s-au
innoit prin Sfantul Botez nu mai sunt siluiti de pacat, ci au libertate:
libertatea de a se impotrivi pacatului sau de a urma indemnurilor
acestuia. Cei care se supun de bunavoie pacatului isi pierd iar
libertatea si cad sub stapanirea silnica a pacatului. Cei care sub
calauzirea Cuvantului dumnezeiesc duc lupta cu pacatul, se impotrivesc
lui, vor dobandi la vremea cuvenita deplina biruinta asupra
pacatoseniei. Biruinta asupra propriei pacatosenii este, totodata, si
biruinta asupra mortii vesnice. Cel ce a dobandit-o poate cu usurinta sa
se departeze de la obsteasca aplecare spre pacat. Vedem aceasta la
sfintii mucenici: dupa ce au biruit pacatul in ei insisi, s-au
impotrivit ratacirii poporului, au dat-o in vileag, nu s-au dat in
laturi a pecetlui sfanta lor marturie cu sange. Cel tarat si orbit de
pacatul propriu nu poate sa nu fie tarat si de aplecarea obsteasca spre
pacat: el nu o vede pe aceasta cu limpezime, nu o intelege asa cum
trebuie, nu se desface de ea cu lepadare de sine, fiind al ei cu inima.
Miezul nevointei impotriva pacatului, al nevointei cu care este
indatorat sa se nevoiasca fiecare crestin, sta in lupta impotriva
pacatului, in ruperea prieteniei cu el, in biruirea lui in sufletul sau,
in minte si in inima, cu care trupul nu poate sa nu aiba
impreuna-simtire. "Moartea cea vesnica”, spune Preacuviosul Macarie cel
Mare, "se afla ascunsa inauntrul inimii: prin ea omul e mort, fiind de
fapt viu. Cine a trecut intru taina inimii de la moarte la viata, acela
va fi viu in veci si nu va mai muri nicicand. Chiar daca trupurile unora
ca acestia se si despart pentru o vreme de sufletele lor, ele sunt
sfintite si vor invia cu slava. Din aceasta pricina numim "somn” moartea
sfintilor”.
Sfintii, toti pana la unul (Evr. 12, 8),
in ciuda faptului ca au biruit moartea vesnica si au descoperit in sine
viata vesnica inca din vremea acestei vieti vremelnice, au fost supusi
unor multe si grele necazuri si ispite. De ce? Este firesc ca pacatosii
sa atraga asupra lor pedeapsa lui Dumnezeu: dar pentru ce toiagul lui
Dumnezeu nu-i ocoleste pe alesii Lui, ci le da lovituri? Aceasta
intrebare isi afla, potrivit Sfintelor Scripturi si Sfintilor Parinti,
urmatorul raspuns. Desi pacatosenia a fost biruita in oamenii drepti,
desi moartea cea vesnica a fost nimicita in ei prin adastarea Sfantului
Duh, nu li s-a dat ramanerea neschimbata in bine pentru tot rastimpul
calatoriei pamantesti: nu li s-a luat libertatea de a alege intre bine
si rau. A ramane in bine fara putinta de schimbare este o insusire care
tine de veacul viitor. Viata pamanteasca este, pana in ultima ei clipa, o
arena a nevointelor de voie si de nevoie. Imi chinui trupul meu si il
supun robiei, spune marele Pavel, ca nu cumva, altora propovaduind,
insumi sa ma fac netrebnic (I Cor. 9, 27). Apostolul spune aceasta
despre un trup sarat si sfintit cu harul dumnezeiesc, trup caruia nu i-a
adus nici o vatamare cumplita otrava a naparcii, ale carui vesminte
lucrau tamaduiri - si un asemenea trup avea nevoie sa fie supus robiei
si chinuit pentru ca patimile lui cele omorate sa nu invie si moartea
vesnica sa nu prinda viata iarasi! Atata vreme cat crestinul, fie el si
vas al Sfantului Duh, calatoreste pe pamant, moartea vesnica poate sa
invie in el, pacatosenia ii poate cuprinde iarasi si trupul, si
sufletul.
