Monday, 2017-12-18, 11:24 PM
Logged in asGuest | Group "Guests"WelcomeGuest| RSS


Arhiva ortodoxa

Home » Articles » Istorie Bisericeasca

Schisma între Răsăritul şi Occidentul creştin
 1. Cadrul politic şi religios: "Romanitatea"

Pentru a aborda cu seriozitatea necesară chestiunea "schismei" trebuie înlăturat un prim atac care constă in a nega miza ei dogmatică fundamentală actuală. Aceasta din urmă riscă astăzi în mod foarte serios să fie respinsă chiar din punct de vedere istoric; într-atât specialiştii în ecumenism vor să-i reducă importanta la o ceartă locală a cărei menţinere ar fi anacronică. Nu declara oare acum câţiva ani patriarhul Athenagoras cu atâta dezinvoltură că-şi pierduse diploma de teologie, afişându-şi astfel public dezinteresul său pentru aspectul dogmatic al "schismei" ?

Pentru părintele dominican, astăzi cardinalul Yves Congar, neînţelegerile istorice sunt cele ce au provocat o îndepărtare reciprocă: "Schisma orientală ne apare constituită de acceptarea unei situaţii în care fiecare parte a creştinătăţii trăieşte, se compară şi judecă fără a tine seama de cealaltă. Îndepărtare, provincialism, situaţie de ignoranta reciprocă. Schisma orientală s-a făcut printr-o înstrăinare progresivă şi s-a constituit prin acceptarea acestei înstrăinări". Într-o astfel de interpretare, schisma a avut cauze geografice, lingvistice şi morale.

Principala cauză geografică, se afirmă pe urmele istoricului belgian Pirenne, e ruptura căilor de comunicaţie provocată de invaziile musulmane.

Cauza lingvistică a acestei ignorări reciproce e necunoaşterea limbii greceşti în Occident şi a latinei în Răsărit. Cele două tradiţii care nu se mai înţeleg, dezvoltă cultural, fiecare în mod autonom, două viziuni posibile asupra creştinismului: în Răsărit, teologia devine "bizantină" repetându-i neîncetat pe Părinţii greci: în Occident, gratie carolingienilor, dogma progresează, aprofunzând "intuiţiile autentice ale patristicii latine".

În fine, în plan moral această înstrăinare reciprocă e indiciul unei răciri a iubirii între cele două lumi odinioară atât de fratern apropiate.

Vrând să tragă toate concluziile din analiza sa în optica unirii Bisericilor, părintele Congar deduce de aici faptul că îndepărtarea reciprocă poate fi depăşită deoarece condiţiile sociologice şi morale care au generat-o s-au schimbat: societatea modernă e mai "civilizată", mai capabilă de iubire decât au fost cele ale "Bizanţului" şi Occidentului medieval. El afirmă chiar şi aceea că "iubirea" ar fi marea descoperire modernă ignorată în trecutul Bisericii: "19 secole de Creştinism s-au interesat aproape numai de Dumnezeu. Astăzi cunoaştem lumea şi aceasta ni se impune într-atât încât unele afirmaţii creştine par, dacă nu să se clatine, cel puţin surclasate de evidentele ce ne vin de la lucruri... Nimic nu e mai semnificativ în această privinţă decât intrarea iubirii, ba chiar a cuvântului "iubire" în literatura religioasă".

Fondul acestei poziţii "ecumeniste" asupra istoriei "schismei" e acela că Părinţii au ignorat totul sau măcar o parte din iubire şi, prin urmare, indiferent cine trăieşte în zilele noastre, este înălţat în acest punct deasupra Sfântului Atanasie cel Mare [+371], intransigentul luptător pentru credinţă de la Niceea, a Sfântului Chiril Alexandrinul [444], "persecutorul" lui Nestorie, sau a Sfântului Maxim Mărturisitorul [+662], care a refuzat intratabil orice compromis dogmatic în faţa a cinci patriarhi deveniţi în acel moment heterodocşi.

Se poate vedea deci, chiar şi numai de aici, în ce grad aceste teze sunt ofensatoare faţă de teologia Părinţilor, dacă se ajunge până acolo încât să se afirme că iubirea e o "descoperire recentă" şi că lipsa de iubire a fost cauza marilor polemici ale Părinţilor împotriva ereticilor!

Această concepte admisă astăzi de numeroşi catolici, ca şi de mulţi "ortodocşi", se bazează însă pe o viziune total falsă asupra istoriei şi pe trei postulate pe care ne propunem să le punem la îndoială în modul următor:

1. Înainte de toate, "Bizanţul" nu există; a numi bizantini pe cei care până la căderea Constantinopolului, "Noua Romă", şi chiar după aceea, s-au numit "romani" sau "romei", e o impostură sau o polemică nedemnă de nişte istorici serioşi. Patriarhul Constantinopolului poartă până în zilele noastre titlul de "arhiepiscop al Constantinopolului, Noua Romă".

2. Apoi, opoziţia culturală Părinţi greci - Părinţi latini nu se justifică decât prin autoritatea exclusivă dată de franco-germanii epocii carolingiene lui Augustin al Hipponei în dauna celorlalţi, foarte numeroşi, Părinţi latinofoni anteriori: aşa-zisa opoziţie este, deci, în mare parte falsă. În loc de a distinge între Părinţii "latini" şi Părinţii "greci", trebuie să recunoaştem mai degrabă unitatea credinţei Părinţilor latinofoni şi elenofoni - excepţie făcând Augustin - în interiorul cadrului geopolitic al Romanităţii.    

