Monday, 2017-12-18, 6:00 AM
Logged in asGuest | Group "Guests"WelcomeGuest| RSS


Arhiva ortodoxa

Home » Articles » Istorie Bisericeasca

Biserica Romaneasca in secolele VII-XI

          In jurul anului 600, intreaga organizare bisericeasca de la Dunarea de Jos s-a prabusit sub presiunea triburilor avaro-slave. Prin asezarea slavilor in Peninsula Balcanica, legaturile daco-romanilor din nordul Dunarii cu populatiile romanizate din sudul ei au slabit. Dar procesul de romanizare si increstinare fiind incheiat, stramosii nostri au putut sa asimileze unele grupuri de popoare cu care au fost nevoiti sa convietuiasca. Iar credinta crestina - ca forma superioara de manifestare spirituala - au reusit s-o impuna si popoarelor migratoare asezate la noi, ea devenind astfel un factor de cultura si de civilizatie in randul acestora. In schimb, slavii au reusit sa impuna limba slava in cultul Bisericii noastre - incepand cu secolul al X-lea - care s-a mentinut pana in secolul al XVII-lea.

          Stirile privitoare la viata bisericeasca a romanilor, dupa anul 600, sunt destul de lacunare. Continuitatea unei vieti crestine este atestata insa de descoperirile arheologice: sase bisericute rupestre intr-un masiv calcaros la Basarabi - jud. Constanta, desigur o asezare manastireasca (secolele IX-XI, dupa unii istorici chiar din secolele IV-XII), fundatiile a doua biserici in nordul Dobrogei, una la Niculitel (secolele X-XII), alta la Garvan (fosta Dinogetia) din aceeasi perioada. In jurul celei din urma s-au descoperit resturi de pictura, la care se adauga numeroase obiecte de cult crestine intre care si bucati dintr-un clopot, cel mai vechi cunoscut la noi in tara. O serie de cruci-relicvar si chiar matrite pentru confectionarea crucilor s-au descoperit in diferite parti ale tarii, inclusiv dincolo de Prut. Fundatiile de biserici s-au descoperit la Dabaca, la c. 30 km. NV de Cluj-Napoca (secolele X-XI), altele sub bisericile catolice de mai tarziu din Alba Iulia si Prejmer, jud. Brasov si altele.

          Aceste descoperiri sunt nu numai probe incontestabile asupra continuitatii romanilor ortodocsi pe aceste meleaguri, ci constituie si indicii sigure pentru exigenta unor episcopi romani. Probabil, in locul vechiului scaun episcopal de la Tomis, distrus de avari si slavi, va fi luat fiinta altul, in nordul Dobrogei, poate la Dinogetia - Garvan, unde s-au descoperit biserica si atatea obiecte de factura crestina. Nu este lipsit de interes sa mentionam ca in secolele XI-XIV exista o „episcopie a vlahilor” in sudul Dunarii - pe teritorii apartinatoare azi Bulgariei si Iugoslaviei - iar dupa 1185/86 a luat nastere o Arhiepiscopie vlaho-bulgara la Tarnovo, in cadrul statului „vlaho-bulgar” de la Tarnovo, creat atunci.

*

          In teritoriile intracarpatice, din secolele IX-X, poate chiar mai de mult - odata cu cristalizarea primelor formatiuni politice cunoscute (Gelu in Transilvania propriu-zisa, se pare cu centrul la Dabaca, Menumorut in Bihor si Arad, Glad in Banat, altul in jurul orasului Alba-Iulia), locul horepiscopilor si al episcopilor misionari a fost luat de episcopii propriu-zisi (eparhioti). Cu alte cuvinte, in noua situatie politica, cu conducatori care isi aveau resedinta intr-o cetate, institutia horepiscopilor s-a dovedit necorespunzatoare, intrucat fiecare conducator politic voia sa aiba in „cetatea” sa un episcop, care sa-si intinda carmuirea peste preotii si credinciosii din formatiunea politica respectiva. Astfel de episcopii ortodoxe romanesti au putut existala Dabaca, centrul stapanirii lui Gelu Romanul, la Alba-Iulia, pe langa conducatorul politic de acolo, la Biharea, centrul stapanirii lui Menumorut, la Morisena, pe langa ducele Glad. Intr-o diploma a imparatului Vasile II Bulgaroctonul al Bizantului (976-1025) din anul 1020, era  mentionat un „castru episcopal” la Dibiscos, probabil vechiul Tibiscum din timpul romanilor (Jupa - Caransebes, dupa altii Timisoara de azi).