Nevointa proprie insa nu este
indestulatoare pentru slujitorii lui Dumnezeu ca sa biruie caderea care
se cuibareste in fire, care nazuieste neincetat sa ajunga din noua
stapana: ei au nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Dumnezeu le ajuta cu
harul Sau si cu toiagul pedepsei Sale parintesti, potrivit harului
fiecaruia. Marelui Pavel i s-a dat - el o marturiseste - imbolditor
trupului, ingerul satanei, ca sa il bata peste obraz, ca sa nu se inalte
(II Cor. 12, 7) din pricina preainaltei sporiri duhovnicesti, din
pricina multimii descoperirilor dumnezeiesti pe care le primise, din
pricina multimii darurilor duhovnicesti pe care le avea, din pricina
multimii minunilor pe care le facuse. Firea noastra este atat de
vatamata de otrava pacatului ca pana si belsugul harului dumnezeiesc din
om ii poate sluji omului drept pricina de trufie si pierzanie. Nu
cinstiri, nu slava, nu ascultare fara cartire l-au intampinat pe Pavel
atunci cand propovaduia lumii pe Hristos, dovedind adevarul
propovaduirii prin semne: ingerul satanei ii pregatea peste tot curse,
impotrivire, defaimare, prigoana, necazuri, moarte.
Cunoscand ca toate acestea i se intamplau cu ingaduinta lui Dumnezeu,
Pavel striga: Binevoiesc intru neputinte, intru defaimari, in nevoi, in
prigoane, intru stramtorari pentru Hristos (II Cor. 12, 10). Pavel gasea
ca este neaparata nevoie sa isi chinuie trupul, ca nu cumva, dandu-i
frau liber, sa scoata capul patimile trupesti: ochiul dumnezeiestii
Pronii vedea ca e nevoie ca sufletul lui Pavel sa fie aparat de trufie
prin necazuri. Chiar firea omeneasca in stare de curatie are ceva
trufas, baga de seama Preacuviosul Macarie cel Mare. Iata pricina pentru
care robii lui Dumnezeu se supun de bunavoie lipsurilor si necazurilor
si, totodata, sunt supusi unor felurite necazuri si ispite cu ingaduinta
purtarii de grija dumnezeiesti, care ajuta prin necazuri nevointelor
robilor lui Dumnezeu, care pazeste prin necazuri nevointa lor de
stricaciunea pacatului. Calea vietii pamantesti a fost pentru toti
sfintii cale foarte ostenicioasa, spinoasa, plina de lipsuri,
impresurata de necazuri fara numar. Unii dintre ei, spune Apostolul, au
fost omorati... iar altii prin batjocuri si batai au primit ispitire,
inca si prin legaturi si prin temnite; au fost ucisi cu pietre, taiati
cu ferastraul, ispititi au fost, cu ucidere de sabie au murit; in
cojoace au umblat si in piei de capre, lipsiti fiind, necajiti, de rau
suparati - ei, de care lumea nu era vrednica -, in pustii ratacind si in
munti si in pesteri si in crapaturile pamantului (Evr. 11, 35-38).
Sfantul Simeon Metafrast baga de seama in Viata Marelui Mucenic
Eustatie: "Nu place lui Dumnezeu ca robii Lui, carora El le-a gatit in
ceruri vesnica, neschimbatoare cinste si slava, sa petreaca cinstiti si
proslaviti cu cinstire desarta si
vremelnica in aceasta lume stricata si nestatornica”.
De ce? Fiindca nu este om care sa poata
trai pe culmea maririi si bunastarii pamantesti fara a ramane nevatamat.
Chiar de ar fi cineva de o seama cu ingerii la curatie, si acela se va
clatina. In noi, in sufletele noastre, este sadita de cadere putinta
noastra de a ne schimba. Nu putem sa nu ne potrivim cu asezarea duhului
nostru imprejurarilor in care ne aflam si situatiei noastre materiale.
Lipitu-s-a de pamant sufletul meu! (Ps. 118, 25; cf. Ps. 137, 7) - se
marturiseste Prorocul lui Dumnezeu in numele fiecarui om cazut: ma
ridica de la pamant, ma rupe de el, ma aduce intru mantuire dreapta Ta,
Cuvantul Tau cel atotsfant si Pronia Ta cea atotsfanta, amestecand cu
necazuri bunastarea vremelnica si mangaindu-ma totodata cu mangaiere
harica, duhovniceasca, ce insufla nazuinta catre cer in inima mea. Fara
acest ajutor al lui Dumnezeu, nefericita mea inclinare, careia nu ma pot
impotrivi cu propriile mijloace, m-ar fi facut sa ma leg cu mintea si
cu inima numai si numai de materie si sa ma amagesc in chip cumplit si
pierzator pe mine insumi, uitand de vesnicie, de bunatatile cele gatite
mie in ea, sa le pierd fara putinta de intoarcere.