3. În sfârşit, n-a existat o "schismă" în sensul separaţiei a două lumi - un astfel de lucru fiind contrar însăşi definiţiei Bisericii UNA în natura ei - ci o uzurpare a scaunului ortodox al Romei de către partida francofilă sau germanofilă căreia i-au trebuit mai multe secole până să biruie Romanitatea în Occident.

În general, ştiinţa istorică europeană numeşte "bizantin" Imperiul Roman al Sfântului Constantin cel Mare [306-337] începând de la inaugurarea Constantinopolului [330] sau, uneori, începând cu Iustinian [527-565]. Originea acestei noi civilizaţii ar fi legată de o aşa-zisă "orientalizare" a Imperiului Roman. În orice caz, toată lumea afirmă că între secolele V-VI Imperiul Roman devine "bizantin" deoarece se elenizează şi-şi pierde latinitatea iniţială. Pe de altă parte, aceeaşi ştiinţă istorică numeşte "bizantin" cadrul cultural şi teologic al Imperiului pentru că acesta şi-ar pierde şi specificitatea greacă modelându-se după un problematic "spirit bizantin". Aceşti doi termeni: "grec" şi "bizantin" sunt însă apelative recente şi peiorative.

Termenul "grec" nu e folosit cu adevărat decât în secolele VIII-IX, în climatul politic şi ideologic specific al epocii carolingiene: Carol cel Mare [768-814] vrea să restaureze un "imperiu roman" dominat de franci iar pentru aceasta el are nevoie să nege orice legitimitate basileului ortodox, cu scopul de a rupe legăturile adânci existente între populaţiile galo-romane şi italo-romane şi Constantinopol. Era o întreprindere ideologică de anvergură: a numi "greacă" populaţia Imperiului înseamnă a o identifica practic cu "elinii", cu "grecii" antici, adică cu "păgânii" de care vorbeşte Scriptura.

Câteva decenii mai târziu, papa Nicolae I [858-867], primul papă germanofil, fiind atacat de episcopii italo-romani din sudul Italiei şi de cei galo-romani în conflict cu clerul francilor, a încercat să strângă în jurul lui întreg episcopatul german şi franc. El a comandat tratate "contra erorilor grecilor" care ar ameninţa credinta creştină. În mintea lui Hinkmar de Reims şi a altor teologi franci ai epocii care credeau că fac să progreseze în subtilitate teologia, scrutând esenţa lui Dumnezeu cu ajutorul categoriilor lui Aristotel, termenul "grec" e o insultă plină de dispreţ: "grecii" sunt în acelaşi timp păgâni nedemni de numele de "creştini", ignoranţi în ale teologiei şi perfizi ca şi "orientalii". E de ajuns să consultăm numeroase tratate "contra errores graecorum", de la cel al lui Ratramnus din Corbie [+868] până la cel al lui Toma d'Aquino [+1274], ultimul nefiind altceva decât o colecţie de pseudo-citate patristice falsificate şi mincinoase, pentru a vedea că subtilitatea dubioasă a lui "Filioque" e prezentată ca o notă a marii superiorităţi intelectuale a Occidentului asupra "grecilor". Printre romanii ortodocşi din Imperiu, termenul trecea drept o veritabilă injurie; în secolul al XV-lea chiar un partizan al unirii cu Roma la Sinodul de la Florenţa, împăratul Ioan VIII Paleologul [1425-1444], a respins ca nepoliticos şi lipsit de curtoazie apelativul de "grec".

Acelaşi lucru e valabil şi pentru termenul "bizantin"; nimeni nu s-ar gândi vreodată să numească pe parizieni "luteţieni", de la numele vechii cetăţi pe care s-a zidit noua cetate, aşa cum facem prin această vocabulă cu locuitorii Constantinopolului, Noua Romă. Termenul e de altfel târziu şi abia în secolul al XIV-lea un umanist latinizant, Nichifor Gregoras, a folosit ca o expresie arhaizantă pentru a sa Istorie a Romanilor numită de el "istoria bizantinilor". El a fost folosit intens în secolele XVI-XVIII, "Iluminismul" fiind cel care i-a consacrat valoarea peiorativă. Descriind Imperiul Roman al Constantinopolului, Montesquieu şi Voltaire vorbesc de o "nedemnă strânsură de declamaţii şi minuni", de o "pânză ţesută din revolte, răscoale şi perfidii." Până astăzi numele de "bizantin" a păstrat această conotaţie negativă.

Oricare ar fi amprenta lăsată de o mie de ani de pasiuni antiortodoxe, mai are oare dreptul istoria în efortul ei de rigoare şi obiectivitate să împrumute o terminologie ivită din polemicile cele mai violente ale epocii carolingiene sau ale secolului al XVIII-lea? Este oare consecvent a trata "durata lungă" a istoriei universale pornind de la concepte apărute în momente precise şi din lupte aproape "provinciale"? N-ar fi mai corect să-i numim pe bizantini aşa cum se numeau ei înşişi, adică "romani" şi să utilizăm adjectivele şi substantivele "romanitate", "romaicitate", "romiosynie'', "romeic"? Cum au făcut-o de altfel, într-o terminologie care a subzistat până în epoca noastră, arabii şi otomanii, care-i numeau "Rum", "Rumis".

