Monday, 2017-12-18, 11:20 PM
Logged in asGuest | Group "Guests"WelcomeGuest| RSS


Arhiva ortodoxa

Home » Articles » Istorie Bisericeasca

Comentarii la cartea "Credinta adevărată" a lui Iosif Ton
 Un vânt proaspăt de gândire liberă

După ce ani de zile cultura românească a fost prinsă în cătusele comunismului, este o mare desfătare să deschizi o carte în care autorul nu mai trebuie să plătească tribut gândirii marxiste si limbajului de lemn al functionarilor de partid. Cartea "Credinta adevărată", publicată de autor prin intermediul Societătii Misionare Române, a fost scrisă, se pare, cu putin înaintea căderii regimului comunist.

Autorul ne deschide o vedere panoramică asupra dezvoltării culturii si civilizatiei europene, asa cum a fost aceasta influentată de marile curente religioase crestine. Cititorul recunoaste greutatea argumentelor si faptul că acestea au sens. Argumentele autorului ne fac să spunem acel "Aha!", care înseamnă că într-un fel le-am cunoscut mai dinainte, dar niciodată nu le-am găsit atât de clar formulate si explicate.

Ce vom zice dar în fata condeiului de maestru a lui Iosif Ton, în fata explicatiilor lui care poartă amprenta stilului si a categoriilor de gândire oxfordiene? Autorul are dreptate! Nu chiar asa. Să nu ne grăbim. Cu ani în urmă, când îi sorbeam cu totii cuvintele de pe buze, el ne-a învătat un principiu foarte important, acela că nimic nu este mai periculos pentru cultură sau stiintă decât semi-cultura si semi-stiinta. Pentru a fi cu totul convins de argumentele acestei cărti, trebuie să fii deficitar la unul sau mai multe dintre următoarele domenii:

          o

            Istoria Bisericii
          o

            Istoria culturii si civilizatiei bizantine
          o

            Teologia ortodoxă

În plus, o bună doză de rasism si sovinism face inacceptabile mai ales primele capitole ale cărtii.

Dar cartea nu ne duce la concluzii gresite doar prin prezentarea si interpretarea faptelor, ci si prin modul în care ne sunt prezentate acestea.

Non sequitur

Un autor poate părea foarte convingător atunci când urmează o anumită logică în expunerea lui. În acelasi timp, el poate face afirmatii gratuite, nedovedite, dar care par perfect adevărate pentru că sunt plasate în mijlocul unor deductii logice. Lantul argumentelor poate suna asa: B este adevărat deoarece A, iar C este adevărat deoarece B. Dacă însă lantul este rupt, întreaga argumentare se prăbuseste. Dacă de fapt B nu provine din A, se spune că avem un "non sequitur", adică "nu urmează" sau "nu rezultă". Un exemplu de non sequitur este când spun "România se află în Europa, prin urmare azi este duminică."

Un astfel de non sequitur găsim în primele pagini ale cărtii "Credinta adevărată". Autorul ne spune:

          o

            La anul 870 bulgarii au trecut la Ortodoxie, fortându-i si pe români (chiar i-au fortat?)
          o

            În anul 1701 românilor din Transilvania li s-au oferit drepturi cu conditia unirii cu Roma (Biserica Unită) (ce legătură are aceasta cu fortarea la Ortodoxie? A fost cumva o reparare a greselii de la 870?)
          o

            În anul 1948 Biserica Unită a fost desfiintată (de comunisti, nu de ortodocsi)
          o

            Regimul comunist a fost în general împotriva oricărei religii (inclusiv împotriva ortodocsilor, multi ajungând în închisori din cauza credintei)
          o

            Prin urmare, trage concluzia Iosif Ton: În decursul a 1000 de ani, românii nu au fost liberi să-si aleagă singuri crezul. O concluzie nedeclarată, dar implicită, este că Ortodoxia ne-a fost impusă si că s-ar face o dreptate istorică dacă am scăpa de ea.

Cum ultima afirmatie este la capătul unei însiruiri de fapte, ea apare ca o concluzie naturală. Observati totusi că ea nu este o concluzie a afirmatiilor precedente. Ce s-a întâmplat, de exemplu, într-o perioada de vreo 900 de ani peste care autorul sare? Au fost românii de la anul 900, sau cei de la 1300, sau cei de la 1500 siliti să fie ortodocsi?

Cum întregul scop al cărtii este atacul împotriva Ortodoxiei, întelegem de aici că Ortodoxia însăsi a fost o religie impusă. Mă întreb dacă asa o fi gândit si domnitorul Constantin Brâncoveanu, când copiii lui erau decapitati în fata lui, ca apoi să i se taie si lui capul. Ar fi putut atunci să-si scape viata trecând la religia musulmană, dar a preferat să rămână crestin în biserica ortodoxă "impusă cu forta românilor". De ce o fi vrut să moară pentru o religie impusă?

