Arhiva ortodoxa

După încoronarea ca împărat a lui Balduin I (1204-1205), el a încercat să justifice papei Inocenţiu al III-lea atacul asupra Constantinopolului. Astfel, el motiva jafurile şi uciderile prin faptul că „grecii schismatici se sustrăgeau de sub autoritatea papei”, iar ceea ce s-a întâmplat până la urmă era pedeapsa pentru detronarea lui Alexios al IV-lea, care promisese unirea Bisericilor.[1] Balduin prezenta ceea ce se întâmplase ca fiind lucrarea lui Dumnezeu în favoarea latinilor drept credincioşi şi împotriva grecilor schismatici. Cu alte cuvinte, latinii deveneau instrumentul răzbunării lui Dumnezeu. Papa era invitat la Constantinopol, unde urma să aibă loc sinodul care urma să supună Biserica greacă, celei Romane: „ … acum ţi-a pus Dumnezeu duşmanii scaun picioarelor tale. Suflă în trâmbiţa preoţească în Sion, adună poporul, bătrânii şi pruncii, laudă ziua stabilită unirii şi păcii”.[2]

În speranţa că oraşul cucerit putea deveni o bază a viitoarelor operaţiuni cruciate, Inocenţiu al III-lea a autorizat staţionarea trupelor latine la Constantinopol, dezlegându-le de jurământul făcut pentru cruciadă.[3] Papa era însă nemulţumit de alegerea veneţianului Toma Morosini în scaunul de patriarh al Constantinopolului, o persoană deloc supusă scaunului papal. Din acest moment între papalitate şi veneţieni s-a declanşat o luptă surdă, pentru controlul a cât mai multor clădiri din oraş. Printr-o scrisoare din 7 noiembrie 1204, papa Inocenţiu al III-lea i-a sfătuit pe bizantini să completeze parohiile părăsite de greci, cu clerici latini, iar în locurile unde populaţia era majoritar bizantină clericii puteau fi greci numai în cazul în care primiseră hirotonia de la episcopi latini.[4] Această politică aparent tolerantă s-a schimbat radical în următorii ani: clericii greci care refuzau să-l pomenească la Sfânta Liturghie pe papă şi pe patriarhul latin erau alungaţi din parohiile lor, unele biserici au fost închise, unii călugări au fost chiar închişi şi maltrataţi.[5] Cu toate aceste măsuri care urmăreau supunerea Bisericii Ortodoxe celei Catolice, clerul a rămas în marea lui majoritate ataşat valorilor Ortodoxiei.

Conducătorii statelor greceşti, în jurul cărora s-au regrupat toate forţele lumii răsăritene, aveau o singură ambiţie: să recucerească Constantinopolul din mâinile latinilor. Nu mai rămânea decât să se vadă care dintre cele două state greceşti rivale, cel din Niceea sau cel din Epir, va reuşi să o facă.

Istoria bizantină a primei jumătăţi a secolului al XIII-lea a fost dominată de lupta statelor greceşti, îndeosebi a Imperiului de la Niceea, pentru recucerirea teritoriilor vechiului Imperiu de sub dominaţia latină şi pentru readucerea capitalei la Constantinopol. Pentru atingerea acestui ţel, dinastia Lascarizilor de la Niceea au pus în valoare toate resursele materiale şi umane ale litoralului vestic al Asiei Mici, în cadrul unei politici de mare originalitate: însănătoşirea vieţii economice printr-un protecţionism strict, consolidarea păturilor mici şi mijlocii ale populaţiei (ţărani, orăşeni) care aveau un important rol militar şi fiscal şi întărirea sistemului defensiv la graniţele orientale. Datorită acestor măsuri, care urmau în cele mai mici detalii modelul vechiului Bizanţ, Lascarizii au reuşit să  refacă, în mare parte, unitatea statului bizantin, culminând cu recucerirea Constantinopolului (1261).

În primele momente ale derutei ce a urmat cuceririi Constantinopolului, se părea că latinii au triumfat peste tot. Tessalia, Grecia centrală şi Peloponezul au fost cucerite în câteva săptămâni, fără o rezistenţă serioasă. La sfârşitul anului 1204, Henric de Flandra, fratele lui Baldouin I şi cavalerii vasali ai lui Louis de Blois, căruia îi revenea teritoriul Asiei Mici, au obţinut o importantă victorie asupra lui Teodor Lascaris la Poimanenon, fiind ocupată cea mai mare parte a Bithiniei. O nouă înfrângere a lui Teodor Lascaris la Adramyttion, în martie 1205, în faţa armatelor latine, părea să pecetluiască situaţia grecilor.