Istoricii vor putea analiza mai adecvat adâncul sentiment de unitate culturală pe care-l aveau romanii Noii Rome faţă de tot trecutul lor, atât "roman" (latin) cât şi "grec", atât cretin, cât şi păgân. De exemplu, "Biblioteca" Sfântului Patriarh Fotie [858-869; 879-888] derutează adesea critica occidentală care nu vede în ea decât o preţioasă carte de erudiţie, manifestând doar curiozitatea intelectuală a savantului Patriarh, în timp ce cărţile Istoriei Romane sau ale Filosofiei Elenice îi erau tot atât de puţin străine acestuia ca şi Racine şi Moliere unui francez din secolul XX. Istoria antică îi era Sfântului Fotie tot atât de apropiată cultural pe cât îi era de îndepărtată în planul valorilor creştine, după cum dă mărturie respingerea de către el a intruziunii raţionalismului umanist în interiorul dogmaticii. "Umaniştii" latini sau greci nu aveau pentru un roman din Constantinopol un alt caracter exemplar, diferit de cel pe care îl are copilăria noastră pentru adultul care am devenit.

Ni se va obiecta poate că, eliberată de jugul turcesc, Grecia n-a ales numele de "Romanitate". În fapt, excepţia confirmă regula: puterile occidentale au impus numele de "Grecia" şi "greci" pentru a-i tăia pe ortodocşii de pe continent de fraţii lor din Anatolia şi a împiedica orice revendicare a Asiei Mici şi a Constantinopolului; turcii trebuiau cruţaţi şi protejaţi din raţiuni de politică internaţională (pentru a stăvili expansiunea Rusiei ţariste în zonă). Consecinţele unei asemenea politici au fost mai târziu masacrele din Asia Mică în 1923, când trupele franceze şi engleze au asistat indiferente la masacrul populaţiilor creştine. În secolul al XIX-lea, în orice caz, alegerea termenilor "grec" şi "elen" a fost combătută de ortodocşii tradiţionalişti, ostili renaşterii unui neopăgânism elen iar marele poet Kostis Palamas a fost cântăreţul Romanităţii în faza neoelenismului lui A. Korais [+1833] incapabil să demonstreze existenta unei conştiinţe naţionale neogreceşti autonome.

Apărătorul ideii şi conştiinţei romaice ortodoxe astăzi este Părintele Ioannis Romanidis, profesor de dogmatică la Universitatea din Tesalonic. El a denunţat marea contradicţie a ştiinţei istorice europene: pe de o parte, se afirmă că Imperiul a devenit "bizantin" pentru că a devenit "grec" sau "elen" şi pe de altă parte, se explică trecerea de la civilizaţia elenică a Imperiului Roman (cea a marilor Capodocieni) la civilizaţia "bizantină" prin pierderea caracterului elenic al acestei civilizaţii. Deci, Imperiul Roman devine "bizantin" pentru că se elenizează şi civilizaţia elenică devine "bizantină" pentru că se des-elenizează (orientalizându-se)!

Există, deci, o mare confuzie la istoricii şi teologii occidentali care vorbesc când de "bizantini", când de "greci", când de "răsăriteni" pentru a desemna un Imperiu care s-a numit dintotdeauna într-un singur fel: "Roman".

S-ar face, deci, un veritabil progres dacă s-ar respinge termenii antiştiinţifici şi peiorativi de "greci" şi "bizantini", care n-au nici măcar meritul de a clarifica evenimentele istorice şi, dacă s-ar reveni la apelativele "roman", "romeu" şi "romanitate", "romeitate" ortodoxă. Eficacitatea ştiinţifică ar spori în cel puţin trei puncte:

1. Istoricul ar avea un fir director coerent pentru a gândi istoria lumii mediteraneene în totalitatea ei: Imperiul Roman invadat de popoarele barbare care-şi impun treptat, dar în mod diferit, dominaţia lor asupra lui. În Occident, această dominaţie se constituie ca o imitaţie parodică şi ca uzurpare a vechilor structuri romaice şi creştine. În Răsărit, musulmanii instituie un model de dominaţie nonparodică, cele două culturi, creştină şi musulmană, rămânând într-o oarecare măsură paralele şi ostile.

Punctele de întâlnire esenţiale sunt deosebit de interesante şi ele sunt de neînţeles în afara acestei unităţi culturale romaice, mai ales când e vorba de perioadele carolingiană, a Cruciadelor şi a Sinodului falsei uniri de la Florenţa [1438-1439]. Acest ultim eveniment, adesea neglijat de istorici, îmbracă o importantă paradigmatică pentru destinele Europei actuale: Sfântul Marcu al Efesului respinge aici definitiv, în numele Romanităţii Ortodoxe, "infailibilitatea" papei şi a omului european modern; Visarion inventează şi propagă "umanismul" în acelaşi timp păgân şi cretin; iar un Plethon redescoperă o elenicitate întemeiată pe o reîntoarcere la cultul zeilor păgâni şi ostilă atât Romanităţii, cât şi Europei.