Eliberarea de idei preconcepute si sabloane culturale mostenite

Încă de la început, autorul cartii ne dă un sfat foarte important, cu care de altfel suntem întru totul de acord. El ne îndeamnă să ne analizăm ideile care ne-au fost imprimate prin educatie si cultură, să vedem dacă nu cumva ele ne fortează către o gândire îngustă si limitată. Cum multi dintre noi am fost educati într-un sistem marxist, se poate foarte bine să păstrăm inconstient anumite sabloane marxiste de gândire.

Intentia este admirabilă, dar este imediat încălcată.

Să analizăm care sunt ideile preconcepute sau sabloanele culturale care ne încătusează pe noi românii de la sfârsitul secolului douăzeci, mai ales atunci când discutăm despre istorie, societate si religie. Iată câteva variante:

Marxismul

Autorul ne dă exemple de persoane a căror gândire era atinsă de tiparele marxiste. Aceste exemple aveau sens în mijlocul epocii comuniste, dar sunt statistic nesemnificative în zilele noastre. Din fericire, gândirea marxista a dispărut ca un vis rău dintre români, multumim lui Dumnezeu pentru aceasta. Câti români mai întâlnesti azi care să creadă încă în Marx? De aceea cred că lupta cu sabloanele marxiste de gândire este o luptă cu morile de vânt.

Anti-slavismul

Aceasta este o trăsătură prezentă în viata românilor de azi. Faptul nu ne miră deloc. După 40 de ani de comunism impus de Uniunea Sovietică, este foarte natural ca românii să aibă sentimente anti-rusesti. Îmi aduc aminte de indignarea care mă cuprindea când, deschizând cărtile de Istoria României editate în anii 1950, citeam că românilor cultura le-a fost adusă de un popor mai civilizat de la nord! Care popor mai civilizat? - exclamam noi. Nu ne-au jefuit ei tara, nu ne-au adus ei plaga comunismului, nu ne-au despărtit ei de marea cultură si civilizatie europeană?

Resentimentele noastre anti-rusesti s-au transformat de multe ori în ură si dispret fată de toate popoarele slave.

Latinismul

În lipsa unui termen mai bun, includ aici întreaga gamă de sentimente de admiratie fată de tot ce a produs cultura vest-europeană (nu numai tările zise latine). Aceasta admiratie este si ea usor de înteles. Mai întâi, civilizatia si cultura europeană este undeva pe culmile realizărilor umane. Noi românii am căutat disperat să ne convingem si să-i convingem si pe altii că si noi suntem parte a acelor culmi.

Când în Occident vreun străin ne întreabă dacă noi românii suntem popor slav ca si rusii, aproape că explodăm înăuntrul nostru si ne grăbim să declarăm cu mândrie că noi suntem latini! Nu este vorba doar de un oarecare amănunt istoric, ci de însăsi fiinta si mândria noastră natională!

Nu vreau să judec aici dacă acest reflex al nostru este bun sau rău. Vreau doar să observ că este o componentă majoră a matritei noastre culturale.

Lectiile istoriei

De ce am mentionat toate acestea? Pentru a observa că după ce autorul ne "eliberează" de prejudecăti marxiste, se foloseste din plin de prejudecătile anti-slave si latiniste pentru a ne stârni împotriva bisericii ortodoxe.

Iată cum sunt folosite aceste prejudecăti.

În capitolul 4 al cărtii, cititorului îi sunt servite o serie de citate din mari istorici români. Mai întâi vreau să remarc că acesti istorici nu sunt nici ei imuni în fata propriilor preferinte culturale[1]. În plus, ACESTI ISTORICI NU VORBESC DIN PUNCT DE VEDERE CRESTIN.

Observăm, de exemplu, o expresie care apare mereu la Xenopol: "crestinismul bulgăresc". El nu vorbeste de ortodoxia mostenită de la bizantinii care s-au aflat aproape 1000 de ani pe culmile culturii europene. Acesti istorici, clar îndrăgostiti de Occident, sunt supărati că noi am căzut sub influenta bizantină.

Observati transferul de dispret care apare în această expresie. Printr-un sovinism si rasism stupid, românii se simt superior bulgarilor. Probabil, dintre toti vecinii nostri, îi dispretuim cel mai mult pe bulgari. Simtindu-ne oarecum la coada Europei, avem si noi în sfârsit pe cine să dispretuim! Expresia "crestinismul bulgăresc" are acelasi efect ca si "crestinismul tigănesc" sau "crestinismul jidănesc". Pe Xenopol, Lovinescu si Iorga nu i-a interesat să-L înalte pe Hristos, ci să mentină albăstrimea sângelui românesc. Dacă le-ar fi păsat de Hristos, ar fi vorbit pur si simplu de "crestinism". Românul care a crezut în Hristos la anul 1300 a făcut parte din aceeasi biserică slăvită a lui Hristos si va mosteni slava împreună cu toti sfintii. El nu a fost doar un membru al "crestinismului bulgăresc".