          Dupa cotropirea Transilvaniei de catre regatul catolic maghiar (secolele XI-XIII), in locul vechilor formatiuni politice romanesti s-au creat asa-numitele „comitate” (Bihor, Alba, Hunedoara etc.). Acelasi lucru s-a intamplat si cu institutiile bisericesti ale romanilor, adica in locul episcopiilor ortodoxe de aici au luat nastere episcopii catolice maghiare. Deci, o data cu crearea comitatului Bihor, cu resedinta in Biharea, in locul episcopiei ortodoxe s-a creat o episcopie latina, mutata in curand la Oradea, unde a ramas pana aproape de zilele noastre, fapt recunoscut si de unii istorici maghiari. Tot asa, sediul comitatului Alba a fost stabilit in Alba-Iulia, unde s-a creat si o episcopie romano-catolica, existenta pana azi, in locul celei ortodoxe. Episcopia catolica de Morisena (Cenad) a fost creata de regele Stefan cel Sfant, probabil al Ungariei, in anul 1038, dupa ce a cucerit cetatea de la principele Ohtum sau Ahtum (tot aici a adus si calugari latini in manastirea ortodoxa Sfantul Ioan Botezatorul). Deci, episcopiile catolice din Transilvania au luat fiinta pe locul vechilor scaune episcopale - sau horepiscopale - ortodoxe de la Biharea (Oradea), Alba-Iulia si Morisena – Cenad. Fenomenul inlocuirii unor biserici si manastiri ortodoxe cu altele, catolice, poate fi urmarit si in alte parti ale Transilvaniei.

          In ciuda acestor schimbari si a politicii de catolicizare a romanilor dusa de regii Ungariei, de multe ori instigati de papa, organizarea bisericeasca a romanilor ortodocsi a supravietuit. De pilda, intr-o scrisoare a papei Inocentiu III catre arhiepiscopul de Calocea, din 1205, era mentionata o episcopie ortodoxa „pe mosiile fiilor cneazului Balea”. Episcopia respectiva putea fi ori in partile Bihorului ori ale Hunedoarei, unde existau cneji cu acest nume, unii din ei ctitori de biserici.

          O organizatie bisericeasca superioara la romanii transilvaneni este sugerata de insasi existenta unor manastiri ortodoxe din secolele XI-XIV, unele disparute, dar multe in fiinta pana azi. In afara de bisericile de la Dabaca, sunt atestate documentar manastirile de la Morisena, la inceputul secolului al XI-lea, de la Meseseni, in satul Moigrad-Salaj, de la Hodos - jud. Arad, cateva biserici rupestre in partile Silajului si la Cheile Cibuui, in jud. Alba etc. In 1204 regele Emeric al Ungariei informa pe papa Inocentiu III, ca unele biserici „ale calugarilor greci”, adica ortodocsi, din regatul sau, se ruineaza „din lipsa de grija a episcopilor diecezani si din pricina acelor greci insisi”. Inseamna ca in Transilvania fiintau - inca din secolul al XII-lea - puternice nuclee de viata monahala ortodoxa, care presupun si existenta unor ierarhi, care sa indrume intreaga activitate bisericeasca.

          In afara de acestea, in toata Transilvania existau numeroase biserici romanesti de piatra, din care unele dainuiesc pana astazi, cele mai multe in judetul Hunedoara, ctitorii ale cnejilor romani din acele locuri: Densus (mentionata mai sus, refacuta in secolul al XIII-lea), Streisangeorgiu (secolul al XII-lea) - cu fresce din 1313-1314 si cu o inscriptie in care sunt mentionati preotul Nanes si zugravul Teofil, refacuta in 1408-1409 de cneazul Candres si sotia sa Nistora -, Strei, Santamaria Orlea, Cetatea Coltului, Gurasada (toate din secolul al XIII-lea), Ostrov, Sanpetru, Nucsoara, Pesteana, Lesnic, Criscior, Ribita, manastirea Prislop (toate din secolul al XIV-lea), iar in alte parti ale Transilvaniei: manastirea Rameti - jud. Alba (secolul al XIV-lea), cu o inscriptie din 1377 care consemna numele arhiepiscopului Ghelasie si al zugravului Mihu, Zlatna si Lupsa, in judetul Alba, biserica Sfantul Nicolae din Scheii Brasovului (secolul al XV-lea, pe locul uneia mai vechi), Vad si Feleac, in judetul Cluj (secolul al XV-lea) si multe altele. Acelasi lucru se poate spune despre manastirile din Banat: Bezdin, Partos, Lipova, Semlac, Sangeorge, Sredistea Mica, Varadia, Mesici, Voilovita, Cubin, Zlatita, Cusici, Bazias, Ciclova, Ogradena Veche, toate din secolele XIV-XV. In Bihor, cnejii romani au ridicat manastirea de la Voievozi (secolele XII-XIV), bisericile din Seghiste, Remetea, Tileagd (secolele XIV-XV) s.a. In Maramures consemnam manastirea Sfantul Mihai din Peri, pusa sub jurisdictia Patriarhiei din Constantinopol in 1391, bisericile din Cuhea, Ieud, Biserica Alba, Apsa de Mijloc, Sarasau, Barsana etc., toate din secolele XIV-XV. In actele medievale sunt mentionati - incepand cu a doua jumatate a secolului XIV - numerosi protopopi, preoti si egumeni, care slujeau in bisericile si manastirile respective.