2. Istoricii n-ar trebui să mai caute o "latinitate" occidentală care nu există de altfel decât ca şi construct artificial al ideologiilor franco-germane. Diferitele construcţii ale latinităţii în Occident - la Carol cel Mare şi urmaşii lui - vor fi mai bine înţelese dacă vor fi studiate ca utopii şi ideologii cu rostul de a facilita expansiunea şi dominaţia franco-germană asupra Romanităţii ortodoxe.

3. Lupta patetică a Romanilor ortodocşi din Occident (a italo-romanilor, galo-romanilor, hispano-romanilor) împotriva invadatorilor germanici barbari ar putea fi în sfârşit studiată într-o perspectivă de lungă durată, în loc de a se evapora inexplicabil după merovingieni.

În fine, istoria ideilor ar ţâşni nemijlocit din istoria evenimenţială, pentru că sentimentul de infailibilitate ce caracterizează, după Sfântul Iustin Popovici, omul european ar progresa în acelaşi timp cu forţele politice şi religioase proprii Occidentului medieval: papalitatea şi monarhia, ambele absolute.

Istoria a ceea ce se numeşte "schisma" din 1054 ar fi, din acest punct de vedere, arhetipală, având o valoare exemplară.

2. Motivaţia teologică: "Filioque"

În plan teologic, discuţia actuală în jurul "schismei" a fost sărăcită prin faptul că disputa a fost redusă la nivelul unei certe pentru cuvinte. "Filioque" e prezentată ca rodul fericit al unei abordări pur latine şi occidentale a teologiei care n-ar pune în pericol teologia clasică a Părinţilor. Se foloseşte atunci limbajul vag al sentimentelor şi emoţiilor, vorbindu-se de exemplu despre "măreţia propriu-zis religioasă a lui Filioque" şi de "intuiţiile autentice ale lui Filioque" (O. Clement). Pe scurt, în lipsa unui vocabular conceput suficient de elaborat, Răsăritul, mai puţin speculativ, şi Occidentul, mai raţionalist poate, nu s-au mai înţeles.

Se revine atunci la cauze pur istorice care nu par a fi decât o sumă de întâmplări nefericite; interpretarea psihologică prevalează şi, întreaga chestiune de fond fiind pusă în paranteze, fiecare afişează politeţea de a găsi în propria sa tabără vinovaţii de o conduită necurtenitoare. Astfel, Olivier Clement scrie despre patriarhul "bizantin" Mihail Kerularios din 1054 că "era un spirit abrupt, incapabil a discerne esenţialul de accesoriu şi de a se ridica la o concepte ecumenică despre Biserică"; iar Yves Congar spune despre cardinalul Humbert că era "un om aspru şi combativ, a cărui bulă de excomunicare e un monument de inimaginabilă incomprehensiune". Dacă însă, de dragul "dialogului", se rămâne în aceste înalte sfere ale "cauzalităţii psihologice", istoria riscă să devină incomprehensibilă !

În realitate, aspectul istoric şi aspectul teologic sunt legate între ele, mai cu seamă începând din secolul al VIII-lea, când teologia lui "Filioque" şi a Răscumpărării şi în general metoda teologică, apar ca ideologia francilor şi germanilor ai căror strămoşi au invadat Romanitatea Occidentală şi cărora le-au trebuit trei secole pentru a se constitui în stat. "Schisma" nu este doar o ruptură, o destrămare a ţesăturii creştine datorată unei separaţii teologice între Roma şi Răsărit, ci, mai degrabă, o uzurpare a scaunului papal ortodox al Vechii Rome de către franco-germani, proces încheiat cu deportarea pur şi simplu a ultimului papă ortodox şi înlocuirea lui cu primul papă germanic filioquist: Serghie IV [1009 - 1012].

Originea îndepărtată, datul fundamental care ascundea în germene toate diviziunile ulterioare, au fost invaziile barbare; nu atât din cauza caracterului eretic, arian, al religiei creştine adoptate de aceste popoare barbare (goţi, vandali, longobarzi, franci) cât de incapacitatea lor de a se constitui în stat sau de a modela o religie puternică pentru a înlocui ceea ce voiau să distrugă. După primele masacre şi gratiei rezistentei eroice a poporului galo-roman martir, de la moartea regelui Euric proiectul de-a înlocui "Romania" printr-o "Gotia" a trebuit abandonat. Dimpotrivă, numeroşi şefi barbari au luat hainele şi titlurile romane pentru a dobândi putină legitimitate în faţa populaţiilor galo-romane, italo-romane, hispano-romane ocupate.