Indignarea si regretul că am fost smulsi de la sânul bisericii-mame latine este cu atât mai ridicolă cu cât autorul nu are nici o afinitate religioasă cu catolicii. El însusi declară, ceva mai încolo, că aproape toate criticile adresate bisericii ortodoxe se aplică si celei catolice. Atunci de ce ne face oare să regretăm ocazia pierdută de a fi rămas catolici? Pentru că în felul acesta poate lovi în biserica ortodoxă, adevăratul lui dusman. Până treci puntea, te faci frate si cu dracul! Este folositor pentru autor să ne lase să tânjim după catolicism, dacă reuseste prin aceasta să lovească în Ortodoxie[2].

Să clarific aici un punct foarte important. Când scriu o lucrare, pot cita din mai multi autori. Dacă prezint un astfel de citat ca având autoritate, aceasta înseamnă că sunt de acord cu autorul citatului. Aceasta se deosebeste de cazul în care citez pe cineva doar ca să-l critic. Pot de asemenea să citez un autor si să-mi exprim rezerve fată de anumite aspecte, aprobând în acelasi timp alte aspecte. În cazul acestor citate din istorici români, autorul nu se dezice de nici un aspect al textelor citate. Deducem de aici că le dă aprobarea, că le consideră corecte si bune ca să ne dea învătătură. Dar aceste citate contin unele idei incredibile, de-a dreptul anticrestine. Am mentionat deja caracterul nociv al frazei "crestinism bulgăresc". Iată, din păcate, si alte exemple.

Într-unul dintre citate, Xenopol se plânge că noi am adoptat ritualurile crestine asa cum sunt exprimate acestea în limba si cultura slavonă. Este adevărat că nici popoarele vest-europene nu întelegeau limba latina folosită în biserica. Dar, scrie Xenopol, "această limbă străină continea cheia unor idei înalte… Limba latină fu o scoală pentru limbile poporane… La noi, slavismul tâmpit, orb si lipsit de orice idee apăsă ca un munte asupra cugetului poporului român, fără să-i aducă nici un folos…".

Să rezumăm ce spune Xenopol:

          o

            Slavismul a fost tâmpit (Doamne, oare lucrarea robilor tăi Chiril si Metodiu a fost zadarnică?)
          o

            Slavismul a fost orb, lipsit de idei. Cum limba slavonă era purtătoare a mesajului crestin - fie că ne place sau nu – rezultă de aici că ideile si învătătura crestină nu aveau nici o valoare, că erau un gunoi de care mai bine ne-am fi lipsit!
          o

            Dacă nu continutul crestin este cel care contează, atunci ce valori ni se pot transmite printr-o limbă? Ce a transmis latina popoarelor vest-europene? Implicatia este evidentă: umanismul renascentist, marea cultură păgână romană.

Un alt citat care clarifică dispretul lui Xenopol fată de crestinism: "Într-adevăr, limba grecească modernă, aceea care mai ales se introducea prin scoli… era si ea săracă în idei, afara decât de cele fără spor ale cunostintelor teologice." Cu alte cuvinte, teologia - si prin extensie învătătura crestină - nu avea nici o valoare.

Să trecem la un alt favorit al lui Iosif Ton, Eugen Lovinescu, care după ce-si precizează dispretul fată de ceea ce el numeste "nemernicul Bizant" crestin, scrie: "Aplecându-se asupra civilizatiei păgâne, lumea crestină găsise formele frumosului ce-i lipseau încă." Este clară preferinta lui Lovinescu pentru abandonarea izvoarele crestine si adăparea de la izvoarele păgânismului.

Iorga foloseste acelasi procedeu de transfer emotiv de la un termen cu o încărcătură negativă la unul pe care vrea să-l înjosească. El citează un călător catolic, care se plânge că prin mânăstirile ortodoxe veneau tigani! Ce folos mai avem de biserica ortodoxă după ce au spurcat-o tiganii umblând prin ea?

Un alt istoric prezentat ca o autoritate de Iosif Ton, D. Drăghicescu, scrie explicit: "Dacă neamul nostru se păstră si scăpă, nu fu prin, ci peste biserică… Datorăm deci virtutilor si însusirilor noastre sufletesti admirabile, pe care ni le lăsară mostenire părintii nostri daco-romani, că până acum nu ne-au înghitit nici puhoiul barbar, nici oceanul slav..." Cu alte cuvinte, biserica a fost o mare piedică pentru neamul românesc, un fel de blestem peste care am reusit cumva să trecem prin virtutile noastre mostenite de la vigurosul si dreptul suflet daco-roman păgân! Preferinta este clară. Biserica a fost nenorocirea poporului român. Observati că această nenorocire se întâmpla într-o epocă în care nu existau protestanti, nici baptisti. Pentru sute de ani ai istoriei noastre, orice crestin era automat identificat cu biserica ortodoxă.