Adevaratii slujitori ai lui Dumnezeu au
primit cu supunere fata de Dumnezeu, cu recunostinta, cu slavoslovire a
lui Dumnezeu, necazurile a caror venire asupra lor a fost ingaduita de
Pronia lui Dumnezeu. Ei au binevoit, cum spune Sfantul Apostol Pavel,
intru necazurile lor; le-au gasit folositoare, neaparat trebuincioase
pentru ei; au recunoscut ca Dumnezeu pe buna dreptate si in chip
binefacator a ingaduit ca necazurile sa vina asupra lor.
Ei au unit nazuinta voii lor cu lucrarea
voii lui Dumnezeu: cu adevarat au binevoit intru pedepsele si
invataturile de minte trimise lor de Dumnezeu. Dintr-o astfel de asezare
a inimii, dintr-un asemenea fel de a gandi priveau sfintii necazurile
care se abateau asupra lor. Mangaierea si bucuria duhovniceasca,
innoirea sufletului prin simtamintele veacului viitor au fost in ei
urmare a asezarii sufletesti insuflate de smerita cugetare. Ce vom spune
noi, pacatosii, despre necazurile care ni se intampla? In primul rand,
care-i pricina lor incepatoare? Pricina incepatoare a necazurilor
omenesti este, cum am vazut, pacatul - si foarte bine face fiece pacatos
atunci cand, atins fiind de necazuri, isi intoarce fara intarziere
privirile catre pacatele sale, le recunoaste, le invinovateste, se
invinovateste pe sine pentru ele, recunoaste ca necazul este dreapta
pedeapsa de la Dumnezeu.
Mai este si o alta pricina a
necazurilor: milostivirea lui Dumnezeu fata de omenirea neputincioasa,
ingaduind necazurilor sa vina asupra pacatosilor, Dumnezeu le da imbold
sa isi vina in fire, sa se opreasca din neinfranata lor pornire, sa isi
aminteasca de vesnicie, de legaturile lor cu ea, sa isi aminteasca de
Dumnezeu, de indatoririle lor fata de El. Necazurile ingaduite de
Dumnezeu asupra pacatosilor slujesc drept semn al faptului ca acesti
pacatosi n-au fost inca uitati, nu au fost inca lepadati de Dumnezeu, ca
Dumnezeu vede in ei putinta de a se pocai, de a se indrepta si a se
mantui.
Pacatosi pedepsiti de Dumnezeu, prindeti
curaj! Ca pe cine iubeste Domnul, cearta, si bate pe tot fiul pe care
il primeste (Evr. 12, 6). Aceasta ne-o vesteste Sfanta Scriptura
inteleptindu-ne, mangaindu-ne, intarindu-ne. Primiti pedeapsa, ca nu
candva sa Se manie Domnul si sa pieriti din calea cea dreapta (Ps. 2,
12): primiti pedeapsa cu constiinta faptului ca sunteti vrednici de
pedeapsa; primiti pedeapsa slavoslovind pentru ea pe Dumnezeu, Cel Drept
Judecator si totodata Milostiv in dreapta Sa judecata; primiti pedeapsa
cercetand fara patima viata voastra trecuta, marturisindu-va greselile,
spalandu-le cu lacrimi de pocainta, indreptandu-va purtarea. Aceasta
are deseori putina nevoie de indreptare pe dinafara, insa foarte multa
nevoie de indreptarea tainica: de indreptarea felului de a gandi, a
imboldurilor, a planurilor. V-ati abatut de la calea dreapta prin
pacatele voastre: nu o pierdeti de tot prin cartire, prin dezvinovatirea
inaintea voastra insiva si inaintea oamenilor, care se impotriveste
constiintei, prin deznadejde, prin hula impotriva lui Dumnezeu. Nu
prefaceti mijlocul ajutator care va este dat in vederea intoarcerii
voastre pe calea cucerniciei, mijlocul intrebuintat de Domnul insusi, in
mijloc de a va arunca de tot in netocmire, in mijloc de pierzanie.
Altminteri, Se va mania pe voi Domnul.
El va intoarce fata Sa de la voi ca de la niste straini: nu va va
trimite necazuri, ca unor uitati si lepadati (Evr. 12, 8); va va ingadui
sa va irositi viata pamanteasca dupa poftele inimii voastre iubitoare
de pacat si va porunci mortii sa va secere fara veste, ca pe niste
neghine ce s-au facut de sloboda lor voie si alegere hrana pentru focul
gheenei.
Cei care rabda in chipul cuvenit
ispitele, a caror venire asupra lor este ingaduita de Dumnezeu, se
apropie de Dumnezeu, dobandesc indraznire catre El, devin ai Lui, precum
da marturie Apostolul: De veti suferi certarea, ca unor fii Se va afla
voua Dumnezeu (Evr. 12, 7). Dumnezeu umple de bunatati duhovnicesti pe
cel ce rabda necazul intru smerenia duhului, ia aminte la rugaciunea lui
umilita, adeseori abate biciul si toiagul pedepsei, daca acesta nu e de
trebuinta pentru o mai mare sporire duhovniceasca. Asa s-a intamplat cu
slabanogul tamaduit, care de treizeci si opt de ani zacea in pridvorul
lui Solomon in mijlocul unei multimi de alti bolnavi, care asteptau,
asemeni slabanogului, vindecatoarea tulburare a apei de catre mana
ingerului. La ce patimire erau siliti de catre boala si saracie! Este
lucru invederat: cei loviti de boala nu aveau alte mijloace de a se
vindeca si, ca atare, se hotarasera sa astepte vreme indelungata minunea
care se savarsea o data in an, dand vindecare adevarata si deplina de
orice boala, insa unui singur bolnav. Boala slabanogului a fost o
pedeapsa pentru pacate, precum se vede limpede din povata data de catre
Domnul celui tamaduit: Iata ca te-ai facut sanatos: de acum sa nu mai
gresesti, ca sa nu-ti fie tie ceva mai rau. Domnul, Care i-a dat porunca
slabanogului vindecat sa nu mai cada iarasi in pacatele pentru care
fusese pedepsit cu boala, i-a dat aceeasi porunca si pacatoasei careia
ii iertase pacatele.
Mergi, i-a grait Mantuitorul lumii celei
osandite de "dreptii” pamantesti sa fie batuta cu pietre, si de acum sa
nu mai pacatuiesti (Ioan 8, 11). Vindecarea sufletului si vindecarea
trupului sunt date de Milostivul Dumnezeu cu o conditie, care este
intotdeauna aceeasi.
Pacatul femeii era pacat de moarte; este
limpede ca si pacatul slabanogului intra intre pacatele de moarte.
Tocmai aceste pacate atrag in cea mai mare masura pedeapsa lui Dumnezeu!
Cel cufundat si impotmolit in adancul pacatelor de moarte are nevoie de
un deosebit ajutor al lui Dumnezeu - si acest ajutor se arata in chip
vadit prin pedeapsa, in chip tainic prin chemarea la pocainta. Omul este
chemat la pocainta fie prin boala trimisa asupra lui, precum s-a
intamplat cu slabanogul, fie prin prigoana pe care Dumnezeu a ingaduit
oamenilor sa o dezlantuie asupra lui, precum s-a intamplat cu David, fie
in vreun alt fel. Sub orice chip s-ar arata pedeapsa lui Dumnezeu,
trebuie s-o primim cu smerenie si sa tindem fara intarziere spre
implinirea acelui scop dumnezeiesc cu care e trimisa ea: sa ne grabim a
folosi doctoria pocaintei, punand in sufletul nostru legamantul
infranarii de la acel pacat pentru care ne pedepseste mana Domnului. El
ne este aratat fara gres de constiinta noastra. Iertarea pacatului si
izbavirea de necazul prin care suntem pedepsiti pentru pacat ne sunt
daruite de Dumnezeu doar cu conditia parasirii pacatului, care este
pierzator pentru noi si urat inaintea lui Dumnezeu.
Intoarcerea catre pacatul ce a atras
asupra noastra mania lui Dumnezeu, apoi a fost tamaduit si iertat de
Dumnezeu, slujeste drept pricina a celor mai mari nenorociri - a unor
nenorociri cu precadere vesnice, de dincolo de mormant. Treizeci si opt
de ani s-a chinuit slabanogul, bolind, pentru pacatul sau. O pedeapsa
insemnata - insa Domnul vesteste o pedeapsa si mai mare pentru
intoarcerea la pacat. Ce pedeapsa este mai grea decat o boala care il
tine pe cel bolnav tintuit la pat, impresurat de toate lipsurile,
intreaga lui viata? Nimic altceva decat chinul vesnic in iad, care-i
asteapta pe toti pacatosii care nu se indreapta si nu se pocaiesc. Amin.
Sfantul Ignatie Brinacianinov
|