Dar aceasta nu înseamnă că sentimentul naţional al populaţiilor romanice aservite a dispărut rapid, cum au afirmat unii istorici (Fustel de Coulange). În fapt, după prăbuşirea puterii politice romane în Occident, reprezentarea legală, ca şi autoritatea morală asupra poporului roman se găseşte asumată de Biserică; aceasta devine locul de rezistentă al tuturor celor care vor să conserve tradiţia şi identitatea romană. În această perioadă tulbure şi frământată, în afara rolului marilor episcopi ai secolelor V şi VI, ca Faust de Riez sau Cezar de Arles, patriarhul Romei Vechi asumă funcţia de "etnarh" al poporului roman al Occidentului. El este cel ce rămâne în contact cu Imperiul Roman de la Constantinopol. Se ştie astfel, cât de mult a ştiut să păstreze drepturile romane în această epocă atât de dramatică şi tulbure papa Grigore cel Mare [510 - 604) care nu ezită în ale sale "Moralia" să compare Romanitatea Occidentală în suferinţele ei cu Iov. Desigur, Imperiul Roman n-a încetat să revendice, în ciuda dificultăţilor, partea sa occidentală. Romanii Orientului şi ai Occidentului erau solidari, dar de la Iustinian I [527 - 565] şi până la Vasilios I [867 - 886] succesul militar n-a fost întotdeauna favorabil Constantinopolului. Diviziunile interne ale barbarilor şi perioada sumbră care a fost epoca merovingiană, asigură Bisericii o linişte extrem de relativă; barbarii nu puteau ajunge uşor la starea de cleric iar sinodalitatea Bisericii, în conformitate cu Canoanele Apostolice, era respectată prin faptul marii majorităţi a romanilor liberi din cetăţile galo-romane. Va fi nevoie de imensul sistem de deportare, expropiere şi aservire a romanilor cunoscut sub numele de feudalitate, pentru ca francii să devină majoritari în alegerea episcopilor.

Prin grija lui Carol Martel şi Pepin cel Scurt [751 - 768], şcolile monastice galo-romane întemeiate de ucenicii Sfântului Ioan Cassian, ai lui Honorat d'Arles şi Faust de Riez şi care formau clerici romani, au fost desfiinţate. Datorită anarhiei politice a epocii merovingiene, clerul sinodal al organizării Bisericii era parţial suprimat pentru a nu mai fi restabilit decât în favoarea episcopatului franc. Criza iconoclastă care a zguduit Imperiul Roman din Răsărit a permis francilor să exploateze diviziunile interne ale Romanilor din Răsărit şi din Italia de Sud. În fapt de la începutul secolului ai VIII-lea Italia romană şi Biserica ortodoxă a Romei celei Vechi erau izolate în mod primejdios. Papa Grigore II [713 - 731] refuzând să promulge edictele imperiale care ordonau distrugerea icoanelor în tot imperiul, Italia a fost izolată de Răsărit şi prinsă ca într-un cleşte între Împăraţi eretici şi franci, care erau şi ei iconoclaşti în fond, cum erau şi longobarzii şi unii episcopi din Italia de Nord, ca de exemplu Claudius de Torino. Totuşi, ortodocşii partizani ai icoanelor erau numeroşi în Galia în rândurile clerului şi episcopatului roman.

Gratie împărătesei Irina, ortodocşii din Răsărit vor birui asupra iconoclasmului în Sinodul VII Ecumenic [787]. Episcopii franci ai lui Carol cel Mare nu vor recunoaşte însă acest sinod, ba chiar îl vor condamna ca eretic în Conciliul de la Frankfurt [794] ale cărui decizii însă vor fi anulate de Papa roman ortodox Adrian 1 [792 - 795] care le va impune venerarea icoanelor şi acceptarea ca Sinod Ecumenic a Sinodului de la Niceea [787].

Chestiunea lui "Filioque" a fost la fel de gravă. "Filioque" nu e o formulare veche, cum se afirmă, şi care ar urca la Conciliul III de la Toledo [589]. El datează de la sfârşitul secolului al VII-lea şi începutul secolului al IX-lea şi a fost foarte contestat în Occident la începutul secolului al IX-lea de episcopii galo-romani. Din contră, în aceeaşi perioadă francii vor face din el simbolul unei renaşteri intelectuale mai degrabă modeste. Conciliul de la Aix-la-Chapelle sau Aachen [806] e o mărturie remarcabilă a acestei lupte între elementul roman şi elementul franc, arătând caracterul recent al lui "Filioque". Într-adevăr, reprezentanţii Conciliului l-au informat pe papă că Simbolul credinţei începuse să se cânte cu "Filioque" la palatul lui Carol cel Mare şi că era vorba de o dogmă nouă. Neputând ajunge la o concluzie, conciliul s-a divizat în două părţi opuse. Carol cel Mare, campionul lui "Filioque", nu şi-a putut impune opinia iar conciliul s-a risipit înainte de sfârşit. Fiecare din părţi a făcut apel la papa Leon III [795 - 816] care nu numai că s-a opus adaosului "Filioque" dar, mai mult, a poruncit ca textul original al Simbolului de credinţă niceo-constantinopolitan să fie gravat în greacă şi latină pe două plăci de argint aşezate în Basilica Sfântului Petru din Roma. Această înfrângere a lui Carol cel Mare arată faptul că puterea francilor a eşuat în faţa autorităţii Papei ortodox al Romei celei Vechi. Trebuie însă bine înţeles faptul că pentru Carol cel Mare nu conţinutul dogmatic era esenţialul; pentru el "Filioque" era simbolul progresului realizat în teologie asupra "grecilor", gratie aplicării criteriilor raţionale Sfintei Treimi. Acesta era pentru el dovada superiorităţii culturale a francilor asupra celor pe care-i numea dispreţuitor "greci".