Lista citatelor poate continua, dar as dori să o închei cu o observatie importantă. Toti acesti istorici aveau nostalgia păgânismului greco-roman si a culturii asa-zis liber-cugetătoare a Europei Occidentale. Este aceeasi reactie care a avut-o împăratul Iulian Apostatul. El se plângea că după secole de glorie a culturii si civilizatiei păgâne romane, acum sufletul roman este corupt de stupidul crestinism. Sabia care inspira frică întregii lumi, sub care cădeau popoare, biciul care îi mâna pe miile de sclavi să zidească temple zeilor din Olimp au fost înlocuite cu stupida cruce. S-au dus virtutile romane! Am devenit un popor josnic, care preferăm să ne rugăm decât să vărsăm sângele dusmanilor. Iulian a încercat să restaureze păgânismul, dar fără succes. A murit recunoscând "Ai învins, galileene!" Din păcate, toti acesti istorici - cu tot respectul pe care de altfel îl avem fată de ei – au suferit de aceeasi nostalgie ca si Iulian.

Cum este dar posibil ca un proeminent pastor baptist, educat la Oxford, să ne dea toate aceste citate îmbibate de anticrestinism? Există o singură explicatie: merită să dai mâna cu dusmanii lui Hristos, dacă aceasta te ajută în lupta împotriva bisericii ortodoxe.

Cred că autorul se află într-o potentială dilemă. Nu cred că el o sesizează. Întrebarea este dacă acest "crestinism bulgăresc", în ale cărui mânăstiri umblau tigani, care "nu a adus nimic bun românilor", care a înăbusit sufletul nostru nobil de daco-romani păgâni si care ne-a pângărit cu sânge murdar de slavi si greci, dacă acest crestinism a cuprins sau nu în bratele lui crestini cu care ne vom întâlni în ceruri. I-a învatat acest crestinism Evanghelia pe români? I-a ajutat spre sfintire? Dacă da, atunci, frate Ton, de ce îti unesti glasul cu dusmanii lui si îl împrosti cu noroi? Dacă nu, atunci trebuie să recunoastem că Biserica lui Hristos, trupul Lui pe pământ, despre care El a spus că va fi biruitoare, a fost un mare esec, un gunoi al istoriei.

Tentatia Occidentului

Există o altă prejudecată de care autorul suferă în mod particular si pe care încearcă să ne-o transmită si nouă. Este vorba de marea admiratie a dânsului fată de cultura anglo-saxonă! Această admiratie nu este surprinzătoare pentru cineva care a studiat la Oxford. Si eu sunt un admirator al acestei culturi, dar încerc să o cunosc într-un mod critic. (Nu vreau să afirm că autorul este total necritic.) Ceea ce mă impresionează însă neplăcut este paradigma întregii abordări istorice. Ea constă dintr-o formulă simplă: est = rău, vest = bun. Formula este foarte convenabilă autorului, deoarece în mintile celor mai multi Ortodoxia este asociată cu estul, iar protestantismul este asociat cu vestul.

As dori să mentionez câteva fapte care să tempereze entuziasmul nostru fată de tot ce vine din apus.

          o

            Printre fondatorii Statelor Unite nu au fost doar crestini, ci si francmasoni (de exemplu, George Washington) si iluministi. Influenta acestora din urmă s-a manifestat puternic în formularea teoriei statului american modern.
          o

            Marile curente anticrestine care au adus atâta suferintă secolului 20 nu au venit din est, ci din vest. Hitler (dintr-un mediu catolic austriac) a dus Germania protestantă la genocidul celui de-al doilea război mondial. Comunismul nu a apărut în Rusia, ci în Germania si Anglia. În Rusia doar a găsit o situatie prielnică. Să nu uităm însă că Rusia revolutiei de la 1917 era o Rusie în care biserica ortodoxă îsi pierduse de mult puterea în urma reformelor lui Petru cel Mare, care a vrut să-si schimbe tara după chipul si asemănarea Germaniei si Olandei protestante. Unul dintre primele acte ale Revolutiei a fost uciderea patriarhului ortodox!
          o

            Romanele lui Dostoievski ne ilustrează lupta dintre dragostea crestină promovată dintr-un mediu ortodox si ideile socialiste venite din Vest. A arunca pe biserica ortodoxă vina comunismului este o nedreptate strigătoare la cer. La fel i-a acuzat si Nero pe crestini că au ars Roma.
          o

            Marile atacuri moderne împotriva religiei crestine au venit din Vest, nu din Est. Autorul însusi îi enumeră pe Bruno Bauer, Darwin si Freud. După uimitorul tur de istorie pe care îl face, ne-am fi asteptat ca toate aceste erezii să fi fost produse de "nemernicul Bizant" (în cuvintele lui Lovinescu, citat cu respect de Iosif Ton).
          o

            Rusia ortodoxă (nu cea comunistă) a luptat alături de noi împotriva dominatiei musulmane. Englezii au decis să se alăture musulmanilor si au luptat alături de turci împotriva rusilor în războiul Crimeii.
          o

            Aceeasi trădare fată de poporul român s-a întâmplat la Yalta, când englezii si americanii ne-au vândut Rusiei comuniste (nu celei ortodoxe).

