In primul secol al erei noastre, in Imperiul roman si-a facut aparitia o
noua religie: crestinismul. Aducând un mesaj universal, mai presus de
diviziunile nationale sau sociale, crestinismul avea sa devina religia
dominanta pe întreg cuprinsul Imperiul roman
IUDEEA ROMANA
Din anul 63 i. Cr., Ideea este inclusa in provincia romana Siria. Regii
Iudeii domnesc sub autoritatea proconsului roman. Ocupatia romana i-a
divizat pe evrei in mai multe grupari. Saducheii reprezentau bogata si
influenta aristocratie preoteasca, colaboratoare a romanilor. Fariseii
erau partizanii respectarii cu strictete a Legii lui Moise. Zelotii erau
adeptii rezistentei armate, violente contra romanilor. Esenienii erau o
secta care, dezgustata de societatea din timpul ei, a preferat sa
traiasca in comunitati monarhale izolate.
O componenta esentiala a iudaismului era ideea venirii unui salvator, Mesia, care sa elibereze poporul evreu.
CRESTINISMUL SI MESAJUL SAU
Nucleul întregii doctrine (doctrina reprezinta pentru crestini
totalitatea credintelor, a ideilor, a regulilor, care definesc o
conceptie a omului fata de Dumnezeu, fata de lume si fata de ceilalti)
crestine este Iisus, pe care discipolii sai l-au numit Mesia (Unsul, in
greceste Christos). Nascut in Palestina, in anul 5 i. Cr., el a fost
rastignit in anul 30 d. Cr. Viata si scurta lui aparitie de Mesia sunt
descrise de Evanghelii.
Iisus nu a contestat religia evreilor, dar a încercat sa depaseasca
limitele unei comunitati umane restrânse, mesajul sau fiind adresat
tuturor oamenilor. Crestinismul este o religie întemeiata pe iubirea
aproapelui si pe virututi morale. Cretinilor li se promitea dupa moarte
viata eterna in imparatia lui Dumnezeu, Paradisul.
INCEPUTURILE CRESTINISMULUI
Componenta esentiala a acestei noi religii este iudaismul, care a
promovat monoteismul, speranta mesianica, sistemul etic cel mai riguros
existent atunci (cele 10 porunci), o filozofie a istoriei ( Dumnezeu va
triumfa asupra esecului pe care omul l-a înregistrat in încercarea lui
de a aduce in istorie o epoca de aur), si o carte sfânta (Vechiul
Testament), care, împreuna cu Noul Testament, vor constitui Biblia.
Limba in care s-a difuzat crestinismul a fost cea greaca, o adevarata
limba universala antica. Momentul-cheie care a dus la distrugerea
credintelor politeiste grecesti a fost aparitia filozofiei rationale in
secolul al VI-lea i. Cr. Insa foarte curând, filozofia nu va mai reusi
sa ofere o unitate spirituala a lumii grecesti (cum fusesera înainte
panteonul zeilor, cultul lor, marile serbari panelenice). Ea insasi se
va diviza in diverse scoli filozofice: stoicismul( cu detasarea sa),
epicureismul (cu individualismul si urmarirea satisfactiei personale) si
materialismul, care au influentat profund orientarea generala.
Elementele prin care s-au manifestat insa afinitatile religioase intre
greci si religia crestina nou aparuta au fost platonismul, cu ideea
nemuririi sufletului, si stoicismul, cu ideea lumii de dincolo.
Contributia romanilor la constituirea noii religii a fost una special
politica. Ei au avut ca nimeni altii pana atunci sentimentul unitarii
omenirii sub o lege universala. Cuceririle romane au dus, pe de alta
parte, la pierderea credintei multor popoare in propriii lor zei,
instituind un model comun.