Dacă bătrânul Leon III a ştiut să reziste în ce priveşte credinta, i-a îngăduit totuşi lui Carol cel Mare să repurteze o victorie decisivă în plan politic încoronându-l în anul 800 "Împărat al Romanilor", cu alte cuvinte îngăduindu-i "volens nolens" să uzurpeze oficial legitimitatea dominaţiei împăratului de la Constantinopol asupra populaţiilor romanice ale Occidentului. Versiunea franco-germană a încoronării lui Carol cel Mare găsită în manualele de istorie occidentale e o veritabilă mistificare, pentru că se întemeiază numai pe relatarea ideologului franc Eginhard care afirmă că Leon III ar fi încoronat din proprie iniţiativă un Carol cel Mare reticent. În fapt, prin această ceremonie, în care forţa regelui franc s-a impus cu violentă Papei ortodox Leon III, Carol voia să instaureze o nouă concepte despre legitimitate. Relatarea lui Eginhard care nu îndrăzneşte să-i atribuie lui Carol responsabilitatea evenimentului, dovedeşte din contră că în secolul al IX-lea încă, francii nu reuşiseră să instaureze în Occident o altă legitimitate decât cea a poporului roman. Dar concepţia carolingiană despre putere şi teologia pretenţioasă a lui "Filioque" legate ambele de teoria augustiniană a predestinaţiei absolute care părea să se refere la rasa predestinată a francilor, au pus în cele din urmă bazele şi principiile fundamentale ale Evului Mediu Occidental.

Necesitatea de a lupta împotriva arabilor în Italia de sud şi ocupaţia francilor asupra Romei celei Vechi au făcut să se nască aici o situaţie similară în mic celei a întregului Occident: o partidă francă şi o partidă romană combătându-se neîncetat. De la moartea lui Leon III [în 816] şi până în 858 poporul ortodox al Romei reuşise de fiecare dată să impună un candidat al partidei romane, în ciuda ameninţărilor împăraţilor franco-germani. Chiar şi la alegerea lui Leon III a existat la Roma spaima de represaliile francilor. Alegerea lui Benedict III [855 - 858] a fost întreruptă de partida germanofilă care a impus pentru o clipă pe candidatul său Anastasie, dar mulţimea a asediat porţile Bisericii în care se ţinea sinodul însărcinat cu alegerea noului papă impunându-l pe Benedict III. La moartea acestuia însă, a fost ales primul papă germanofil, Nicolae I [858 - 867]. Regele franco-german Ludovic Germanicul [843 - 876] a alergat repede la Roma îndată după moartea lui Benedict III pentru ca alegerea să se facă în prezenta sa. Foarte repede Nicolae I a vrut să-şi impună dominaţia asupra întregii Biserici, aplicând propriei sale persoane şi domnii doctrina predestinaţiei. A scris patriarhului Noii Rome, Sfântului Fotie cel Mare că: "Biserica romană meritase dreptul puterii totale şi primise conducerea întregii turme a lui Hristos". Mai târziu, furios că n-a obţinut de la sfântul Fotie recunoaşterea inovaţiilor lui, a scris direct poporului, clerului şi împăratului de la Constantinopol scrisori ostile, pline de ură în care sfântul patriarh e numit "barbarul Fotie", "adulter", "ucigaş" şi "evreu". A binecuvântat apoi "misiunea" în Bulgaria, proaspăt creştinată la Ortodoxia romană, a episcopului Formosus, seful partidei filogermane, recomandând introducerea peste tot a adaosului "Filioque" în Crez şi a altor practici şi inovaţii proprii bisericilor franco­germanilor şi necunoscute romanilor ortodocşi.

Această atitudine a provocat reacţia Bisericii din Constantinopol. În acord cu sinodul său, Sfântul Fotie a trimis în 867 o faimoasă "Enciclică" adresată tuturor Bisericilor în care denunţă situaţia creată în Bulgaria, noua dogmă a lui "Filioque" şi o serie de practici bisericeşti ale francilor. Un Sinod ţinut la Constantinopol în acelaşi an în prezenta legaţilor patriarhiilor răsăritene a analizat doctrinele pe care le denunţă Sfântul Fotie şi mai ales erezia lui "Filioque" şi adăugarea ei în Crezul niceo-constantinopolitan. Mai mult de o mie de semnatari au depus mărturie împotriva dogmei francilor care, aşa cum afirma Sfântul Fotie, scinda Sfânta Treime în două introducând două izvoare în Dumnezeire şi ajungând astfel la păgânism.

După exilarea patriarhului Fotie din raţiuni politice, papa Nicolae I a organizat la Constantinopol în 869 un sinod alcătuit din 81 episcopi care a condamnat persoana sfântului Fotie fără a-i putea fi reproşată nici o erezie. Trebuie spus că la Roma, Nicolae I n-a îndrăznit niciodată să-l impună pe "Filioque" temându-se de poporul roman fidel credinţei ortodoxe. El n-a încetat dealtfel să aibă nenumărate dificultăţi cu romanii din Italia de sud şi chiar cu cei din Galia pe care concepţia sa totalitară despre vechea "etnarhie" papală îi şoca. Când a murit nu mai era susţinut decât de teologii franci favorabili lui "Filioque" pe care-i mobilizase împotriva patriarhului şi împăratului de la Constantinopol.