Nu vreau să fiu gresit înteles. Eu însumi am o mare admiratie fată de cultura si civilizatia anglo-saxonă. Cred că a avut mari realizări si Dumnezeu a dat multe binecuvântări prin ea. În plus, chiar dacă în trecut s-au făcut greseli, noile generatii le pot corecta. Eu nu îi fac pe prietenii mei englezi de astăzi vinovati de războiul Crimeii!

Să nu uităm însă că scopul lui Dumnezeu în lume nu este acela de a crea civilizatii omenesti. Puterea civilizatoare a omului reflectă ceva din creativitatea lui Dumnezeu, dar se si poate îndrepta împotriva Lui. De aceea, să nu aruncăm peste bord 1500 de ani de crestinism în România, din admiratie pentru înfăptuirile culturii europene.

Turnul Babel a fost o expresie a puterii civilizatoare a omului. Dumnezeu l-a distrus nu pentru că nu functiona, ci tocmai pentru că functiona! Minunile progresului stiintific englez, constitutia americană, operele de artă din Italia si Franta, tehnologia germană, toate vor trece, dar acei umili credinciosi din "crestinismul bulgăresc" vor mosteni împărătia cerurilor.

Cu o oarecare "compasiune" fată de Biserica Ortodoxă, sora mare căzută în păcat ("devierile de la Scriptură"), Iosif Ton se întreabă, "Mai poate fi Biserica Ortodoxă reformata?" Tot el ne răspunde: NU. Titlul ultimului capitol din cartea lui este semnificativ intitulat "Încercări de reformă în Biserica Ortodoxă". Ca dovadă că Biserica Ortodoxă nu poate fi reformată, autorul ne prezintă cazurile a trei preoti ortodocsi români care în secolul 20 au fost siliti să părăsească această biserică.

Înainte să analizăm aceste trei cazuri, să ne întrebăm ce fel de reformă are în vedere Iosif Ton. Există reforme si reforme. Există revolutii si evolutii. Într-unul din capitolele precedente suntem educati de autor cu privire la revolutii si la nenorocirile pe care le aduc acestea în societate. Motivul principal este acela că revolutiile, pentru cauze bune sau rele, de cele mai multe ori poartă în ele acea sământă a răzvrătirii care exaltă pe om si-L neglijează pe Dumnezeu. Când un om se ridică si afirmă că ceilalti gresesc si că doar el are dreptate, numai prin harul lui Dumnezeu acel om nu cade în cel mai mare păcat, al mândriei. De aceea, multe revolutii în biserică sau societate devin nimic altceva decât confruntări între niste personalitati umane supradimensionate.

Revolutiile sunt cu atât mai periculoase în Biserică, acolo unde avem de-a face cu adevăruri si porunci absolute. Nu tot ce vedem în biserică are acest aspect absolut. Dumnezeirea lui Iisus este un absolut, dar ora la care ne întâlnim pentru rugăciune nu este un absolut. Problema este, cine decide? Care dintre învătăturile Bisericii sunt relative si reflectă doar niste preferinte temporale sau culturale, si care sunt absolute si prin urmare nu trebuie schimbate? De multe ori răspunsul este greu de găsit. Ceea ce complică situatia este faptul că multe dintre aspectele culturale nu sunt rele în ele însele si nu au deci nevoie de schimbare. De aceea întrebarea pe care de multe ori o pun protestantii sau neoprotestantii, "Unde scrie în Biblie să facem asa ceva?" nu are sens. Ar trebui mai degrabă să ne punem întrebarea, "Este aceasta de folos?", sau "Contrazice aceasta Biblia?" Nu toate aspectele bisericii care nu sunt descrise în Biblie sunt automat rele. Biserica Ortodoxă are în acest sens un îndrumător de mare folos, anume Sfânta Traditie. Bisericile protestante sau neoprotestante îsi au si ele traditiile lor, indiferent daca le recunosc sau nu ca traditii. Deosebirea este că Traditia Ortodoxă a fost încercată si validată în decursul a două mii de ani, pe când traditiile, să zicem baptiste, au o vechime de o sută sau două de ani, iar uneori sunt inventate ad-hoc sau primite de la niste misionari americani. Nu mă pronunt aici dacă anumite traditii sunt bune sau rele, ci doar observ că ele există în toate denominatiile, ca un strat de învătătură adăugat Scripturii.

Ca să păstreze nestirbite dogmele fundamentale, învătăturile Scripturii, cât si utilitatea Traditiei, Biserica Ortodoxă a avut întotdeauna o atitudine foarte conservatoare. Ca aproape orice virtute umana ne-echilibrată de alte virtuti, statornicia poate si ea să devină un defect, dar această posibilitate este mult mai putin periculoasă decât schimbarea fără judecată. Într-o lume în care feministele "crestine" americane schimbă textul Scripturii ca să îndepărteze atributele masculine ale lui Dumnezeu, în care pastori metodisti si anglicani căsătoresc homosexuali în biserică, nu putem fi decât foarte multumitori pentru conservatorismul Bisericii Ortodoxe. Aici schimbarea este mult mai periculoasă decât lipsa de schimbare.

