Invierea Domnului - Pastorala P.S. Ambrozie, Episcop al Giurgiului - Pastorale - Arhiva ortodoxa - Portal ortodox,rugaciuni,acatiste,predici,pastorale

Dupa ce am strabatut calea binecuvantata a Postului, a sosit vremea sa praznuim iarasi ziua cea mare si sfanta a Invierii Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Mare si sfanta este ziua aceasta in care Mantuitorul a intarit cu fapta adevarul despre fiinta si lucrarea Sa dumnezeiasca, inviind a treia zi, dupa Scripturi. Stapaniti de aceasta incredintare, sarbatorim an de an Pastile cele sfinte, din care ne impartasim cu apa cea vie a dreptei credinte, ,,nu din piatra seaca, ci din izvorul nestricaciunii". Astfel, ne reinnoim neincetat viata cu osardia noastra crestineasca, marturisind astfel mai deplin, ca ,,propovaduirea noastra nu este zadarnica si nici credinta voastra desarta" (I Cor. 15, 14), pentru ca ,,Pastile cele Sfintite" ce ni s-au aratat astazi, Pastile Hristos Mantuitorul, sunt Pastile credinciosilor, precum ne indeamna sa cantam sfanta noastra Biserica in aceste luminoase zile.

Cu bucurie sfanta, vin in fata inimii si mintii voastre si aduc, prin glasul Bisericii, vestea cea buna a biruintei asupra mortii, a biruintei luminii asupra intunericului. Suntem in miez de noapte in fata Sfintelor altare purtand in maini lumanari aprinse, ce raspandesc lumina pe chipurile noastre si in jurul nostru. Noaptea este adanca, intunericul dens, dar lumanarea pe care o purtam are puterea sa strabata bezna din jur, sa micsoreze sau chiar sa indeparteze intunericul noptii. Acesta este si sensul Sfintelor Pasti: Invierea Domnului Hristos din morti este lumina care patrunde pana in locurile cele mai intunecate ale fiintei umane, redandu-i puterea renasterii de la moarte la viata. Hristos Cel inviat coboara pana in cele mai de jos ale iadului din sufletul omenesc si alunga de aici moartea, intunericul pacatului si bezna deznadejdii. ,,Pogoratu-Te-ai in cele mai de jos ale pamantului si ai sfaramat incuietorile cele vesnice, care tineau pe cei legati, Hristoase" spune cantarea Bisericii din noaptea de Pasti. Pogorandu-Se pana la iadul care domina sufletele multor pamanteni, Hristos le aduce acestora vestea cea mare a depasirii starii de iad in care se afla.

Iata pentru ce noi, crestinii, consideram Invierea drept inima si sufletul credintei noastre. In acest context, avem datori de a fi martori, aparatori si marturisitori ai Invierii lui Hristos, ai propriei noastre invieri si ai innoirii a tot ceea ce exista. Viata umana in general este o tensiune continua intre lumina si intuneric, intre viata si moarte, intre frumusete si ,,uraciunea pustiirii", intre adevar si minciuna. Existenta umana este precum aceasta clipa: pe de o parte, un ocean de intuneric, pe de alta parte, lumina Invierii pe care o purtam in maini si, nadajduim, ca si in suflete. Intr-adevar, exista multa lumina si viata autentica in lume. Oriunde intalnesti o mama cu pruncul in pantece sau un tata cu fiul sau in brate, acolo este un izvor nesecat de lumina si de viata. Clipa in care cineva zambeste sincer, vorbeste fara viclesug, ofera cuiva o floare sau o paine este o clipa de lumina, o clipa de viata in adevaratul sens al cuvantului. Omul aflat in stare de rugaciune, omul care are puterea ingenuncherii la Spovedanie, cel care descopera drumul catre Sfantul Potir, omul care il iubeste pe vrajmasul sau, omul care este cuprins de adevarul ca fara Hristos nu poate face nimic bun si frumos, un astfel de om este izvor de lumina si viata revarsata peste lume.

