Teocraţia bizantină în perioada post iconoclastă - Istoria Bizantului - Arhiva ortodoxa - Portal ortodox,rugaciuni,acatiste,predici,pastorale

Monday, 2016-12-05, 9:34 PM
Logged in asGuest | Group "Guests"WelcomeGuest| RSS


Arhiva ortodoxa

Home » Articles » Istoria Bizantului

Teocraţia bizantină în perioada post iconoclastă

Textul revelator pentru exemplificarea acestui aspect este Epanagoga, sau introducerea la Codul de legi publicat la sfârşitul secolului al IX-lea de către împăratul Vasile I Macedoneanul, care trebuia să rămână până la sfârşitul Imperiului, legea fundamentală pentru relaţiile dintre Biserică şi Stat. „Epanagoga” lua ca exemplu paralela dintre împărat şi patriarh „membrii cei mai înalţi şi indispensabili în Stat”, definind în felul următor obligaţiile fiecăruia: „Împăratului îi revine datoria de a salva şi garanta forţa naţiunii printr-o bună guvernare, să restaureze forţele prin vigilenţă şi să capete forţe noi prin înţelepciune în orientare şi fapte. Scopul patriarhului este mai întâi, păstrarea purităţii şi a credinţei poporului, primit în grijă de la Dumnezeu …; acolo unde se poate, el trebuie să aducă la Ortodoxie şi la unitatea Bisericii pe toţi ereticii …; el trebuie să aducă la adevărata credinţă pe necredincioşi, uimindu-i cu splendoarea, gloria şi bogăţia slujbelor sale … Împăratul trebuie să exerseze tot mereu binele: de aceea i se dă şi titlul de binefăcător … Scopul Patriarhului este mântuirea credincioşilor încredinţaţi; el trebuie să trăiască în Hristos şi să-şi concentreze toate forţele pentru pace … Împăratul trebuie să fie fără greşeală în respectarea învăţăturilor ortodoxe şi pioase … îndreptate către cunoştinţa dogmelor cu privire la Sfânta Treime şi definiţiile despre mântuire prin Întruparea lui Iisus Hristos … Patriarhul trebuie să vorbească despre adevăr şi să apere dogmele fără teamă în faţa Împăratului … Singur Patriarhul trebuie să interpreteze definiţiile Sfinţilor Părinţi sau definiţiile Sinoadelor Ecumenice … În ceea ce-l priveşte pe Împărat, el trebuie să susţină mai întâi tot ceea ce este scris în Sfânta Scriptură, apoi dogmele stabilite de cele 7 Sinoade Ecumenice, ca şi o parte a legilor romane”.[1]