Salvarea avea să vină din partea unei răscoale a aristocraţiei greceşti din Tracia, aliată cu ţarul vlaho-bulgar Ioniţă Caloian. Sub ameninţarea vlaho-bulgară, latinii s-au văzut nevoiţi să elibereze Asia Mică, şi au suferit o grea înfrângere la Adrianopol. Însuşi Baldouin I a fost luat prizonier, iar alţi cavaleri latini au căzut în luptă.

În primăvara anului 1205, Teodor Lascaris a abandonat titlul de despot pe care-l purtase până atunci şi a primit demnitatea imperială, reuşind să extindă teritoriul statului niceean în dauna unor dinaşti greci. Apoi, în martie 1208, după lungi tratative între Teodor Lascaris şi clerul ortodox, Mihail al IV-lea Autoreianos a fost ales patriarh ecumenic, fiind recunoscut de aproape întreaga Biserică Ortodoxă greacă. Acest fapt a constituit un imens succes politic şi moral pentru noul suveran bizantin, el fiind încoronat solemn ca basileu de proaspătul conducător al Bisericii greceşti. Ca basileu şi autocrator al romanilor, Teodor I Lascaris (1205-1222) era succesorul împăraţilor bizantini de la Constantinopol, iar patriarhul ce îşi avea reşedinţa la Niceea şi purta titlul de Patriarh Ecumenic, era singurul şef legitim al Bisericii greceşti.

În aceste condiţii, problema vitală pentru Imperiul latin a devenit distrugerea acestui centru grecesc a cărui întemeiere nu a putut-o împiedica. Urmaşul lui Baldouin I, Henric de Flandra, s-a dovedit mai capabil decât predecesorul său şi a guvernat cu multă prudenţă. A reuşit în marea măsură să restabilească dominaţia latină în Tracia, după dezastrul de la Adrianopol, profitând de faptul că alianţa bizantinilor cu vlaho-bulgarii nu a durat prea mult. În acelaşi timp, a ştiut să adopte o atitudine mai conciliantă faţă de populaţia grecească, câştigând de partea sa o mare parte a aristocraţiei.

Spre sfârşitul anului 1206, Henric de Flandra a pătruns în Asia Mică, în fruntea armatei sale, dar noile incursiuni ale ţarului Ioniţă Caloian l-au obligat să întrerupă ostilităţile, iar în primăvara anului 1207 a încheiat un armistiţiu pe doi ani cu Teodor I Lascaris. Timp de doi ani, armatele vlaho-bulgare au devastat întreaga Tracie şi Macedonie, ţarul Ioniţă Caloian fiind dornic de a răzbuna ceea ce împăratul Vasile al II-lea Macedoneanul făcuse bulgarilor. El şi-a luat supranumele de „Romaioctonul”, în opoziţia cu cel de „Bulgaroctonul”, al fostului basileul. Dar pericolul vlaho-bulgar nu a mai durat nici el mult timp deoarece, în octombrie 1207, ţarul Ioniţă a murit într-un asediu asupra Tesalonicului, probabil asasinat. În acest fel, populaţia grecească din Tracia şi Macedonia a scăpat de incursiunile distrugătoare ale bulgarilor, iar latinii de un duşman de temut.

În afara luptelor contra Constantinopolului latin, Imperiul de la Niceea susţinut lupte grele împotriva sultanatului selgiucid de Rum. Deplasarea centrului de greutate al statului bizantin în Asia Mică a accentuat vechea opoziţia între Bizanţ şi turcii selgiucizi, care vedeau în tânărul stat niceean o piedică în calea înaintării lor. Cu medierea Veneţiei, în anul, 1209, sultanul selgiucid Kaikosru I a încheiat o alianţă secretă cu împăratul latin Henric de Flandra. Teodor I Lascaris a încheiat şi el un acord cu regele Ciliciei, Leon al II-lea, ambii fiind ameninţaţi de sultanul selgiucid. În mai-iunie 1211, Teodor I Lascaris a obţinut o strălucită victorie asupra sultanului turc, care a şi căzut în luptă, la Antiohia pe Meandros, fapt care a dus la consolidarea graniţei orientale a statului niceean.

Între anii 1211-1214, s-au reluat şi luptele împotriva latinilor. Teodor I Lascaris, care dispunea după mulţi ani şi de o flotă, se gândea chiar la un atac asupra Constantinopolului. Au avut loc o serie de bătălii neînsemnate în partea vestică a Asiei Mici, după care Henric I a obţinut o victorie importantă la Rhyndacos (1211) şi şi-a continuat apoi marşul victorios până la Pergam şi Nymphaion. Cele două imperii fiind epuizate şi nedispunând de forţe suficiente pentru a continua lupta au încheiat o pace, la Nymphaion (1214), prin care se fixau frontiera dintre cele două state: latinii păstrau partea de nord-vest a Asiei Mici, până la Adramyttion, în sud, restul provinciei, cu Niceea, Brussa şi teritoriul dintre Adramyttion şi Smirna, rămâneau Imperiului de la Niceea.

Cele două imperii îşi recunoşteau reciproc dreptul la existenţă, creându-se o stare de echilibru.

La sfârşitul anului 1214, s-a încheiat un tratat comercial între Veneţia şi Imperiul grec de la Niceea, reînnoit în anul 1219, iar prin căsătoria  lui Teodor I Lascaris cu Maria, o nepoată a primilor doi împăraţi latini, el spera ca, în urma largilor privilegii comerciale acordate negustorilor din lagune să facă un pas important spre redobândirea Constantinopolului pe cale diplomatică.

Împăratul Henric I a murit la 11 iunie 1216, având ca succesor pe cumnatul său Pierre de Courtenay, conte de Auxerre (1217). Confirmat ca împărat la Roma de către papa Honoriu al III-lea, el nu a putut ajunge până la Constantinopol, deoarece a fost făcut prizonier de trupele despotului Epirului, Teodor I Anghelos Ducas şi avea să moară în închisoare (1217). Regenţa Constantinopolului a trecut în mâinile soţiei acestuia, Yolanda (1271-1219), iar după moartea ei, în anul 1219, coroana a revenit fiului acesteia, Robert de Courtenay (1219-1228).

Urmaşul lui Teodor I Lascaris a fost Ioan al III-lea Ducas Vatatzes (1222-1254), considerat cel mai mare om de stat din perioada Imperiului de la Niceea şi unul din marii suverani din istoria Bizanţului. A promovat o politică internă inteligentă, care a consolidat statul niceean şi a creat premisele unităţii bizantine şi ale recuceririi Constantinopolului. Pe plan economic a încurajat dezvoltarea agriculturii şi creşterea animalelor. În acelaşi timp a luat măsuri împotriva negustorilor latini, îndeosebi cei veneţieni. Pe plan social, din raţiuni militare şi fiscale, el a apărat interesele clasei de mijloc (ţărănime liberă stratiotică, micii pronoiari şi orăşenii). A făcut, de asemenea, colonizări masive de ţărani liberi la graniţa orientală.

Încă din primii ani ai domniei, raporturile sale cu statele latine s-au modificat decisiv în favoarea Niceei. Revolta fraţilor lui Teodor I Lascaris, care au încercat, cu ajutor latin să-l detroneze pe Ioan Vatatzes, a dus la victoria acestuia din urmă. În urma bătăliei de la Poimanenon, din anul 1224, unde cu douăzeci de ani mai înainte Teodor Lascaris fusese învins de latini, Ioan al III-lea Vatatzes a repurtat o strălucită victorie asupra trupelor latine şi ale pretendenţilor la tronul său. Astfel, aproape toate posesiunile latine din Asia Mică au ajuns sub stăpânirea sa. Prin tratatul de pace de la Pegai, din anul 1225, latinii nu mai păstrau pe coasta Asiei Mici decât litoralul din faţa Constantinopolului şi regiunea Nicomidiei. În acelaşi timp, flota din Niceea a preluat stăpânirea asupra insulelor Lesbos, Chios, Samos şi Icaria, iar insula Rhodos a fost şi ea constrânsă să recunoască suveranitatea împăratului. Prin aceasta Imperiul de la Niceea a dobândit o solidă poziţie atât terestră, cât şi maritimă, îndreptându-şi atenţia spre partea europeană.

Între timp, la sfârşitul anului 1224, Teodor I Anghelos Ducas,  ducele Epirului a reuşit să cucerească Tesalonicul de sub stăpânirea latină şi s-a proclamat împărat (1227/1228), anunţându-şi astfel intenţia de a recuceri Constantinopolul şi de reface unitatea vechiului Imperiu, pe cont propriu. S-a creat astfel un nou stat grecesc Imperiul de la Tesalonic (1227/1228-1246).

Un apel adresat populaţiei din Adrianopol i-a dat ocazia lui Ioan al III-lea Vatatzes să trimită trupe în Tracia, dar încercarea sa de a cuceri Adrianopolul (1226) a eşuat datorită opoziţiei rivalului său grec din  Tesalonic, Teodor I Anghelos Ducas.

Acesta a suferit un adevărat dezastru la Klokotnitza, pe râul Maliţa, din partea ţarului bulgar Ioan Asan al II-lea. Teodor a fost luat prizonier şi orbit, iar cea mai mare parte a teritoriilor sale (Tracia şi Macedonia) au căzut în mâinile învingătorului.

Între anii 1232-1234, Mihail al II-lea Anghelos a pus bazele despotatului Epirului, cu capitala la Arta, desprins din Imperiul de la Tesalonic, după înfrângerea lui Teodor I Anghelos la Klokotnitza. Restul teritoriului lui Teodor I s-a constituit într-un principat la Tesalonic, sub conducerea lui Manuel Anghelos Ducas, care a primit titlul de despot de la Ioan al III-lea Ducas. În anul 1233, un corp expediţionar niceean l-a obligat pe cezarul Leon Gabalas, stăpânul insulei Rhodos, să recunoască autoritatea basileului din Niceea.

În anul, 1232, cinci călugări franciscani eliberaţi din captivitatea otomană, au ajuns la Niceea şi au avut un schimb de păreri cu patriarhul Gherman al II-lea pe tema unirii Bisericilor. Făcându-li-se o primire cordială, călugării au acceptat să ducă papei Grigorie al IX-lea o scrisoare a patriarhului, în care acesta din urmă propunea papei să discute problema unirii. Suveranul pontif a acceptat şi a trimis, în anul 1234, mai mulţi legaţi papali. Sinodul s-a desfăşurat mai întâi al Niceea, apoi la Nymphaion, dar discuţiile au degenerat în polemici virulente, în urmă cărora legaţii papali au fost alungaţi.

În luna august a aceluiaşi an Veneţia s-a aliat cu cezarul Leon Gabalas, al Rhodosului, împotriva lui Ioan al III-lea Vatatzes. Dar după numai un an insula a fost readusă sub stăpânire bizantină. Spre sfârşitul anului 1234, s-au pus bazele unei alianţe politice între Ioan al III-lea Vatatzes şi ţarul Ioan Asan al II-lea. Aceasta a fost întărită prin căsătoria fiului basileului niceean, Teodor Lascaris cu fiica ţarului bulgar, Elena.

În urma acestei înţelegeri forţele navale niceene au ocupat principalele poziţii veneţiene de pe coasta Traciei şi întregul Chersones tracic. Apoi, în toamna anului 1235, Ioan al III-lea şi Ioan Asan al II-lea au asediat pe uscat şi pe mare Constantinopolul, dar expediţia nu a mai putut continua din cauza iernii. În anul următor, asediul a fost reluat, dar Constantinopolul a fost salvat de sosirea flotei veneţiene şi a celei genoveze, care au respins navele niceene, dar şi de neînţelegerile apărute în tabăra asediatorilor.

La începutul anului 1237, Ioan Asan al II-lea a rupt alianţa cu basileul niceean şi, pentru scurt timp, s-a aliat adversarilor acestuia pentru a înlătura stăpânirea lui Ioan al III-lea în Tracia. Apoi, în urma unei crize interne, ţarul bulgar a restabilit alianţa bulgaro-niceeană.

În anul 1238, Ioan al III-lea Vatatzes a încheiat o alianţă cu împăratul german Frederic al II-lea Hohenstaufen, îndreptată împotriva papei şi a Imperiului latin din Constantinopol. Trupele niceene au participat alături de cele germane la asediul Bresciei, iar alianţa s-a întărit prin căsătoria lui Ioan al III-lea cu fiica împăratului german, Constanţa-Anna.

În anul 1240, trupele niceene l-au sprijinit fără succes pe despotul Manuel Anghelos Ducas să recucerească Tesalonicul de la fratele său Teodor I Anghelos Ducas şi fiul acestuia, Ioan, care fuseseră readuşi la putere de către ţarul bulgar. După numai un an, în urma unui tratat între Ioan al III-lea Vatatzes şi Ioan Anghelos Ducas, ultimul a renunţat la însemnele puterii imperiale, primind, în schimb titlul de despot. Astfel, a luat sfârşit Imperiul de Tesalonic.

Începând cu anul 1242, Ioan al III-lea Vatatzes a început o serie de campanii militare în Balcani, pentru a recuceri teritoriile europene ale vechiului Imperiu. Basileul a profitat de invazia mongolă în Asia Mică pentru a cuceri teritoriile care-i aparţinuseră Bizanţului. Atacul asupra Sultanatului de Ikonion  al unei armate mongole venită din Persia, în anul 1241, nu a fost decât un front secundar al imensei invazii care a  lovit Europa şi Orientul Apropiat (1237-1241). Au fost devastate Rusia, Polonia, Transilvania, Ungaria. În Asia Mică, mongolii au zdrobit armata turcă lângă Erzindjian (26 iunie 1243). Sultanul Kaikosru al II-lea a trebuit să se recunoască vasal al marelui han, iar stăpânirea mongolă a ajuns până al frontiera cu statul niceean. Dar mongolii nu i-au atacat pe greci. Ei au reuşit însă să slăbească statul selgiucid, care a încetat a mai fi un pericol, pentru Niceea. Mai grea a fost soarta suveranului din Trapezunt, Manuel, care a trebuit să accepte vasalitatea mongolă şi să participe cu trupe la acţiunile militare ale acestora.

Ioan al III-lea Vatatzes a acţionat mai ales în Europa. Despotatul Epirului fiind într-o totală anarhie, Ioan al III-lea Vatatzes a profitat şi l-a silit pe Ioan Anghelos, fiul lui Teodor să renunţe la titlul de împărat şi să se recunoască vasalul Niceei. Patru ani mai târziu, basileul niceean, a cucerit fără luptă Tracia şi Macedonia, de la Ţaratul bulgar, condus de minorul Mihai I şi apoi şi ultimele teritorii ale fostului Imperiu de la Tesalonic, inclusiv capitala acestuia, luându-l prizonier pe ultimul despot, Demetrios. De la latini, Ioan al III-lea a cucerit oraşele Byzie şi Tzurullon.

La sfârşitul anului 1252, suveranul niceean a întreprins o campanie victorioasă asupra despotului Epirului, Mihail al II-lea Anghelos, care ocupase o serie de cetăţii niceene din Macedonia. Înfrânt, Mihail al II-lea  a cedat învingătorului cetăţile cucerite, importante fortificaţii din Macedonia şi cetatea albaneză Kroia.

În anul 1253, patriarhul din Niceea a trimis o scrisoare papei Inocenţiu al IV-lea, prin care dădea puteri depline trimişilor săi greci pentru ducerea la bun sfârşit a tratativelor de unire între cele două Biserici. În schimbul recunoaşterii supremaţiei papale, se cerea retrocedarea Constantinopolului şi desfiinţarea Imperiului latin. Dar, în anul 1254, atât Ioan al III-lea Vatatzes, cât şi papa Inocenţiu al IV-lea au murit, iar tratativele s-au întrerupt.

Moartea lui Ioan al III-lea Vatatzes a întârziat cu şapte ani recucerirea Constantinopolului. Fiul său, Teodor al II-lea Lascaris, care a luat numele bunicului după mamă, şi-a consacrat scurta domnie (1254-1258), apărării cuceririlor făcute de tatăl său. În vârstă de 32 de ani la urcare sa pe tron, el nu a luat parte până atunci la nici o formă de exercitare a puterii, dar s-a dovedit a fi destoinic, instruit, harnic, bun conducător militar şi un mare erudit. Remarcabil cărturar, el a fost elevul lui Nichifor Blemmydes, cel mai mare savant al veacului. Admirator al culturii elenice, Teodor a fost autorul unei întinse opere epistolografice, importantă sursă pentru societatea epocii şi a unor tratate de teologie şi filozofie. A încurajat chiar studiul filosofiei clasice în exilul niceean.

În politica internă, el a promovat o linie antiaristocratică, mai hotărâtă decât cea a tatăl său. El s-a înconjurat de elemente ale populaţiei din Asia Mică, în dauna descendenţilor elitelor din Constantinopol, înlăturaţi din armată şi administraţie. În fruntea oamenilor noi aduşi de basileu la conducerea Imperiului se afla protovestiarul Gheorghe Muzalon, iar la conducea Bisericii a fost promovat un călugăr ascet, Arsenie Autoreianos.

În politica externă, împăratul a încercat să consolideze frontierele statului, lăsate de Ioan al III-lea Vatatzes. Având linişte din partea Sultanatului de Rum, cu care a refăcut alianţa încheiată de Ioan Vatatzes, Teodor al II-lea şi-a îndreptat atenţia asupra tentativelor statului bulgar, condus de Mihail Asan, de a relua oraşele cedate statului niceean, la sud de Balcani, în anul 1246. Pentru aceasta, el a trebuit să întreprindă două campanii (1255-1256). Ţarul Mihail Asan a fost nevoit să ceară pace, fiind restabilită graniţa niceeano-bulgară de la sfârşitul domniei lui Ioan Vatatzes. În plus, Teodor a obţinut fortăreaţa Tzepaina, care apăra drumul spre Tracia. Succesorul lui Mihail Asan, Constantin Tich s-a căsătorit cu fiica basileului, Irina, act prin care   s-a consolidat frontiera Imperiului cu bulgarii.

 O evoluţie diferită a cunoscut situaţia la graniţa cu despotatul Epirului. În urma căsătoriei fiului despotului Mihail al II-lea Anghelos, Nichifor cu o altă fiică a basileului, Maria, Teodor al II-lea l-a obligat pe principele epirot să cedeze portul Dyrrachion şi fortăreaţa macedoneană Servia şi să recunoască suzeranitatea Imperiului (sept. 1256). Un an mai târziu, Mihail al II-lea a rupt pacea cu suveranul niceean şi  a ocupat o parte din Macedonia şi portul Dyrrachion, cedat de despot, în anul 1258, ginerelui său, regele Siciliei, Manfred.

Bolnav de epilepsie, Teodor al II-lea l-a trimis pe Mihail Paleologul să îndrepte situaţia, dar neavând încredere deplină în el, basileul nu i-a dat sub comandă suficiente forţe militare, astfel că el nu a reuşit să obţină rezultatele scontate.  

În raporturile cu Biserica, Teodor al II-lea Lascaris a considerat că problemele acesteia trebuie subordonate celor de stat. De aceea, n-a apreciat ca oportună candidatura lui Nichifor Blemmydes la scaunul patriarhal, preferând alegerea unui laic, Arsenie Autoreianos (1261-1265), care a trecut, în trei zile, de la starea de laic la cea de patriarh. Relaţiile dintre Niceea şi Curia romană au evoluat strict în direcţia scopurilor politice ale împăratului. La fel ca şi tatăl său, Teodor al II-lea vedea în unirea cu Roma doar o etapă spre reocuparea Constantinopolului.

Astfel, în anul 1256, Teodor al II-lea a trimis la Roma doi nobili de la curtea sa, care i-au cerut papei Alexandru al IV-lea să reia negocierile şi să trimită un legat la Niceea. Papa a acceptat şi l-a trimis pe Constantin episcop de Orvieto, pentru a discuta propunerile concrete făcute de Ioan al III-lea înainte de a muri. Legatul papal avea împuterniciri totale şi instrucţiuni confidenţiale, între care şi aceea de a convoca un sinod pe care să-l prezideze în calitate de vicar al papei. Totul s-a încheiat însă cu un eşec. După ce Teodor al II-lea a ieşit victorios în cele două campanii împotriva vlaho-bulgarilor, a considerat că nu mai are nevoie de sprijinul papei şi nu se mai punea problema sacrificării Bisericii Răsăritene într-o unire cu Roma. Ca urmare, legatul papal a fost alungat.

Simţindu-şi sfârşitul aproape, şi suspectându-i pe fruntaşii aristocraţiei militare de trădare, Teodor al II-lea Lascaris a încredinţat conducerea regenţei fiului său, Ioan, în vârstă de 7 ani, protovestiarului Gheorghe Muzalon, omul său de încredere şi i-a pus pe toţi demnitarii să depună un jurământ de fidelitate faţă de el, asigurându-se astfel de continuarea politicii sale antiaristocratice

La moartea sa, în august  1258, Teodor al II-lea Lascaris a lăsat Imperiul în pragul unei crize interne violente, din cauza coalizării elitelor de origine constantinopolitană, dornice să revină la putere, după ce au fost îndepărtate din viaţa politică de Ioan Vatatzes şi Teodor al II-lea Lascaris. Astfel, el a compromis irevocabil şansele de urcare pe tron ale fiului său.