In acelasi timp, in lume exista mult intuneric si din ce in ce mai multa moarte. Da, moartea pune stapanire pe tot mai multe suflete care, desi pretind ca sunt vii, in realitate sunt dominate intru totul de moarte. Atat sufletul uman vazut ca persoana aparte, cat si tendintele generale ale societatii actuale arata, la o analiza onesta, ca spiritul mortii patrunde tot mai adanc si cucereste tot mai multa lume. Omul este gol pe dinauntru din cauza pacatului.

Din nefericire, asa cum constata vrednicul de pomenire, Mitropolitul Bartolomeu al Clujului, Iuda nu e doar personajul unui anume moment istoric, ci si un personaj al istoriei de dupa el, multiplicat peste tot, la scara planetara, in ipostaza sarutarii care ascunde tradarea. Printre noi, cei care beneficiem de civilizatie, de cultura, de progres tehnologic, de libertate, de bunurile pamantului si de harurile cerului, printre noi se instaureaza, incetul cu incetul, un duh perfid care rastoarna valorile si perverteste limbajul. Anormalul devine normal, viciul devine virtute, minciuna devine adevar, furtul inteligent devine profesie onorabila, sodomia se cheama ,,orientare comportamentala"; cuvinte nobile precum prietenie, prieten, prietena se degradeaza in conotatii dubioase, pervertirea tineretului se intituleaza program de sanatate antiSIDA, destramarea familiei se numeste planificare familiala, crimele ingineriei genetice se fac in numele vindecarilor miraculoase, prostitutia se legitimeaza prin libertatea femeii de a face ce vrea cu propriul ei trup, proxenetismul se reclama de meditatia transcendentala, saracirea spiritului devine globalizare, invadarea unei tari se cheama razboi preventiv, terorismul isi reclama valente divine, infeudarea economica se numeste credit bancar si multe altele[1].

In fata unei asemenea situatii in care logica mortii incearca sa inabuse cultura vietii si a iubirii, Biserica este chemata sa acorde o atentie deosebita familei crestine, aparand valoarea acesteia ca viata binecuvantata de Dumnezeu, in scopul dobandirii mantuirii si a vietii vesnice. Astfel, noi trebuie sa aparam si sa cultivam sfintenia casatoriei, solidaritatea dintre membrii familiei – sot si sotie, parinti si copii, frati si surori, solidaritatea intre familii si sa le consideram ca daruri ale lui Dumnezeu pe care se cuvine sa le pretuim[2].

De aceea, in aceasta scrisoare pastorala, as dori sa Va pun la inima cu deosebire importanta familiei crestine - factor esential de educatie in societatea contemporana - mai ales ca anul 2011 a fost declarat de Sfantul Sinod, la propunerea Preafericitului Parinte Patriarh Daniel, Anul omagial al Sfantului Botez si al Sfintei Cununii in Patriarhia Romana. Este foarte important pentru noi faptul ca purtam numele de crestini, numele lui Hristos, ca suntem binecuvantati de Preasfanta Treime in numele Careia ne-am botezat si avem binecuvantare de la Mantuitorul Iisus Hristos Care S-a botezat la Iordan si Care a participat impreuna cu Maica Domnului si ucenicii Sai la nunta din Cana Galileii, savarsind acolo prima Sa minune si anume, transformarea apei in vin ca binecuvantare a iubirii dintre sot si sotie si ca semn al faptului ca prin familie noi ne inaltam duhovniceste si invatam iubirea unei familii mai mari, si anume: Biserica lui Hristos, Biserica Preasfintei Treimi.