RASPANDIREA CRSTINISMULUI
Crestinismul s-a adresat mai întâi evreilor. El s-a extins repede la
Ierusalim, dar tot aici si-a avut primul martir, pe Stefan, ucis cu
pietre de evrei. Personalitatile cele mai importante care au ajutat la
raspândirea crestinismului au fost Pavel si Petru, care a convertit
pentru prima data un ne-evreu, pe Cornelius, un sutas roman. Conciliul
de la Ierusalim din anul 49 d. Cr. a decis ca noua religie sa iasa din
granitele ei initiale, adresându-se si celorlalte popoare. Crestinismul
devine prin aceasta o religie destincta de iudaism. Cu ajutorul lui
Pavel apar primele comunitati de crestini printre evrei, dar si printre
greci si romani. Doua acte rituale trebuiau respectate in primul rând
pentru a fi considerat crestin : botezul si euharistia ( impartasania).
LUPTA CRESTINISMULUI PENTRU SUPRAVIETUIRE
Biserica a avut de infrantat circa 300 de ani problema externa a
persecutiilor (din partea statului roman) si pe cea interna a ereziei.
Cauzele persecutiilor romane au fost de mai multe feluri. Mai întâi
politice, caci crestinii ii erau loiali lui Cristos, iar romanii
Cezarului, cele doua ordini intrând adesea in conflict. Alte cauze au
fost de natura religioasa, crstinii refuzând sacrificiile pe altare si
in general idolii; sociala, crestinii militând pentru egalitate sociala,
ceea ce in ochii aristocratiei romane constituia o adevarata
revolutie; economica, fabricantii de idoli, pictorii, arhitectii,
preotii nefiind entuziasmati de acesta religie care le ameninta
mijloacele de existenta.
Persecutarea crestinilor a fost atât religioasa, cat si politica. Primul
mare persecutor a fost Nero, care a raspândit zvonul ca incendierea
Romei s-ar fi datorat acestora. Ca urmare a acestei acuze, crestinii au
fost martirizati - au fost ucisi in amfiteatrele romane, sfasiati fiind
de animale salbatice. Ei au adoptat, datorita persecutiei, o viata
clandestina, mutându-si reuniunile in catacombe. Se organizau insa
temeinic, comunitatile lor fiind conduse de episcopi. Ultima mare
persecutie dateaza din 303 si a fost ordonata de împaratul Diocletian.
LUPTA PENTRU DOCTRINA
Biserica a trebuit sa lupte pe de alta parte si pentru apararea
doctrinei, in special cu cei care încercau sa îmbrace filozofia greaca
in haine crestine. Astfel de erezii au fost gnosticismul, maniheismul.
Acestora le-au raspuns apologetii, prin intermediul carora doctrna si-a
precizat contururile, devenind mai riguroasa. Ei s-au adresat evreilor
sau statului roman pentru o încetare a persecutiilor. Cei mai importanti
apologeti crestini au fost Iustin Martirul, Tertullian si Origene.
Confruntarile doctrinare au condus la necesitatea clarificarii corpului
de baza al credintei crestine, pentru aceasta episcopii începând sa se
reuneasca in adunari numite Concilii.
Vocatia universala a crestinismului timpuriu
IMPERIUL ROMAN DEVINE CRESTIN
Procesul de împacare intre Biserica si Statul roman a început cu
Constantin cel Mare. Fiu nelegitim al generalului Constantiu Chlorus si
al unei crestine orientale cu numele de Elena, Constantin s-a antrenat
la începutul sec. al IV-lea in razboaiele pentru succesiunea imperiala.
In anul 312, înaintea confruntarii militare cu Maxentius la Podul
Milvius, Constantin a adoptat crestinismul, ci si pentru ca dorea sa dea
o noua unitate imperiului. El s-a angajat in politica de favorizare a
crestinismului, acordând, prin Edictul de la Milano, libertatea de cult
noii religii. In 325, din ordinul sau are loc primul Conciliu ecumenic
al Bisericii crestine la Niceea, având ca scop combaterea arianismului.
In 394, împaratul Theodosius face din crestinism singura religie
oficiala. Templele sunt transformate in biserici, iar Jocurile Olimpice
sunt suspendate. Ultima lovitura data „ pagânismului” a avut loc in 529,
când Iustian a ordonat închiderea scolii de filozofie din Atena. De la
acordarea libertatii de cult la hegemonia noii religii nu trecusera
decât 2 secole. Imparatii crestini încearca sa stearga urmele
politeismului si sa instaureze o dogma universala.