          Existand atatea biserici si manastiri, precum si egumeni, preoti si calugari, in mod firesc trebuie sa admitem ca au existat si episcopi care sa sfinteasca bisericile si manastirile respective, sa hirotoneasca preoti, sa numeasca protopopi si egumeni. Pentru existenta unor episcopi romani din Transilvania pledeaza si numeroasele masuri de asuprire luate de papi sau de regii maghiari (indeosebi de Ludovic cel Mare in 1366 si Sigismund de Luxemburg in 1428) impotriva Bisericii ortodoxe romanesti de aici. Asemenea masuri nu erau necesare decat impotriva unei Biserici bine organizate si nicidecum impotriva unor crestini izolati si fara carmuitori bisericesti care ar fi putut fi convertiti usor la catolicism. Toate acestea constituie marturii sigure asupra continuitatii elementului romanesc ortodox in teritoriile intracarpatice.

          Pentru secolele XIII-XIV avem o serie de stiri si despre viata bisericeasca a romanilor de la sud si est de Carpati. Astfel, este atestata documentar o Mitropolie cu resedinta la Vicina, localitate identificata de cei mai multi cercetatori cu orasul Isaccea de azi, vechiul Noviodunum, pe malul drept al Dunarii, in apropierea Deltei. N-ar fi exclus ca ea sa fi fost o continuare a episcopiei pe care am presupus-o, in secolele IX-XII, tot in partile de nord ale Dobrogei, la Dinogetia - Garvan. Ierarhii de la Vicina (Teodor, Luca, Macarie, Chiril, Iachint) erau greci de neam, aflati sub jurisdictia directa a Patriarhiei din Constantinopol. In prima jumatate a secolului al XIV-lea, insemnatatea Vicinei a inceput sa scada, datorita deselor incursiuni ale tatarilor din nordul Marii Negre. Orasul a ajuns apoi in stapanirea lui Basarab I, domnul Tarii Romanesti. Ultimul mitropolit de Vicina, Iachint, va fi mutat de domnitorul Nicolae Alexandru Basarab in scaunul de mitropolit al Ungrovlahiei, act recunoscut de Patriarhia Ecumenica in 1359.

          O scrisoare a papei Grigorie IX, din 14 noiembrie 1234, facea amintire de niste „pseudoepiscopi de ritul grecilor”, in regiunile de curbura ale Carpatilor, in apropiere de Episcopia catolica a cumanilor, infiintata cu cativa ani inainte. Acestia erau episcopi ortodocsi romani, deoarece cancelaria papala medievala numea pe toti episcopii – ierarhi „pseudoepiscopi” si „greci”, indiferent de originea lor etnica. Tot asa, din diploma data de regele Bela al IV-lea al Ungariei cavalerilor ioaniti, la 2 iunie 1247, in care erau mentionate formatiunile politice conduse de voievozii Litovoi pe Jiu, in Oltenia, si Seneslau pe Arges si cnejii Ioan si Farcas, ambele in dreapta Oltului, aflam de existenta unor „arhiepiscopi si episcopi”, fireste tot de neam roman. Inseamna ca pe langa fiecare formatiune politica exista cate un conducator bisericesc.

          In Moldova vor fi existat ierarhi ortodocsi in „tara bolohovenilor”, a „berladnicilor” si a „brodnicilor”, amintite in izvoarele medievale. In 1353, un episcop cu numele de Chiril Romanul era amintit la Przemysl, in Polonia, dupa cum in secolele XI-XIV existase „episcopia vlahilor” din Peninsula Balcanica.

Category: Istorie Bisericeasca | Added by: PortalOrtodox (2010-08-04)
Views: 172 | Tags: Biserica Romaneasca in secolele VII | Rating: 0.0/0
Total comments: 0
Only registered users can add comments.
[ Sign Up | Log In ]
Site menu
Log In
Search
Site friends
Link exchange

Scheme electronice

Statistics

Total online: 1
Guests: 1
Users: 0
Copyright MyCorp © 2017