Sunt istorici care au desprins din aceste citate concluzia că Biserica şi Statul erau confundate într-un singur corp politic şi bisericesc, un fapt care practic marca împlinirea unui fenomen început încă din vremea lui Iustinian I. Textul justifică în aparenţă aceste afirmaţii, numai că acestea se opresc la constatarea fuziunii dintre Biserică şi Stat, în timp ce Epanagoga aducea de asemenea o corecţie aspectelor negative ale „simfoniei” iustiniene. În mare parte fuziunea aceasta avusese loc: toţi membrii Bisericii erau subiecţi ai Imperiului, frontierele Bisericii şi ale Imperiului coincideau. Întrebarea care se pune este: cele două constituiau un singur organism care avea în frunte o dublă autoritate, pe cea a împăratului şi pe cea a patriarhului? Nu trebuie uitat faptul că Epanagoga era o lege civilă şi că ea vorbeşte de Stat şi nu de Biserică. Statul era creştin, legat în mod organic de Biserică, această legătură realizând diarhia împăratului cu patriarhul. În afara locului ocupat în sânul Bisericii (loc definit prin canoanele bisericeşti), patriarhul avea în viitor un loc aparte, paralel cu cel al împăratului în structura de Stat. El era reprezentantul Bisericii în Stat, garantul Ortodoxiei Imperiului şi a fidelităţii creştinismului. De aceea, numai el avea dreptul de a interpreta învăţătura Bisericii, iar Statul îl însărcina cu apărarea credinţei ortodoxe în faţa persoanei împăratului. Din partea împăratului, „Epanagoga” nu cerea decât fidelitate faţă de Ortodoxie, faţă de învăţătura cu privire la Hristos şi la Sfânta Treime. Trebuie subliniat faptul că în viziunea bizantină, Biserica şi Statul nu sunt legate printr-o formulă juridică şi o delimitare a sferelor lor de influenţă, ci de Ortodoxie, de credinţa şi învăţătura Bisericii, pe care Imperiul a adoptat-o, iar izvorul acestei doctrine, garantul ei, era Biserica şi nu împăratul. În acest context Imperiul nu putea fi indiferent faţă de Biserică: misiunea sa şi aspectul sacru, se manifestau prin locul ocupat de împărat în Biserică. Simbolul era ritualul încoronării (chrisma), care începând cu secolul al IX-lea, poate fi considerat ca expresia liturgică a teocraţiei bizantine. Unul din elementele esenţiale ale acestui rit era mărturisirea de credinţă a împăratului şi jurământul prin care se angaja în prezervarea credinţei şi a integrităţii acesteia. Din acest moment puterea imperială înceta a mai fi unicul reflex în lume al puterii divine şi pe viitor va trebui să se supună adevărului deţinut de Biserică. Tot acum (secolul al IX-lea), ritul ungerii devine momentul capital şi constitutiv al încoronării. Acest dar conferit de către Biserică împăratului, nu însemna asimilarea Bisericii de către Stat, ci dimpotrivă eclezializarea Imperiului. Împăratul îşi apleca capul, iar patriarhul, cu propria mână aşeza coroana pe capul acestuia rostind cuvintele: „În numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh”, la care poporul răspundea: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace”. Unii au afirmat că împăratul ar fi participat în mod activ la Sfânta Liturghie, deţinând chiar o funcţie sacerdotală. Părerea este eronată, deoarece împăratul avea mai degrabă o participare limitată la slujbe, fără vreo semnificaţie sacramentală. Împăratul conserva dreptul pe care altădată îl aveau laicii, anume acela al posibilităţii de a intra în biserică pentru a se ruga. Canonul 69 al Sinodului Trullan sancţiona de altfel acest statut, subliniind caracterul laic al persoanei împăratului. Deci este clar că nu putem reduce teocraţia bizantină nici la cezaro-papism, care priveşte Biserica şi Statul, nici la papo-cezarism, care priveşte Statul şi Biserica (pentru care luptau papii Evului Mediu), chiar dacă cele două tendinţe uneori se pot întâlni sub forme distorsionate. Dacă Imperiul a primit credinţa Bisericii şi este într-un fel sanctificat de această credinţă, Biserica fără a-şi trăda independenţa ei mistică şi sacramentală intra în Imperiu, care se obliga să o protejeze şi veghea la buna ei funcţionare pe pământ. De asemenea, este adevărat că Biserica şi Imperiul formau un tot „fără amestec sau separare”. De aici nu trebuie să ajungem la o confuzie de noţiuni, ci la o consecinţă a exigenţei Bisericii, care