Acest conservatorism al Ortodoxiei a ferit-o de multe dintre devierile si curentele care frământă bisericile occidentale. În Ortodoxie nu există liberalism, feminism, modernism, etc. Preotii ortodocsi nu aleargă după ultimele curente din Occident. Lumea si politica au mai putină influentă în Biserica Ortodoxă (nu mă refer aici la membrii individuali, care pot cădea în toate aceste păcate).

Există posibilitatea unor schimbări bune în Biserica Ortodoxă? Răspunsul este un DA emfatic. Orice suflu de viată nouă de la Hristos este de dorit. Orice căutare si cunoastere mai profundă a Scripturii este binevenită. Nimic din Biserica Ortodoxă nu se opune unor astfel de reînnoiri. Modernizarea limbii vorbite în biserică, luarea de atitudini fată de problemele sociale moderne, mai buna educare a credinciosilor – toate acestea sunt scopuri minunate, care trebuie căutate. Dar distinctia dintre ce este omenesc, trecător, "ultima modă", relativ, si ceea ce este fundamentat pe Scriptură si (marea) Traditie nu este întotdeauna usor de făcut.

Încercând să "reformeze" Biserica Ortodoxă, un credincios, un preot sau episcop poate face una dintre următoarele greseli:

   1.

      Poate încerca să reformeze adevărurile vesnice (vezi cazurile Martorilor lui Iehova, Mormonilor, etc.)
   2.

      Poate încerca să reformeze traditii bune ale bisericii ("Postul Pastelui nu este în Scriptură, deci nu trebuie să-l mai tinem.")
   3.

      Poate încerca reforme pozitive, dar într-un spirit de răzvrătire.
   4.

      Poate încerca reforme pozitive, într-un duh de smerenie, dar fără de întelepciune, fără pricepere tactică.

Întrebarea este, ce reformă a Bisericii Ortodoxe doreste Iosif Ton? Părerea mea este că stilul de reformă pe care l-ar dori s-ar încadra undeva la punctul (b) de mai sus. El ar dori să scoată afară icoanele, să desfiinteze Traditia, să reducă aproape la zero orice referire la sfinti sau la Fecioara Maria, să înlocuiască episcopii cu presedinti de comunităti. Cu alte cuvinte, o autodesfiintare a unei biserici cu o traditie de 2000 de ani. Orice reformă care nu ar merge atât de departe ar fi considerată "esecul Bisericii Ortodoxe de a se auto-reforma".

Exemplele pe care ni le dă se încadrează mai degrabă la punctele (c) si (d) de mai sus. Înainte să analizez unul dintre ele, as dori să remarc faptul că tot ce stiu despre aceste cazuri vine aproape exclusiv din cartea lui Iosif Ton. Ca în orice conflict, ar trebui să ascultăm si cealaltă parte, pe preotii sau ierarhii ortodocsi care au participat la evenimente. O astfel de mărturie nu avem la dispozitie, dar putem trage unele concluzii chiar din materialele incluse în carte.

Tudor Popescu

Citind pasajele din scrierile lui incluse în carte, nu poti să nu ai o puternică simpatie fată de el. Asa cum îl prezintă si Goga, Tudor Popescu apare ca un om deosebit de inteligent, bine articulat, cu un cap limpede si cu intentii lăudabile. Întelegem din scrisorile lui către ierarhii ortodocsi că era convins că o întreagă grupare de preoti îl dusmăneau, în parte datorită succesului său. Poate era adevărat, cu toate că o aflăm doar de la el. În fond, preotii ortodocsi pot si ei gresi, pot fi si ei egoisti sau invidiosi (aceasta nefiind o regulă). Au fost cazuri în istoria bisericii când anumiti sfinti au fost prigoniti în timpul vietii lor, dar au fost mai târziu recunoscuti de Biserică. Nu cred că asa vor sta lucrurile si cu Tudor Popescu.

Citind relatarea si scrierile lui, nu pot să nu fac niste observatii si să nu trag unele concluzii.

Tudor Popescu nu a intentionat să iasă din Biserică.

În ciuda conflictelor cu Biserica, este sigur că el nu ar fi fost de acord cu cele mai multe dintre argumentele aduse de Iosif Ton împotriva Bisericii Ortodoxe, în cartea lui. Îmi este greu să mi-l închipui plângându-se de rolul "slavonei tâmpite" în istoria neamului nostru.

Tudor Popescu a acceptat învătături contrare convingerilor baptiste.

El citează corect învătătura ortodoxă care spune "lui Dumnezeu să I te închini, iar pe Sfinti să-i venerezi". Nu cred că Iosif Ton ar fi fost de acord cu venerarea Sfintilor.

După ce a iesit din Biserica Ortodoxă si a înfiintat gruparea din strada Carol Davilla, el a continuat să practice botezul copiilor – una dintre acuzatiile de bază ale lui Iosif Ton împotriva Bisericii Ortodoxe.

Faptul că Tudor Popescu boteza copii este foarte interesant. Aceasta ne duce la un paradox. Iată-l pe acest om care a preferat să-si piardă pozitia în Biserica Ortodoxă pentru că a fost convins că trebuie să asculte de Biblie, nu de Traditie. Iată-l si pe Iosif Ton care atacă Biserica Ortodoxă pentru acelasi motiv; doi oameni sinceri (dar nu neapărat drepti), fiecare considerând Scriptura ca unica autoritate. Totusi, ei ajung la concluzii diferite! Oare de ce? Este ceva rău cu Scriptura? Nicidecum! Răspunsul este cel dat dintotdeauna de Biserica Ortodoxă, un răspuns afirmat de altfel clar în Scriptură: Biserica este stâlpul si temelia adevărului. Atunci când avem păreri sau interpretări diferite ale Scripturii, trebuie să ne ducem la Traditia Bisericii, să vedem ce au spus Sfintii, Sinoadele si care a fost practica Bisericii pe parcursul a 2000 de ani. În cazul botezului, Tudor Popescu este cel care avea dreptate, căci botezul copiilor s-a practicat dintotdeauna în biserică. Botezul exclusiv al adultilor a apărut târziu, după Reformă, odată cu anabaptistii.

Tudor Popescu a creat un conflict inutil.

Aflăm din carte că ceea ce a pus capăt carierei lui în Biserica Ortodoxă a fost refuzul de a folosi o anumita frază în Liturghie, frază din care rezultă că suntem mântuiti prin rugăciunile Sfintilor. După părerea mea, acest refuz a fost cu totul inutil, exceptând cazul în care Tudor Popescu a vrut neapărat să declanseze un scandal. Iată de ce.

Învătătura clară a Bisericii Ortodoxe este că numai Iisus este cel care ne răscumpără. Nici un om, nici o mie de oameni nu ar fi putut s-o facă. Dar cuvântul mântuire este folosit ceva mai relaxat pe paginile Scripturii. Iisus este cu sigurantă cauza ultimă a mântuirii noastre. Dar în procesul mântuirii fiecărui om în particular, El se foloseste de toate împrejurările vietii noastre ca să ne mântuiască. El poate folosi o boală ca să mă facă să strig la El si să-L cunosc. Pot atunci spune că "boala m-a mântuit". Aceasta nu înseamnă ca nu sunt mântuit de Iisus, ci de boală (care este o consecintă a păcatului), ci înseamnă doar că Iisus S-a folosit de boală ca să mă scape de pe o cale rea. Mântuirea apare de multe ori în felul acesta în Scriptură. De exemplu, Iacov scrie:

"Să stiti că cine întoarce pe un păcătos de la rătăcirea căii lui va mântui un suflet de la moarte si va acoperi o sumedenie de păcate."

Înseamnă aceasta oare că omul care întoarce un păcătos de la calea lui rea devine mântuitorul lui, în locul lui Hristos? Nicidecum! El doar este folosit de Dumnezeu în procesul mântuirii altuia.

La fel este cu rugăciunile Sfintilor. Rugăciunea ortodoxului, "Doamne, mântuieste-mă pentru (sau prin) rugăciunile Sfintilor" este o expresie de adâncă smerenie. Cel care se roagă asa se vede atât de sărac cu duhul încât nu poate spune (asa cum am văzut în cercuri protestante americane), "Doamne, pe baza promisiunilor tale, dat fiind că eu mi-am făcut partea, iartă-mă!"

Or fi fost oare credinciosi în biserica unde slujea Tudor Popescu care să nu fi înteles această învătătură ortodoxă? Or fi fost oare unii care să creadă că nu suntem răscumpărati de Hristos, ci de Sfinti? Foarte posibil! Ce trebuia dar să facă Tudor Popescu? Nu avea decât să explice învătătura corectă în biserică, în timpul predicii, continuând însă practicarea corectă a slujbei lui Ioan Gură de Aur, slujbă acceptată de 1500 de ani de milioane de credinciosi si mii de teologi ortodocsi, cu cel putin aceeasi râvnă fată de adevăr ca si el. Deduc de aici că el deja dorea să declanseze un conflict.

Tudor Popescu L-ar fi putut afla pe Iisus în Biserica Ortodoxă.

Paginile în care Tudor Popescu descrie cum a avut o întâlnire personală cu Domnul Iisus sunt foarte frumoase. Ce nu înteleg este de ce a exclus Biserica Ortodoxă din această experientă. Am citit despre experiente si mai minunate, si mai înăltătoare, si mai frumoase, dar trăite de preoti, călugări sau simpli credinciosi ortodocsi. Nu e nimic neortodox în a avea o relatie, o întâlnire personală cu Domnul.

Când aud pe unul care mergea doar la Pasti si la Crăciun la biserica ortodoxă din cartier, îl înteleg când spune "Nu L-am gasit pe Iisus în Biserica Ortodoxă". Când însă un preot spune aceasta, direct sau indirect, rămân perplex. Am atunci mari îndoieli cu privire la seriozitatea pregătirii acelui preot. Poate a făcut Teologia doar ca să-si asigure un post bun, nu L-a iubit pe Iisus si L-a descoperit abia mai târziu. Dar aceasta este vina lui, nu a Bisericii Ortodoxe!