După un papă de tranziţie, Adrian II, partida romană a biruit din nou şi pe scaunul patriarhal al Romei a urcat arhidiaconul Ioan devenit papa Ioan VIII [872 - 882]. Denigrat multă vreme de istoriografia papală - în parte datorită falsificării surselor admisă azi de savanţi - Ioan VIII a fost un mare papă al Romanităţii, ultimul, în descendenta şi statura lui Leon I cel Mare [440 - 461] şi Grigore I cel Mare [590 - 604]. Prudent şi înţelept, până la moartea lui Ludovic Germanicul în 875 a ştiut să se folosească de partida germanică fără a-i acorda un rol decisiv. Odată ameninţarea franco-germană îndepărtată, el a depus şi excomunicat pe episcopii lui Nicolae I care adăugaseră pe "Filioque" în Bulgaria, şi mai cu seamă pe Formosus. Dintre carolingieni a ales drept candidat la imperiu pe regele "Frantei" Carol cel Pleşuv [840 - 877] care era cel mai moderat şi mai îndepărtat de Italia impunându-i totodată o "donaţie" care elibera alegerile papilor de prezenta legaţilor împăratului franco-german. Încerca astfel să salveze Roma de un al doilea Nicolae I impus de partida germanofilă. După înfrângerea şi moartea lui Carol cel Pleşuv, a lăsat în suspensie succesiunea carolingiană pe care încerca să o controleze, încercând să-i joace pe diferiţii pretendenţi unii împotriva altora. Avea să eşueze în cele din urmă pentru că regele Carol III cel Gros [876 - 887], împărat din 881, a sfârşit prin a invada Roma şi prin a pune la cale, un an mai târziu, asasinarea lui Ioan VIII care va fi otrăvit şi lichidat cu lovituri de topor. Dar întârzierea pe care a ştiut să o creeze Ioan VIII în numirea unui succesor pe tronul Imperiului carolingian avea să ducă la schimbarea lucrurilor. Pe de o parte, dezordinea politică din Italia provocată de vacantarea tronului occidental a permis armatelor basileului roman Vasilios I [867 - 886] să înainteze decisiv în Italia de sud eliberând-i pe moment pe Romanii din regiune. Pe de altă parte, legaţii lui Ioan VIII au putut participa şi recunoaşte deciziile marelui Sinod constantinopolitan din 879 prezidat de sfântul Fotie, urcat din nou pe scaunul patriarhal.

Acest mare Sinod, la care au fost reprezentate toate cele cinci Patriarhii (pentarhia) ale Bisericii Ortodoxe a Romanităţii, a anulat toată opera lui Nicolae I. Patriarhul Fotie a fost recunoscut de toată lumea drept Patriarh canonic al Romei celei Noi. Au fost proclamate oficial inalterabilitatea Simbolului niceo-constantinopolitan, condamnându-se oficial orice adaos la el. Din motive de prudentă, Ioan VIII ceruse ca francii, iniţiatorii şi susţinătorii adaosului, să nu fie numiţi explicit. Legaţii Romei au numit adaosul "Filioque" "o incalificabilă insultă adusă Părinţilor". Ioan VIII a scris o scrisoare Sfântului Fotie condamnându-i în termeni voalaţi dar fermi pe franco-germani şi adaosul "Filioque": "Îi rânduim de partea lui Iuda, pentru că au destrămat unitatea mădularelor trupului lui Hristos". Acest Sinod din 879 care a recunoscut ecumenicitatea Sinodului VII Ecumenic [787] a avut toate caracterele unui Sinod Ecumenic şi, de aceea, Biserica Ortodoxă îl recunoaşte de atunci ca Sinodul al VIII-lea Ecumenic.

Pontificatul lui Ioan VIII marchează un moment decisiv, dar prost, cunoscut din istoria "schismei", reprezentând ultima mare rezistentă a Romanilor Romei celei Vechi şi celei Noi la ofensiva franco-germană împotriva scaunului ortodox al Romei.

Perioada care merge de la moartea lui Ioan VIII până la începutul secolului al XI-lea este sistematic prezentată în Occident ca o perioadă de corupţie şi anarhie datorată rolului laicilor romani în alegerea papilor. Singurii papi care întrunesc gratiile istoricilor sunt cei orientaţi spre regatele ivite din destrămarea şi împărţirea imperiului carolingian între succesorii lui Carol cel Mare. În realitate, această perioadă e prezentă ca una tulbure, deoarece romanii Romei celei Vechi păstrau un control relativ asupra Bisericii lor şi erau fideli identităţii ei romane. Până în 1009 şi 1014, "Filioque" n-a putut fi niciodată adăugat Crezului la Roma care recunoştea Sinoadele VII şi VIII Ecumenic, şi de aceea exista comuniune între Patriarhiile răsăritene şi cel al Romei celei Vechi. În această perioadă, temându-se de o revoltă generală a tuturor Romanilor aserviţi din Occident împotriva franco-germanilor feudalizaţi, aceştia din urmă n-au îndrăznit să se atingă direct de scaunul Romei celei Vechi. Dar când Imperiul germanic a fost restabilit, ultimul papă ortodox, Ioan XVIII [1003 - 1009] a fost deportat într-o mânăstire din Italia de Sud, iar Sergiu IV [1009 - 1012] care-şi datora tronul regelui german Henric II [1002 - 1024; încoronat împărat în 1014] l-a mărturisit pe "Filioque" în scrisoarea de întronizare adresată patriarhului Constantinopolului Sergios II. Printr-o hotărâre sinodală, acesta din urmă a şters atunci numele papei din dipticele Marii Biserici unde n-a mai fost niciodată restabilit. La Roma, "Filioque" a fost oficial introdus de papa Benedict XII [1012 - 1024], nepotul împăratului german. Încă odată, clerul şi poporul au reacţionat, dar de data aceasta au trebuit să se închine înaintea lui Benedict XII pentru că "Filioque" a fost cântat în Crez la missa încoronării ca împărat a lui Henric II. Uzurparea scaunului ortodox al Romei celei Vechi se încheiase, iar poporul roman al Occidentului, lipsit de apărare şi de conducător spiritual, a suferit persecuţiile şi reprimările impuse de marii papi ai feudalităţii, ca de pildă Grigore VII [1073 - 1085].