Intreaga viata a crestinului inseamna punerea in lucrare a harului si a darurilor primite prin Botez in viata bisericeasca pe care o va duce de acum inainte.Sfantul Vasile reamintea adesea ascultatorilor sai ca acela care este botezat cu botezul Evangheliei, se indatoreaza sa traiasca potrivit evangheliei. Botezul este nastere din nousi inceput de viata noua pentru omul credincios, luminare a sufletului si a trupului prin har.[3]

Familia este cununa creatiei, dar si locul sau mediul in care omul incepe sa inteleaga taina iubirii parintesti a lui Dumnezeu. Reliefand rolul familiei crestine ca fiind baza comunitatii eclesiale, Sfantul Apostol Pavel vorbeste in Epistola catre Efeseni despre legatura tainica dintre familie si viata Bisericii. Astfel, comparand cele doua realitati ale existentei umane in Hristos, Apostolul neamurilor spune: ,,Taina aceasta" – a unirii barbatului cu femeia intr-un trup, dupa porunca lui Dumnezeu – ,,mare este; iar eu zic in Hristos si in Biserica" (Efeseni 5, 32). Numai asa trebuie inteleasa si cultivata legatura sfanta care exista intre taina familiei si viata Bisericii, ca traire in comuniune. Daca in limbajul comun, familia este definita, nu fara oarecare dreptate, ,,celula de baza a societatii", potrivit invataturii crestine familia trebuie vazuta ca o ,,icoana a Bisericii", sau ,,biserica de acasa".

Familia biblica are la baza unirea barbatului cu femeia prin actul casatoriei. Din cauza lipsei unui corespondent pe masura lui, omul era singur, iar singuratatea il facea nefericit. In acest scop, Dumnezeu a hotarat sa-i faca un ajutor. Potrivit referatului biblic, Dumnezeu a creat din Adam pe femeie. In limba ebraica, in care a fost scris textul Sfintei Scripturi, femeii i se spune isa, iar barbatului is, ceea ce arata originea ei din barbat, conforma pentru ceea ce vor constitui impreuna – familia, dar si faptul ca barbatul se defineste ca atare, barbat, numai in dialog, numai stand fata-n fata cu femeia, in comuniune cu aceasta.

Mantuitorul Hristos reafirma originea dumnezeiasca a insotirii barbatului cu femeia, citand referatul creatiei, adica istorisirea facerii omului de catre Dumnezeu (Facere 2, 18-24). Fariseii il intreaba pe Mantuitorul daca este bine ca barbatul sa lase pe sotia sa pentru orice motiv. Mantuitorul le raspunde, trimitandu-i la legea scrisa, pe care fariseii o cunosteau foarte bine: ,,N-ati citit ca Cel ce i-a facut de la inceput i-a facut barbat si femeie? Si a zis: Pentru aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va lipi de femeia sa si vor fi amandoi un trup. Asa incat nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a impreunat Dumnezeu, omul sa nu desparta" (Matei 19, 4-6). Insotirea barbatului cu femeia este intemeiata prin actul creatiei. Mantuitorul Insusi invoca temeiul creatiei pentru a arata originea dumnezeiasca a insotirii barbatului cu femeia.

In ceea ce priveste calitatea si continutul insotirii barbatului cu femeia, aceasta nu poate fi asemanata cu nimic altceva, pentru ca nu este o simpla insotire, ci este unire. Sfantul Ioan Gura de Aur surprinde foarte bine aceasta caracteristica a casniciei: ,,Caci n-o aduce numai pe femeie alaturi de barbat, ci-i porunceste sa lase pe tatal si pe mama ei; si nici nu legiuieste ca barbatul sa vina numai la femeia sa, ci sa se lipeasca de ea; iar prin acest cuvant arata ca unirea este de nedesfacut. Apoi nici nu se margineste numai la atata, ci cere ca unirea lor sa fie si mai stransa, caci spune: Vor fi amandoi un trup!"[4].

O fresca din catedrala Sfantului Calist al Romei (martirizat in anul 222) il reprezinta pe barbat cu mana intinsa asupra ofrandei, celebrand Euharistia; in spatele sau se roaga femeia cu mainile incrucisate... Este o reprezentare cat se poate de elocventa a familiei ca biserica. Iar pentru ca o familie sa se implineasca spiritual si material, trebuie sa respecte cateva principii de baza ale vietii crestine, intre care amintim urmatoarele:

