Arhiva ortodoxa

Împăratul Iustinian I a încercat în zadar o reformă de amploare, care urmărea concentrarea întregii puteri civile si militare în mâinile guvernatorilor de provincii. Succesorii săi au continuat această politică, creând exarhatele[1] de Ravenna şi Cartagina: exarhul numit direct de împărat şi revocabil în orice moment, avea o astfel de putere. Timp de mai multe secole, separarea puterilor în Stat constituise un principiu al administraţiei romane. Sistemul themelor era însă ceva contrar şi s-a dezvoltat mai ales în situaţiile de criză. În secolul al VII-lea sistemul va desemna practic circumscripţia unde era cantonat principalul corp de armată, thema având în fruntea ei un militar, un general, un strateg, devenind cu timpul o subdiviziune administrativă a Imperiului.[2] Themele erau constituite în funcţie de nevoi: thema Armeniacilor este poate prima înfiinţată, iar mai târziu thema Anatolicilor era pentru protecţia Asiei Mici, în faţa invaziilor arabe, thema Opsikion pentru a apăra capitala, thema maritimă Karabisiani pentru a răspunde ameninţării flotei arabe, thema Traciei împotriva bulgarilor, thema Helladicilor împotriva slavilor care ameninţau Grecia şi thema Siciliei pentru a lupta împotriva ameninţării arabe în Occident.[3] Din această sumară enumerare se poate vedea clar cum noua organizare care s-a încheiat în secolul al VIII-lea, bulversând administraţia provincială cu subdiviziunile Imperiului, lua în calcul diferitele pericole externe.

Themele corespundeau şi unor realităţi sociale. Contingentul era de fapt format din soldaţii vechiului corp de armată care dădea şi numele lor themei. Instalaţi în anumite locuri, ei au devenit cu timpul legaţi de acel pământ, astfel încât ajutaţi şi de numeroase facilităţi fiscale şi de o protecţie juridică, au transformat armata într-o instituţie practic ereditară. Nu se mai putea vorbi de o armată bazată pe un sistem clasic de recrutare, ci de o înrolare ereditară. Serviciul militar nu era permanent; pe perioada campaniilor militare stratiotul[4] avea o soldă, iar pe timp de pace se putea întoarce acasă ocupându-se de cultivarea pământului pe care-l avea în proprietate. Ori de câte ori era convocat, el trebuia însă să fie gata de luptă şi să aibă echipamentul specific pregătit. Stratiotul era, de fapt, un (fel de) cavaler, care trebuia să-şi procure singur echipamentul, calul şi armamentul. El se ocupa de întreţinerea acestor elemente, având totodată grijă să fie în permanenţă antrenat. Astfel, sistemul militar bizantin a ştiut să utilizeze mutaţiile sociale din mediul rural, bazându-se pe pătura mică şi mijlocie a ţărănimii.