Rezistente sporadice au continuat încă multă vreme, iar dintr-un text de la Alexandru de Hales se ştie că în 1240 în unele biserici se cânta încă Crezul fără adaosul "Filioque". Se poate spune, totuşi, că în 1014 rezistenta de patru secole a romanilor din Occident se încheie şi o nouă structură eclezială, total străină de cea veche şi purtând toate caracterele feudalităţii, înlocuieşte papalitatea ortodoxă a Romanităţii, papalitatea unui Leon I, Grigore I, Martin I, Agathon I, Adrian I şi Ioan VIII. Incidentul din 1054 de la Constantinopol care dă numele său "schismei" însăşi, nu e decât autorizaţia de înhumare. Se ştie că la 15 iulie 1054 în momentul Liturghiei celebrate la Sfânta Sofia în prezenta patriarhului Mihail Kerularios, cardinalul Humbert, legatul papei Leon IX [1094 - 1054], a izbucnit şi a depus pe altar un act de excomunicare în care reproşa "răsăritenilor" îndepărtarea lui "Filioque" din Crez! Îl acuza pe patriarhul Mihail de a fi "pnevmatomah" şi "teomah". Patriarhul a convocat un sinod local care a anatematizat acest "înscris necuviincios şi necugetat". Patriarhul Petru al Antiohiei căruia i-a scris Kerularios, a confirmat hotărârea Bisericii Noii Rome şi toate celelalte Patriarhate răsăritene (Alexandria, Antohia şi Ierusalimul) au făcut la fel aplicând decizia Sinodului VIII Ecumenic de la Constantinopol din 879.

Evenimentele ulterioare confirmă faptul că noţiunea de uzurpare este cea mai potrivită pentru a descrie politica ecleziastică a francilor şi germanilor. Cruciadele, culminând cu ocuparea Constantinopolului în 1204 de cavalerii cruciadei a IV-a, au fost, încă şi mai evident, tentative de a înlocui episcopii ortodocşi ai scaunelor romane din Răsărit cu episcopi "latini", adică franco-germani. Uniatismul a fost şi este şi el, continuarea cu mijloace mai mult sau mai puţin directe a aceleiaşi politici.

Numai recent, cunoaşterea mai exactă a textelor şi contextelor a permis o abordare obiectivă, defavorabilă Occidentului, a fenomenului aşa-zisei "schisme". Această restituire a faptelor încearcă astăzi să o relativizeze ecumenismul contemporan bazat pe o ostilitate şi un dispreţ aproape ereditar faţă de tot ce e "bizantin" sau "grec". Uitând rezistenta eroică a strămoşilor lui romani şi ortodocşi, Occidentul nu poate justifica această relativizare decât cu preţul unei obscurizări a faptelor istorice şi a unui dispreţ aproape total faţă de lupta politică şi teologică a Romanilor răsăriteni din epoca Cruciadelor şi Umanismului secolelor XIV - XV când Sfinţii Grigore Palama [+1359] şi Marcu al Efesului [+1444] s-au înfăţişat drept campionii Tradiţiei Romaniei Ortodoxe în faţa teologiei speculative orgolioase a franco-germanilor scolastici, întemeiată pe raţiune şi imaginaţie.

În epoca noastră în care civilizaţia ieşită din pretinsa "Renaştere" este peste tot contestată, ecumenismul apare, deci, ca ultima tentativă a papalităţii, insulă feudală în mijlocul lumii moderne, de a salva "infailibilitatea" omului european şi de a împiedica reîntoarcerea Occidentului franco-germanizat la teologia romaică a Ortodocşilor, care a fost timp de veacuri teologia înaintaşilor şi strămoşilor lor galo-romani, italo-romani, hispano-romani.
Category: Istorie Bisericeasca | Added by: PortalOrtodox (2010-08-04)
Views: 192 | Rating: 0.0/0
Total comments: 0
Only registered users can add comments.
[ Sign Up | Log In ]
Site menu
Log In
Search
Site friends
Link exchange

Scheme electronice

Statistics

Total online: 1
Guests: 1
Users: 0
Copyright MyCorp © 2017