a) In familia crestina trebuie sa se reflecte iubirea intra-trinitara dumnezeiasca. Atmosfera vietii familiale este optima atunci cand iubirea dintre membrii ei imita iubirea dumnezeiasca dintre Persoanele Sfintei Treimi. Propriu-zis, familia crestina trebuie vazuta ca o icoana a iubirii lui Dumnezeu pe pamant: tatal si mama sa-si indrepte toata iubirea asupra copilului (copiilor); tatal si copilul (copiii) asupra mamei; mama si copilul (copiii) asupra tatalui. Iar acolo unde, din felurite motive, sotii nu au copii naturali, ei pot sa infieze, sa creasca si sa educe orfani, intrucat exista nenumarati astfel de copii care au nevoie de ocrotirea unui mediu familial. Asa au inteles sa faca si unii dintre clericii nostri slujitori la parohiile Sf. Gheorghe – Giurgiu, Daia si Gorneni, care au adoptat copilasi din centrele de plasament.

b) Familia trebuie sa se caracterizeze prin insusiri precum: unitatea, trainicia, sfintenia si egalitatea dintre soti. Ce frumoasa analogie facea un vrednic slujitor al Bisericii, intr-o carte de sfaturi catre tinerii casatoriti, intitulata sugestiv Hristos in familie: „Familia este cea dintai imparatie: legea ei de viata este iubirea, hotarul ei este fidelitatea, pavaza ei este rugaciunea, iar printii si printesele ei sunt copiii..."[5].

d) In familie, intotdeauna trebuie sa aiba intaietate valorile religioase, potrivit cuvintelor Mantuitorului: ,,Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si dreptatea lui, si toate acestea se vor adauga voua" (Matei 6, 33). Copiii trebuie invatati sa se poarte ca oameni duhovnicesti, sa gandeasca, sa vorbeasca si sa se manifeste duhovniceste. Mostenirea cea mai pretioasa pe care o lasam copiilor nostri consta nu in cele materiale, ci in cele de ordin spiritual. Sfantul Ioan Gura de Aur s-a remarcat si in acest capitol de pedagogie crestina intr-un mod cu totul deosebit.

Iata, bunaoara, una dintre concluziile rostite de Sfantul Parinte in acest context: ,,In consecinta, de voiesti sa lasi bogatie multa copiilor tai, lasa-le lor purtarea de grija a lui Dumnezeu... Deci sa nu cautam aceasta: cum sa lasam bogati pe copii, ci cum sa-i lasam imbunatatiti. Ca de vor avea nadejdile lor la bogatie, de nimic alt nu vor purta grija, ca cei ce pot sa acopere rautatea naravurilor cu multimea banilor. Iar de se vor vedea pe dansii ca sunt lipsiti de mangaierea cea de acolo, toate vor face ca prin fapta buna sa afle saraciei multa mangaiere. Deci nu le lasa lor bogatie, ca sa le lasi fapta buna...Ca aceasta cu adevarat este cea mai mare avutie, aceasta este bogatia cea nespusa si necheltuita, care in toate zilele mai multa face avutia. Ca nimic nu este intocmai ca fapta buna, nimic nu este mai tare decat aceasta. Chiar decat imparatia si purtarea de coroana. Ca la ce-i poate folosi coroana si porfira, daca este vandut de trandavirea si nebagarea de seama?... "[6].

e) Sa-i formam pe copii pentru o ascultare libera si plina de convingere. Parintii trebuie sa mentina un permanent echilibru intre masurile restrictive si acordarea libertatilor, cu scopul de a le stimula copiilor un bun autocontrol asupra libertatii, in sensul vietuirii in adevar, iubire si dreptate. Comunicarea dintre parinti si copii, continutul si calitatea ei constituie, de altfel, una dintre ,,cheile" educatiei crestine reusite[7].

Cand vorbesc despre familie, ma gandesc si la familia preotului, mai ales la rolul covarsitor pe care aceasta trebuie sa il aiba in slujirea credinciosilor. Astazi, indeosebi, cand se vorbeste tot mai mult de recursul la modele, familiile au nevoie de un sprijin moral vizibil, la indemana lor, iar familia preotului poate sa fie, realmente, ca ,,putinul aluat care dospeste toata framantatura" (I Corinteni 5, 6). Casa preotului este o casa cu peretii ,,de sticla", spune un vechi proverb. In acelasi timp, o casa la dispozitia tuturor celor care au nevoie de sfat, mangaiere, sprijin moral sau material.