Ca să închei, as dori să precizez că la cele trei cazuri redate în carte lui Iosif Ton[3] se poate răspunde cu multe cazuri de pastori protestanti sau neoprotestanti care au trecut la Ortodoxie. În biblioteca mea am o carte intitulată "Venirea acasă", care descrie cazurile a vreo douăzeci de pastori baptisti, penticostali sau din alte confesiuni neoprotestante, care au trecut la Ortodoxie. Unul dintre acestia este preotul meu dintr-o biserică ortodoxă antiohiană din statul Carolina de Nord.

Si eu sunt unul dintre aceia care, în ciuda tuturor argumentelor din această carte a lui Iosif Ton, am venit acasă la Biserica înfiintată de Apostoli.

[1] Câteva observatii privind notiunea de istoric. Ca profesie, ocupatia de istoric este relativ nouă. Până acum două-trei sute de ani istoria era relatată pe paginile hronicilor, letopisetelor si hrisoavelor, care în tările române au fost folosite până la 1800. Acestea contineau relatarea faptelor istorice, asa cum s-au întâmplat ele. Profesiunea de istoric a apărut în epoca modernă. Vechile hrisoave au ajuns în biblioteci si academii, iar cei care merg să le consulte si să le studieze sunt istoricii. În principiu, un istoric este acea persoană care, după consultarea relatărilor din epocă, formulează si oferă publicului PROPRIILE concluzii. Din acest punct de vedere, interpretarea pe care o dă fiecare istoric informatiilor consultate este supusă preconceptiilor si afinitătilor culturale si politice ale persoanei respective. În comunicarea concluziilor către publicul larg, calitatea recunoscută de istoric este cea care dă greutate afirmatiilor unui istoric. Aceeasi informatie nu va avea autoritate dacă este prezentată de cineva căruia nu i-a fost recunoscut oficial titlul de „istoric". Posibilitatea de manipulare a informatiei este evidentă.

[2] Nu este clar ce întelege Ton prin termenul "catolicism". Termenul poate avea două întelesuri, însă în ambele cazuri afirmatia că românii ar fi fost cândva romano-catolici este nefondată istoric. În primul rând, putem vorbi de învătătura romano-catolică abia din secolul al nouălea, odată cu disputele dintre Sfântul Fotie, patriarhul Constantinopolului, si papa Nicolae al Romei. Teoriile romano-catolice au fost dezvoltate târziu, pe baza teologiei rationalist-scolastice a lui Anselm de Canterbury si Toma d'Aquino. Singurul lucru, condamnat ca erezie în secolul al 9-lea, a fost adăugirea "filioque" la Crezul Apostolic. Celibatul preotilor, folosirea azimilor si respingerea icoanelor se generalizează abia după această perioadă, ele nefiind primite nicăieri în Răsărit si nici prea bine cunoscute decât de prin veacul al 10-lea, primul patriarh care a luat atitudine fiind Mihail Kerularios al Constantinopolului. În al doilea rând, dacă întelegem prin "catolicism" Patriarhia Romei sau influenta acesteia asupra altor biserici, putinele informatii din epocă ne arată că bisericile erau cvasi-independente, nu subordonate una alteia. Abordarea dualistă "biserica din apus" - "biserica din răsărit" este eronată. Exista o singură Biserică, cu neamurile ei: vlahi-moldavi, bulgari, romei = bizantini (azi greci), sârbi, egipteni = copti (apostati), armeni (monofiziti, apostati), georgieni, samd. Existau legături frătesti si comunicare între bisericile locale, determinate în primul rând de pozitia geografică. Abia mai târziu, odată cu dezvoltarea constiintei de neam, bisericile locale s-au „arondat" unei biserici mai mari – mitropolii sau patriarhii - în functie de pozitia geografică. La acel moment, legăturile bisericilor românesti cu vecinul de la sudul Dunării - Imperiul Bizantin – erau deja cristalizate si functionale. Astfel, în tara noastră Ortodoxia, ca învătătură despre Adevăr si practică bisericească, nu a fost impusă de nimeni, ci a continuat din vremea Sfântului Apostol Andrei si s-a dezvoltat în mod natural pe baza determinantilor de locatie si legături cu Imperiul Bizantin de la sud de Dunăre. Pentru informatii mai detaliate asupra mediului social-politic din epocă, vezi Schisma între Răsăritul si Occidentul crestin.

[3] Un alt caz mentionat de Ton este cel al părintelui Iosif Trifa, fondatorul miscării Oastea Domnului.

Category: Istorie Bisericeasca | Added by: PortalOrtodox (2010-08-04)
Views: 238 | Tags: Comentarii la cartea Credinta adevă | Rating: 0.0/0
Total comments: 0
Only registered users can add comments.
[ Sign Up | Log In ]
Site menu
Log In
Search
Site friends
Link exchange

Scheme electronice

Statistics

Total online: 1
Guests: 1
Users: 0
Copyright MyCorp © 2017