se vedea ca pe o „icoană a lui Hristos” pentru lume, dar care refuza puterea terestră şi nu se implica în organizarea vieţii umane. În privinţa Imperiului acesta a fost o bună perioadă de timp influenţat de teocraţia păgână. Până în secolul al VIII-lea formele vechiului cult imperial predominau în scenele care-l reprezentau pe împărat. În reprezentările păgâne vedem pe acelaşi împărat cuceritor şi suveran, cu puteri nelimitate şi personificând victoria, cu menţiunea că după Constantin cel Mare, simbolurile păgâne ale victoriei sunt înlocuite de cele creştine. Imperiul era învingător sub semnul Sfintei Cruci: „prin acest semn vei învinge”. Motivele „triumfale” sunt accentuate de simbolismul oficial al împăraţilor iconoclaşti. Odată cu triumful Ortodoxiei observăm însă o schimbare bruscă, o adevărată ruptură: „majoritatea covârşitoare a imaginilor imperiale din această perioadă – scria André Grabar – aparţin genului «Împăratul în faţa lui Hristos», temă rar tratată în epocile anterioare, îndeosebi în perioada preiconoclastă”.[2] Asistăm acum la o schimbare de orientare a acestui gen de artă, care a fost până acum triumfală, iar pe viitor îşi va propune să cinstească pietatea împăraţilor şi nu victoriile lor. Nu se mai punea problema reprezentării suveranului absolut, ci a icoanei teocraţiei bizantine.[3] Astfel, triumful Ortodoxiei nu a fost numai o simplă întoarcere la formula lui Justinian, ci şi o profundă transformare a acesteia. Imperiul era şi rămânea sacru, numai că înainte la baza acestui caracter stătea vechea concepţie a Statului absolut, reprezentare terestră a ordinii divine, iar acum era conştiinţa pe care o avea Imperiul de a fi „slujitorul lui Hristos”. Acest ideal al Statului se exprimă printr-un ansamblu de sărbători şi motive „imperiale” care subzistă şi astăzi: scoaterea Sfintei Cruci, înălţarea Sfintei Cruci, când Sfânta Cruce era purtată în procesiune în Palatul imperial; sau în rugăciunea: „Mântuieşte poporul tău şi binecuvântează moştenirea Ta …”. Armata devine o „oaste prietenă cu Hristos”, o armată „care apăra Casa lui Hristos”, adică sprijinul terestru al Bisericii în ceea ce priveşte ritualul de la Curte, tinde în întregime să exprime misiunea creştină a Imperiului. Hristos este Pantocrator, Stăpân al Universului şi Domn, iar în faţa Lui se închină cu mâinile ridicate şi capul înclinat, împăratul Bizanţului. Aceasta era noua imagine a Imperiului. Toate aceste idei se reflectau profund în mentalităţi şi în viaţa cotidiană, în atmosfera autentic eclezială pe care o respira societatea bizantină. Chiar dacă unele vicii, unele nedreptăţi erau disimulate de unele aparenţe, în care istoricul modern vede mai degrabă ipocrizie, nu trebuie uitat că această frumuseţe şi lumină exista la Bizanţ într-o perioadă în care din punct de vedere politic şi social lumea era la începuturile descoperirii forţei Evangheliei. Idei ca cele legate de milostenie, de dragoste, de sărăcie, erau tratate frecvent de cronicile bizantine, crimele sau alte fapte extreme, fiind adesea ignorate. Se poate vorbi de un veritabil umanism bizantin, strâns legat de sentimentul prezenţei permanente a lui Hristos în lume, atât ca Rege, cât şi ca Salvator, Stăpân sau Judecător. După victoria asupra iconoclasmului Biserica a dobândit o poziţie întărită în raport cu Statul, vocea ei impunându-se cu mai multă autoritate decât înainte. Unii patriarhi (de exemplu Fotie) au fost oameni de Stat a căror acţiune nu se va limita numai la domeniul ecleziastic, ci vor lua parte în mod activ şi la luarea marilor decizii politice. Nu trebuie uitate nici momentele de slăbiciune ale Bisericii, momente care au fost consemnate chiar imediat după anul 843. Este vorba de conflictul dintre patriarhii Fotie şi Ignatie care într-o bună măsură poate servi ca exemplu pentru crizele ulterioare. Fiecare din ei a urcat pe scaunul patriarhal de două ori, dar au fost îndepărtaţi tot de două ori printr-un simplu ordin al împăratului. Şi unul şi celălalt a rezistat în felul lui, făcând dovada unei fermităţi pasive faţă de arbitrariul imperial, şi unul şi altul s-a arătat curajos.