Avand peretii ,,de sticla" si usa gata oricand a fi deschisa, in ea se vede totul: daca preotul implineste ceea ce propovaduieste la biserica si daca sotia sa si copiii se comporta, la randul lor, ca membrii ai familiei preotesti. Familia preotului este prima familie misionara a parohiei. Vor urma si celelalte familii de credinciosi, carora Biserica le incredinteaza misiunea de a inmulti darul primit, mai intai prin grija pentru ei insisi, pentru proprii copii si familiile pe care acestia si le vor intemeia.[8] Asadar, intelegerea familiei restranse a preotului se poate face doar in contextul mai larg al responsabilitatilor fata de familia parohiala, iar preotul poate fi un pastor cu autoritate, numai daca este ascultat si in familia sa, cu viata bine randuita, ,,barbat al unei singure femei, bun chivernisitor in casa lui, avand copii ascultatori, cu toata bunacuviinta" (I Timotei 3, 2-3).

Sarbatorile pascale sunt, asa cum am vazut zugravit in frumoasele cantari ale Invierii, o superba celebrare a biruintei vietii asupra mortii, a luminii asupra intunericului, a nestricaciunii asupra stricaciunii, toate fiind menite sa ne aduca la viata si sa ne reaminteasca de faptul ca, cel putin in aceasta perioada, putem fi mai buni la inima, mai frumosi in gandire si mai curati la suflet. Din pacate, exista printre noi crestini care sarbatoresc Sfintele Pasti fara Hristos, intr-o amagire continua, prin departarea de Biserica, rugandu-se in ascuns in false „paraclise" amenajate in garaje sau case particulare de catre oameni razvratiti si certati cu randuiala bisericeasca.

Altii, inteleg sa sarbatoreasca Invierea Domnului in mod necuviincios, intr-o atmosfera condimentata cu narcotice vaporoase, straie impudice si aburi etilici. Nimic alarmant, daca o astfel de petrecere nu s-ar contura ca mod de viata al unora dintre tinerii nostri de azi, fara nicio aparare legiuita intr-un mediu din ce in ce mai agresiv si mai degradant.

Ca unii care nu doar ne declaram crestini, ci suntem membri ai Bisericii celei vii a lui Hristos, trebuie sa avem o mare responsabilitate si fata de copiii neamului nostru, fata de familie, fata de felul cum se desfasoara viata ei si fata de cresterea morala a tinerilor, care vor pregati si vor inalta societatea.

De aceea, reactivarea catehezei parohiale reprezinta pentru noi un imperativ si, in acest context, programele catehetice dezvoltate in intreaga Patriarhie Romana -,,Hristos impartasit copiilor", „Alege Scoala" precum si cele derulate la nivelul episcopiei noastre prin Centrul pentru Copii si Tineret „Sf. Ioan Valahul", sunt un mod complementar de lucru in misiunea noastra de a transmite copiilor, inca de la cele mai fragede varste, invataturile evanghelice, ajutandu-i astfel sa ajunga maturitatea in credinta.

Pornind de la premisa ca Pamantul este opera lui Dumnezeu, suntem de acord si incurajam activitatile ecologice, la care tinerii nostrii participa cu mult drag avand convingerea ca ele nu propun altceva decat refacerea si mentinerea pamantului in toata puritatea, frumusetea si rodnicia lui.