APARITIA REGURILOR DE CREDINTA
Imparatii romani care au o dogma religioasa unitara pentru întreg
imperiul. Credintele si principiile noii religii sunt fixate acum
intr-un sistem; este fixat, de asemenea, crezul, pentru a-i recunoaste
si testa pe cei credinciosi. Dogmele nu reprezinta doar norme canonice
nou-aparute, ci si rezumate ale doctrinelor biblice majore. Aceasta este
epoca de aur a Parintilor Bisericii, care au început interpretarea
Evangheliilor, cel mai important dintre ei fiind Augustin (354-430).
Tot acum apare monasticismul. Cei mai mari conducatori monastici au
fost, in estul Europei, Pahomie (sec. al VI-lea). Ei au fondat mânastiri
ale caror principii conducatoare erau saracia, munca si ascultarea.
SUPERIORITATEA EPISCOPULUI ROMEI
In ierarhia bisericeasca, rangul de episcop este rangul suprem.
Episcopul Romei castiga treptat suprematia in raport cu ceilalti
episcopi si ia titlul onorific de papa ( papa se considera succesor al
apostolului Petru, crucificat la Roma). Dupa mutarea capitaliei
imperiului la Constantinopol (300), pentru lung timp episcopul Romei a
fost cea mai puternica persoana din Roma. Autoritatea sa a sporit si mai
mult dupa ce, in 476, Imperiul roman de apus s-a destramat, aceasta
intuite incarnând rezintanta împotriva navalirilor barbare.
MAREA SCHISMA DE LA 1054
Episcopii de Roma Calixtus (217-222 d.C) si Stefanus (254-257 d.C) au
fost cei dintâi reprezentanti ai autoritatilor clericale care au emis
pretentia primatului episcopilor de Roma, fata de restul bisericilor
crestine din lume. Dupa parerea lor, episcopii de Roma ar trebui sa fie
recunoscuti de intreaga lume crestina drept urmasi de jure ai
apostolului Petru, decedat la Roma. Pretentia se bazeaza pe un text
ambiguu din Evanghelia lui Matei (16,18) si anume discutia lui Isus cu
apostolul Petru in localitatea Caesarea-Philippi din nordul Palestinei
(azi: Banjas, Israel), cu încredintarea cheii simbolice succesorale: Si
eu iti spun: tu esti Petru (joc de cuvinte: kephas-petrus =
stânca-piatra) si pe aceasta piatra voiu zidi ecclesia mea (ecclesia =
adunare, nu biserica in sensul ulterior interpretat) (cuvântul biserica
vine de la cuvântul latin basilica = templu, lacas de cult la Romani).
Ambiguitatea textului a constituit unul din motivele pentru care
bisericile ortodocse si reformate nu au recunoscut niciodata primatul
papei de la Roma. Marii teologi ai sec.2-3 au acceptat, ce-i drept,
rolul deosebit al apostolului Petru la Roma, dar au pledat pentru idea
egalitatii in drepturi a tuturor episcopilor din vest si a patriarhilor
din est.
La Conciliul ecumenic de la Niceea (325 d.C.) s-a recunoscut egalitatea
celor patru episcopate si patriarhate din lumea crestina: Roma
(Italia), Alexandria (Egipt), Ierusalim (Palestina) si Antiochia
(Turcia). In anul 375 d.C. episcopul de Roma Damasus I (366-384 d.C.)
s-a pronuntat din nou pentru primatul episcopului de Roma, pe baza
aceluiasi argument ambiguu din Evanghelia lui Matei (16,18), ridicând de
la sine putere episcopatul din Roma la rangul de Scaun Apostolic. In
anul 383 d.C. s-a produs dezmembrarea Imperiului Roman in 2 parti:
partea de vest (cu capitala Roma) si partea de est (cu capitala
Constantinopol). Titulatura Scaun Apostolic pentru episcopul de Roma a
fost recunoscuta imediat de imparatul partii de vest a imperiului
(Theodosius, 383-395 d.C). Episcopul de Roma (Siricius, 384-399 d.C.) a
emis in consecinta Decretalia constituta, prin care a fundamentat
primatul episcopilor de Roma. Episcopul Leo I (440-461 d.C) a fost
primul Papa. Imparatul partii de vest a imperiului (Valentinians III,
425-455) a confirmat oficial printr-un edict in anul 445 asa-zisul
Primat al episcopilor de Roma, dar numai pentru tarile vestice (Italia,
Spania, Franta de sud, Africa de nord). In anul 451, Papa Leo I a
protestat contra hotarîrii Conciliului ecumenic de la Calcedon, in care
episcopii de Roma si de Constantinopol au fost egal îndreptatiti in
chestiunile religioase. Dupa aceasta data, a inceput lupta pentru putere
si pentru impartirea sferelor de influenta si întâietate in lumea
crestina intre cei 2 sefi ai bisericilor de vest (Roma) si de est
(Constantinopol), lupta continuata pâna in zilele de azi. Papa Symmachus
(498-514) a decretat prin ordonanta Constitutum silvestri ca
detinatorii Scaunului Apostolic din Roma nu pot fi judecati si
condamnati de catre oamenii obisnuiti. Papa Gregor I (590-604) a extins
influenta episcopatului de Roma si in sfera treburilor politice, la
inceput in Italia, apoi in intreaga lume, aprofundând si mai mult
discrepanta si neîntelegerile dintre bisericile de vest si de est. La
Sinodul local din Whitby (Anglia, 664) Roma a repetat din nou pretentia
suprematiei sale fata de Constantinopol.
La Conciliul ecumenic de la Constantinopol din anul 680 s-a combatut
pretentia primatului papal, o mare parte din participanti declarându-se
pentru egalitatea tuturor episcopilor si patriarhilor. Papa Stefan II
(752-757) a intemeiat primul stat religios din lume (Patrimonium Petri)
cu sediul la Roma, indepartându-se prin aceasta si mai mult de
bisericile de est. Un dezacord grav intre cele 2 biserici concurente
(vest si est) s-a produs in anul 863, in timpul procesului intentat de
biserica catolica vestica patriarhului estic ortodox Photius. In
sec.10-11 a avut loc încrestinarea majoritatii populatiei ruse. Biserica
rusa s-a subordonat imediat Patriarhatului ortodox de la
Constantinopol. Papa Leo IX (1049-1054) si patriarhul de Constantinopol
Michael Cerularius (1004-1058) au determinat ruptura definitiva dintre
cele 2 biserici in anul 1054, in urma unor dezacorduri ireconciliabile
(lupta pentru suprematie in lumea crestina, divergente teologice etc).
Aceasta ruptura a ramas cunoscuta in istorie sub numele de Marea
Schisma. Bisericile de est ortodocse s-au declarat biserici autocefale
dupa Marea Schisma, patriarhul de Constantinopol fiind considerat de
aici incolo de catre bisericile estice drept sef al bisericii ortodoxe.
In anul 1589, insa, patriarhul bisericii ortodoxe ruse din Moscova a
pretins, la rândul sau, preluarea rolului conducator al bisericilor
ortodocse din intreaga lume, ceace a dus la noi complicatii. Biserica
ortodoxa recunoaste numai primele 7 Concilii ecumenice crestine,
respinge primatul si institutia papala, are o liturghie proprie si
cultul icoanelor. Aceasta biserica sustine ca e singura care ar fi
pastrat neschimbate dealungul secolelor dogmele, traditia, cultul si
organizarea bisericii crestine, asa cum au fost in primele 8 secole dupa
Isus. Denumirea Ortodoxie s-a impus definitiv dupa Marea Schisma din
1054. Bisericile ortodocse se conduc dupa principiul ierarhic sinodal,
alcatuind biserici regionale, autocefale si autonome. Biserica ortodoxa
româna s-a declarat autocefala in 1864 (in anul 1925 a devenit
Patriarhie).
Luther aprinde scanteia revoltei in Germania
Luther a devenit liderul Reformei in Germania. Timp de cativa ani, el
protestase in van condamnand faptul ca unii preoti colindau tara si
vindeau "indulgente” (certificate de iertare a anumitor pacate) pentru
bani care se varsau apoi in visteriile nesatule ale papalitatii. Luther
intuise foarte bine ca o astfel de "iertare” impietrea de fapt inima
oamenilor si permanentiza starea lor de pacat.
Posibilitatea cumpararii "indulgentelor” inchidea oamenilor calea spre
adevarata pocainta si iertare. Picatura care a facut ca paharul rabdarii
lui Luther sa dea pe afara a fost in special activitatea scandaloasa a
unui calugar numit Johan Tetzel. Folosind un limbaj foarte vulgar,
Tetzel striga cat il tinea gura: "Am indulgente pentru orice pacat.
Chiar si daca ati fi necinstit-o pe fecioara Maria, pot sa va vand
iertare. Veniti si cumparati!”
Pe data de 31 octombrie 1517, Martin Luther a afisat public pe usa
bisericii din {ittemberg cele noua zeci si cinci de teze din care s-a
nascut Reforma. Conflictul sau cu Roma fusese declansat.
Atacand problema coruptiei in doctrinele si practica bisericii catolice,
Luther a ales sa mearga direct la radacina "problemei”: invatatura
despre mantuire si despre harul divin.
Luther a refuzat sa ia in consideratie "traditia” istorica a teologilor
drept cadru de referinta si s-a ancorat neclintit doar in textul Bibliei
inspirate de Dumnezeu prin Duhul Sfant. "Sola Scriptura!” ("Doar
Biblia!”) a devenit deviza tuturor interpretarilor, iar "Sola fide!”
("Doar prin credinta!”) a fost proclamat principiul fundamental care
duce la adevarata mantuire.
(Se cade sa remarcam contradictiile ireconciliabile dintre traditia
apostolica consemnata in Noul Testament si traditia bisericeasca aflata
in continua formare. Recent, papa Pius al VI-lea a declarat ca va
propune bisericii invatatura ca Maria este "impreuna mantuitoare cu Fiul
ei, Isus Christos”. ortodoxia insasi avea si ea in liturghie formula:
"Prea sfanta nascatoare de Dumnezeu, mantuieste-ne pre noi.”)
Prin tezele sale, Luther s-a ridicat categoric impotriva unor institutii
sacrosante ale Roman-catolicismului. El a negat faptul ca preotii ar
avea privilegii si inzestrari superioare oamenilor de rand. A declarat
ca toate juramintele depuse de calugari si calugarite sunt nebiblice si,
prin urmare, fara valoare. Dupa parerea lui, ar fi fost mai bine sa fie
desfintate toate schiturile si manastirile. A condamnat celibatul
fortat impus preotilor, iar din totalul de sapte sacramente sustinute de
biserica a declarat ca numai doua, Cina si Botezul, au valabilitate
biblica si trebuie practicate. Luther insusi s-a casatorit si a dus o
viata normala.
Flacara Reformei se lateste
Luther a intentionat initial o reformare a bisericii din interiorul ei,
dar ideile lui au fost mult prea radicale pentru a nu declansa un
conflict deschis cu "ierarhia” bisericii. In 1521, Luther a fost judecat
inaintea Dietei Imperiale la {orms si excomunicat. Ce incepuse doar ca o
miscare de reforma s-a transformat intr-o fractura care se latea cu
trecerea fiecarei zi. Luther a luat bula de excomunicare trimisa de Papa
Leo al X-lea si a ars-o pe treptele bisericii din {ittemberg impreuna
cu o copie a legii canonice catolice. Indemnat de regele Carol al V-lea
sa se dezica de ceea ce spusese, Luther a raspuns ca n-o va face decat
atunci cand va fi convins de "marturia Scripturilor.”
Alti eruditi ai vremii au inceput sa i se alature lui Luther si sa lupte
impotriva pretentiilor Bisericii Romano-Catolice. Filip Melanchthon,
coleg cu Luther la Universitatea din {ittenberg a devenit ideologul
miscarii reformate din Germania. Johanes Reuchlin din Heidelberg a
amplificat capacitatea de exegeza a originalelor Noului Testament prin
alcatuirea unor manuale de invatare a limbilor greaca si ebraica.
Cunoasterea acestor limbi a ingaduit multor oameni din elita Europei sa
citeasca Biblia in forma ei originala.
De la Johanes Tauler din Strasbourg s-a raspandit ideia unei "religii
personale a inimii”, care a fost prelucrata de Luther in luminoasa lui
doctrina despre "justificarea celui pacatos prin credinta mantuitoare”,
nu prin faptele Legii sau prin faptele bune prescrise de biserica.
Dorind sa se faca inteles mai usor de populatia Germaniei, Luther s-a
apucat serios de lucru si a tradus Biblia in limba germana.
Reformatorii din alte tari si-au adus si ei contributia. Erasmus din
Rotterdam a publicat Noul Testament in limba greaca si a raspandit multe
din scrierile "parintilor bisericii” din primele trei secole ale erei
crestine. Lefevre d'Etaples in Franta si Huldrych Zwingli in Elvetia au
raspandit si ei in jur convingeri asemanatoare cu cele raspandite de
Luther in Germania.
In Anglia, John Colet a initiat o lucrare de reforma din interiorul
bisericii, facand ca biserica Angliei sa se indeparteze din ce in ce mai
mult de biserica Romei.
John Calvin a facut Geneva primul oras din lume administrat de
reformati, prototip al colectivitatilor Reformate si Presbiteriene de
mai tarziu. Luther a deschis calea nu doar o serie de controverse
teologice, ci si o cavalcada de miscari reformatoare care au zguduit
intreaga Europa. "Reforma” a luat trei directii principale:
"lutheranismul”, in Germania, Scandinavia si Europa centrala;
"calvinismul”, in Elvetia, Franta, Olanda si Scotia; "anglicalismul”, in
Anglia.
Intoarcerea la textul Bibliei si la invataturile Noului Testament despre
"libertatea de constiinta” si despre "responsa-bilitatea individuala in
fata justitiei divine” a dat frau liber fortelor sociale tinute pana
atunci in robie de autoritatile eclesiastice.
In paralel cu lucrarile de innoire din crestinism s-a produs si
"Renasterea”. Reinvatand propria lor valoare in ochii lui Dumnezeu,
cetatenii Europei au inceput sa se emancipeze treptat si sa ceara mai
multe drepturi si libertati din partea conducatorilor vremii.
"Este imposibil sa tii in robie un popor care cunoaste Biblia”, scria un
filosof al secolului XIX si evolutia de dupa traducerea Bibliei in
limbile vorbite de popoarele Europei adevereste cum nu se poate mai bine
acest principiu.
Cum au ajuns reformatorii "protestanti”?
Numele de "protestanti” se trage dintr-o intamplare petrecuta in Dieta
de la Spe]er. Ierarhii bisericii au hotarat atunci ca miscarea reformata
pornita de Luther in Germania trebuie sa fie oprita si ca toti
cetatenii tarii trebuie sa se intoarca sub autoritatea bisericii Romei.
Minoritatea "lutherana” din Dieta a alcatuit si semnat un protest formal
impotriva acelui edict. Lor li s-a dat pentru prima data in istorie
numele de "protestanti.”
Chinurile nasterii au tinut pentru reformatori pana dupa razboiul de 30
de ani prin care Carol al V-lea a incercat sa mentina integritatea
Imperiului Romano-Catolic si sa infranga opozitia care se ridicase din
partea printilor din Germania si Franta. Prin tratatul de pace semnat la
Augsburg in anul 1555, Carol al V-lea a fost obligat sa lase fiecarui
"land” (stat) german libertatea de a alege intre Catolicism si
Lutheranism. Religia statului era inca impusa de preferintele
domnitorului local, dar tratatul a dat libertate populatiei de a se muta
pe teritoriile in care functionau principiile crestine dictate de
propria lor constiinta.
La inceput, autoritatile catolice nu si-au dat seama de intensitatea
Reformei si au crezut-o doar inca una din miscarile sporadice de
independenta. Foarte curand insa, Roma s-a vazut neputincioasa. Reforma
se raspandea ca un foc de miriste de la o tara la alta. Biserica
Catolica a incercat sa o contrabalanseze cu o miscare de reformare din
interior. Intre 1545 si 1563, Conciliul de la Trent a lansat cateva
edicte prin care se incerca corectarea abuzurilor si revenirea la
stravechile doctrine evanghelice. Era insa prea putin si prea tarziu.
Impinsa inainte de forte politice si culturale providentiale, Reforma a
mers inainte.
Cea mai importanta incercare de contrareforma a fost "Societatea lui
Isus”, cunoscuta in istorie sub numele de miscarea "iezuita.” Ea a
debutat in 1534 cu Ignatiu de Lo]ola, un nobil spaniol care, dupa o
cariera de soldat, a devenit calugar. Ordinul iezuitilor a fost
recunoscut de Papa in anul 1540. O succesiune de papi foarte abili in
diplomatie a inlaturat o mare parte din abuzurile care au cauzat
declansarea Reformei si i-au micsorat efectul in tarile din sudul
Europei.
Astazi, miscarea crestina din Europa de vest se afla in divizarea pe
care a produs-o inghetarea tulburarilor de la sfarsitul secolului XVI.
Bisericile "fratilor”
Reforma a produs o intoarcere la textul si realitatile Noului Testament.
Plini de entuziasm, credinciosii din bisericile reformate au abandonat
"conventiile sociale anacronice si pagane” care-i imparteau in clerici
si laici, in oameni de vita nobila si oameni din popor. In cautarea unei
noi terminologii, au ales iarasi recomandarile facute de Domnul Isus in
Matei 23:1-12:
"Atunci Isus, pe cand cuvanta gloatelor si ucenicilor Sai, a zis:
"Carturarii si Fariseii sed pe scaunul lui Moise. Deci toate lucrurile
pe care va spun ei sa le paziti, paziti-le si faceti-le; dar dupa
faptele lor sa nu faceti. Caci ei zic, dar nu fac. Ei leaga sarcini
grele si cu anevoie de purtat, si le pun pe umerii oamenilor. Astfel,
isi fac filacteriile late, isi fac poalele vesmintelor cu ciucuri lungi
(vezi si Marcu 12:38 - "carora le place sa umble in haine lungi, si sa
le faca lumea plecaciuni in piete”); umbla dupa locurile dintai la
ospete si dupa scaunele dintai in sinagogi; le place sa le faca oamenii
plecaciuni prin piete si sa le zica: "Rabi! Rabi! Voi sa nu va numiti
Rabi! Fiindca Unul singur este Invatatorul vostru: Christos, si voi toti
sunteti FRATI.” Si "Tata” ("parinte”) sa nu numiti pe nimeni pe pamant;
pentru ca unul singur este Tatal vostru: Acela care este in ceruri. Sa
nu va numiti "Dascali”; caci unul singur este Dascalul vostru:
Christosul. Cel mai mare dintre voi sa fie slujitorul vostru. Oricine se
va inalta, va fi smerit; si oricine se smereste, va fi inaltat.”
Persecutati si ucisi in masa de biserica catolica majoritara, acesti
"frati elvetieni”, "frati moravieni”, etc., n-au putut fi infranti.
Venise providential vremea anuntata profetic de Dumnezeu in cartea
Apocalipsei 3:7-12; vremea renuntarii la ierarhiile eclesiastice, vremea
marilor calatorii misionare, vremea triumfului evanghelic in tarile din
nordul Europei si in Lumea Noua a continentului American.
"Ingerul bisericii din Filadelfia (tradus "Iubirea de frati” -
filos=iubire, adelfos=frati) scrie-i: "Iata ce zice Cel Sfant, Cel
Adevarat, Cel ce tine cheia lui David, Cel ce deschide si nimeni nu va
inchide, Cel ce inchide si nimeni nu va deschide:
"Stiu faptele tale: iata ca ti-am pus inainte o usa deschisa, pe care
nimeni n-o poate inchide, caci ai putina putere si ai pazit Cuvantul Meu
si n-ai tagaduit Numele Meu. Iata ca iti dau din cei ce sunt in
sinagoga Satanei, cari zic ca sunt Iudei si nu sunt, ci mint; iata ca ii
voi face sa vina sa se inchine la picioarele tale si sa stie ca te-am
iubit. Fiindca ai pazit cuvantul rabdarii Mele, te voi pazi si Eu de
ceasul incercarii, care are sa vina peste lumea intreaga, ca sa incerce
pe locuitorii pamantului. Eu vin curand. Pastreaza ce ai, ca nimeni sa
nu-ti ia cununa. Pe cel ce va birui, il voi face un stalp in templul
Dumnezeului Meu, si nu va mai iesi afara din el. Voi scrie pe el Numele
Dumnezeului Meu si numele cetatii Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, care
are sa se pogoare din cer de la Dumnezeul Meu, si Numele Meu cel nou.
Cine are urechi, sa asculte ce zice Bisericilor Duhul”. Apoc. 3:7-13
EVALUARE
Privita retrospectiv, perioada Evului Mediu a demonstrat ca unirea
dintre Stat si Biserica s-a dovedit dezastrouasa pentru ambele parti.
Biserica si clericii au capatat statut preferential si subsidii
generoase din partea Statului, dar odata cu ele au aparut si pretentiile
Statului ca Biserica sa binecuvinteze toate "aventurile” politice.
Statul s-a angajat sa nu promoveze in functii oficiale decat membrii ai
Bisericii, dar aceasta a facut ca Biserica sa fie obligata sa accepte in
sanul ei oameni cu abilitati politice, dar fara nici un fel de calitati
spirituale. Mai mult, Statul si-a asumat sarcina de a extirpa orice
invatatura sau miscare decretata de biserica drept pagana sau incorecta.
Orice deviatie de la doctrinele oficiale au fost pedepsite cu o cruzime
inimaginabila. Dezidentii au fost lichidati fara mila si categorisiti
drept "impotrivitori fata de Christos, dusmani ai adevarului si ai
vietii, aliati ai diavolului si partizani ai distrugerii.” (vezi anexa:
"Marturii din vremea Reformei”)
"Reforma”, care a fost pe langa o miscare religioasa si una cu caracter
economic si politic, a declansat procesul de separare dintre Stat si
Biserica. Procesul s-a intins insa pe durata "razboiului de treizeci de
ani”, iar in acele lupte au pierit nu mai putin de 15 milioane de
oameni. Germaniei i-au trebuit apoi 200 de ani ca sa-si refaca numarul
populatiei decimate in luptele fraticide.
Contrareforma declansata de Biserica Romano-Catolica nu a fost atat o
lupta a ideilor, cat o campanie de represalii sangeroase. Ostile supuse
scaunului papal au masacrat milioane de oameni in sudul Frantei si in
alte teritorii plecate pe drumul Reformei. Rusinea acestor masacre a
fost recunoscuta prin cererea publica de iertare rostita de Papa Paul in
anul 1995. Cum ramane insa cu "infailibilitatea” papilor care au
initiat si binecuvantat aceste crime?
Iata ce a spus Harnack, unul din istoricii Bisericii crestine
contemporane, despre fiecare din cele trei mari ramuri ale Bisericii
crestine:
"Biserica Ortodoxa este crestinismul primitiv plus paginismul grec si oriental.
Biserica Romano-Catolica este crestinismul primitiv plus paginismul grec si roman.
Biserica Protestanta este incercarea de a elibera crestinismul primitiv pur de sub toate formele de paginism.”