[4] Nu trebuie uitat nici curajul altor ierarhi, care în diferite situaţii au avut forţa de a prefera exilul capitulării. Cu toate acestea, au fost destule situaţii în care Biserica a acceptat prea uşor amestecul Statului, considerat a fi un lucru normal. În astfel de situaţii nimeni nu s-a ridicat pentru apărarea principiului libertăţii. Tragedia Bisericii bizantine a fost se pare tocmai faptul că era prea legată de Imperiu, nu administrativ, ci psihologic. Imperiul devine pentru ea o valoare supremă şi absolută, o valoare indiscutabilă, intangibilă şi evidentă. Ierarhia bizantină devenise practic incapabilă să iasă din categoriile Imperiului sacru, de a-l judeca în lumina libertăţii creatoare a Evangheliei.[5] Totul era sacru şi totul se putea justifica prin acest caracter. Ochii trebuiau închişi atunci când se comiteau greşeli sau ceva rău, care nu erau decât o consecinţă a „slăbiciunilor umane”. Maximalismul teoretic conducea către un minimalism practic. Această etatizare interioară şi psihologică, nu numai exterioară a Bisericii, a fost însoţită de o polarizare a conştiinţei sale, manifestată prin două tendinţe în teologia şi experienţa religioasă.[6] Criza iconoclastă a marcat practic sfârşitul perioadei Sinoadelor Ecumenice, epocă de intensă creativitate a gândirii ecleziale. Dorinţa fixării Ortodoxiei într-o formulă precisă şi definitivă, era legată de schimbările produse acum în relaţia dintre Biserică şi Stat. Chiar dacă în controversele teologice din secolele IV-V intervenţia Statului a fost evidentă, aceasta nu înseamnă că dezvoltarea teologiei în interiorul Bisericii, a fost rezultatul iniţiativei Statului. Totuşi, Statul a încercat să obţină un anumit profit din aceste dezbateri. Încă de la început identificăm în aceste controverse o dimensiune politică: ele aruncau în joc un principiu, acela al umanităţii religioase ca o condiţie a păcii în Stat. Febra controverselor şi a ereziilor care cuprindea corpul Bisericii, se răspândea şi asupra Statului. De aceea, guvernul era interesat în reducerea oricăror divergenţe de opinie, pentru a prezerva integritatea unui Imperiu multinaţional, orice efervescenţă religioasă riscând să declanşeze pasiuni politice şi separatisme. În acest sens, victoria asupra iconoclasmului a marcat un punct de răscruce. Dacă înainte împăraţii aveau ca principală grijă găsirea unui minim confesional acceptat de toate componentele Imperiului, necesitatea unui astfel de deziderat nu mai exista acum: unitatea religioasă fusese realizată cu preţul unor secesiuni a tuturor dizidenţilor şi a unei micşorări a Imperiului. Puterea de Stat era definitiv ortodoxă. În plus, împăratul avea conştiinţa investirii sale de către Dumnezeu, misiune care avea ca principal scop prezervarea Ortodoxiei. Acum consensul era realizat, deoarece întreaga populaţie dizidentă se regăsea în afara frontierelor Imperiului. Această nouă situaţie atrăgea după sine o politică nouă. Experienţa amară a trecutului demonstrase că orice divergenţă religioasă ameninţa stabilitatea Imperiului. Pe viitor, preocuparea de căpătâi a împăraţilor va fi evitarea tulburărilor religioase şi conservarea unui status quo în materie de religie. Iconoclasmul demonstrase încă odată pericolul transformării pasiunilor religioase în diviziuni politice. Această experienţă a fost decisivă. Biserica care aspirase întotdeauna la unanimitate doctrinală a acceptat cu bucurie politica conservatoare a Statului.



[1] Vezi Epanagoga, titlul III, capitolul VIII, apud Dimitri OBOLENSKY în „NOUVELLE HISTOIRE DE L’EGLISE, t. II, p. 121.

[2] André GRABAR, L’empereur dans l’art byzantin, Paris, Les Belles Lettres, 1936 (retipărită la Londra în anul 1972), p. 173.

[3] Ibidem, pp. 173-175.

 

[4] Francis DVORNIK, Le Schisme de Photius. Histoire et Légende, Paris, Les Éditions du Cerf, 150, p. 145.

[5] Alexandre SCHMEMANN, op. cit. p. 245.

[6] Ibidem

Category: Istoria Bizantului | Added by: PortalOrtodox (2011-09-17)
Views: 129 | Tags: Bizant, dreapta credinta, inceputul crestinismului, Ortodoxie, cursuri, teologie istorie, istoria bizantului, referat, Istoria Bizantului online | Rating: 0.0/0
Total comments: 0
Only registered users can add comments.
[ Sign Up | Log In ]
Site menu
Log In
Search
Site friends
Link exchange

Scheme electronice

Statistics

Total online: 1
Guests: 1
Users: 0
Copyright MyCorp © 2016