Nu am auzit insa de un curent impotriva poluarii sufletelor tinere, sistematic agresate de libertinajul mediatic care le cultiva gustul pentru vulgaritate, violenta si desfrau. Or, gustul viciat devine mentalitate, iar mentalitatea deviata rastoarna valorile, consfintind anormalitatea drept normalitate, in interiorul unei libertati prost intelese si rau folosite. Cum am inteles-o noi? Libertatea de a nu mai respecta regulile, libertatea de a devasta, libertinajul, libertatea mass-mediei fara deontologie profesionala de a cultiva calomnia si asasinatul moral prin fabricarea, la comanda, a unor emisiuni, reportaje si filmari cu camera ascunsa, care „prin atitudinea lor patimasa lipsita de obiectivitate si de profesionalism, isi arata, de fapt, reaua intentie prin prezentarea trunchiata si tendentioasa a informatiilor cu scopul vadit de a discredita Biserica si slujitorii ei".[9] Libertatea tinerilor de a-si sfida parintii, libertatea mamelor de a-si ucide pruncii, libertatea patronilor de a-si umilii angajatii, libertatea insului de a crede ca poate oricand sa faca ce vrea… Nu este liber cel care poate sa faca si sa spuna ce vrea, ci este liber cel care spune si face ceea ce trebuie si ceea ce este cuviincios.

Din nefericire pentru multe familii, cel care ar trebui sa fie primul responsabil, se transforma adesea in agresor sau devine cauza unor suferinte si neimpliniri dezastruoase pentru membrii casei sale. Acesti oameni, adesea stapaniti de multe patimi, au o nevoie enoma de noi, slujitorii bisericii si de Dumneavoastra. Dupa cum aceeasi nevoie o au mamele si copiii victimele violentei conjugale, pe care noi i-am asezat printre prioritatile misionare ale Eparhiei Giurgiului, prin infiintarea celor doua centre sociale - cel de la Letca Noua si cel de la Slobozia de Giurgiu.

In ultima vreme, observam ca dispozitiile legislative au simplificat divortul si ca desfacerea casatoriei dintre cei doi soti se poate realiza inadmisibil de repede la oficiile de stare civila din cadrul primariilor. Trebuie doar sa completezi o cerere si o ,,declaratie de staruinta".

La prima vedere, in virtutea democratiei, ar parea ca este un lucru benefic in conditiile de astazi, cand timpul este foarte pretios pentru fiecare, toti incercand sa ocolim pe cat se poate birocratia costisitoare. Insa aici intervine o capcana, pentru ca in felul acesta gradul de divorturi va spori, diminuandu-se incetul cu incetul, importanta familiei, cea mai veche si, totodata, cea mai puternica institutie umana, cununa a creatiei si expresie a iubirii si comuniunii proniatoare a lui Dumnezeu.

Prin binecuvantarea lui Dumnezeu, Care, in planul Sau pentru lume, pe toate le oranduieste dupa a Sa voie si vesnica stiinta, V-a incredintat sfanta misiune de educare, modelare si pregatire pentru viata a tinerelor vlastare. Parinteste Va indemn, in acest ceas de praznic, sa pastrati unitatea si sfintenia familiei, sa puneti in sufletele curate si nevinovate ale copiilor invataturile sfinte, bune si folositoare. Insuflati-le respectul pentru viata proprie si a semenilor si determinati-i sa se simta responsabili fata de intreaga creatie. Deschideti-le inimile ca sa-L primeasca pe Hristos – Domnul Vietii. Inradacinati in ei crestinestile valori morale si spirituale ale neamului nostru. Istoria ne-a dovedit cu prisosinta ca izvorul dainuirii noastre a fost Hristos si Biserica Sa, intemeiata de El pe vatra noastra strabuna. Iar prezentul ne arata ca nu poate exista o schimbare reala si profunda a societatii, fara schimbarea omului launtric.

De aceea, cu parinteasca dragoste, Va pun la inima aceste sfinte ganduri si ma alatur bucuriilor pe care le traiti in aceste preafrumoase zile pascale. Pastrati cu statornicie traditiile romanesti mostenite si ,,paziti unitatea Duhului intru legatura pacii" (Efeseni 4, 3), iar lumina Sfintei Invieri va straluci in viata si familiile tuturor. Avandu-Va necontenit in dragostea si inima mea, rog pe Mantuitorul Hristos Cel inviat sa reverse peste Voi bucurie, pace, sanatate si fericire. Imbratisandu-Va parinteste pe toti, Va intampin cu crestineasca vestire: