Arhiva ortodoxa

În ultima perioada a Imperiului bizantin, împăraţii au fost nevoiţi să facă faţă unor mari dificultăţi financiare, introducând noi taxe şi impozite asupra unor categorii sociale exceptate până atunci. Din păcate, aceste măsuri nu au putut fi eficiente într-un stat al cărui comerţ se afla în mâna străinilor. Imperiul nu mai putea întreţine flota şi pe soldaţii armatei terestre, plătiţi foarte rău, fapt pentru care aveau loc în mod frecvent revolte. Ca întotdeauna la Bizanţ, disputele religioase au fost reflexul agitaţiei politice şi mai ales al disputei în jurul unei eventuale uniri cu Roma.

După moartea lui Teodor al II-lea Lascaris (1254-1258), coroana imperială a revenit fiului său minor, Ioan al IV-lea Lascaris (1258-1261),[1] regenţa fiind asigurată de un personaj de condiţie modestă, protovestiarul Gheorghe Muzalon, împreună cu patriarhul Arsenie Autoreianos (1255-1259). Mihail Paleologul, întemeietorul dinastiei Paleologilor, a fost suspectat de trădare şi de intenţia de a uzurpa tronul încă din timpul vieţii împăratului Teodor al II-lea. Şi-a păstrat libertatea şi demnitatea de Mare Conetabil[2] doar în urma intervenţiei patriarhului Manuel al II-lea (1244-1254), în faţa căruia Mihail a depus un jurământ de credinţă faţă de împărat.[3] În faţa acestei situaţii, aristocraţia condusă de Mihail Paleologul a reacţionat violent: Gheorghe Muzalon a fost asasinat, la 9 zile după moartea fostului suveran Teodor al II-lea Lascaris, în timpul slujbei de pomenire, în biserica mănăstirii Sosandra.[4] După eliminarea lui Gheorghe Muzalon, Mihail Paleologul, având şi sprijinul patriarhului Arsenie, a fost numit tutore al împăratului minor, ajungând Mare Duce[5] şi apoi primind titlul de despot.[6] Provenit dintr-o familie aristocratică, Mihail Paleologul avea sprijinul armatei şi al clerului, ascensiunea sa datorându-se atât meritelor sale cât şi situaţiei externe care impunea o conducere fermă. Ascensiunea sa a fost facilitată şi de alcătuirea unei noi coaliţii occidentale condusă de Manfred, regele Siciliei şi fiul natural al lui Frederic al II-lea Hohenstaufen, care neliniştiţi de consolidarea Imperiului de la Niceea s-au asociat cu despotul Epirului, Mihail al II-lea (1233/34-1271) şi principele Ahaiei, Guillaume de Villehardouin împotriva împăratului bizantin. Alianţa a găsit sprijin şi la regele sârb Uroş I (1243-1276), neliniştit şi el de ascensiunea Imperiului bizantin. În ciuda acestor dificultăţi, Mihail al VIII-lea, cu sprijinul fratelui său Ioan Paleologul, a obţinut o victorie strălucită în toamna anului 1259 la Pelagoniei, luându-l chiar prizonier pe principele Ahaiei. El a fost mai târziu eliberat în schimbul cedării unor cetăţi din Peloponez (Monembasia, Maina, Mistra, Hieraclion).[7]

Astfel, „necesitatea presantă şi inevitabilă” a situaţiei politice în care se găsea imperiul bizantin în acea conjunctură a făcut ca Mihail Paleologul „să fie numit împărat de aproape toată lumea”.[8]

La 1 ianuarie 1259,[9] Mihail Paleologul a fost proclamat împărat după ce în prealabil şi el şi minorul Ioan al IV-lea Laskaris au jurat în faţa patriarhului Arsenie să nu întreprindă nimic unul împotriva celuilalt.[10] După două săptămâni, Mihail Paleologul şi soţia sa, Teodora, nepoată[11] a împăratului Teodor al II-lea Lascaris, au fost încoronaţi de patriarhul Arsenie, purtând pe cap coroanele imperiale, în timp ce minorul Ioan al IV-lea Lascaris mergea în urma uzurpatorilor purtând doar o bentiţă de perle.[12]

Ajutat de şansă sau de ce nu de Providenţa divină, Mihail al VIII-lea şi-a încununat urcarea pe tronul imperial prin recucerirea Constantinopolului, în noaptea de 24 iulie 1261, de către Marele Domestic[13] Alexios Stratigopoulos, pe care Mihail îl ridicase la această demnitate la 1 ianuarie 1259, odată cu prima sa încoronare. La 15 august 1261, Mihail Paleologul a intrat triumfal în Constantinopol şi a fost încoronat pentru a doua oară ca împărat în septembrie 1261 de către patriarhul Arsenie care se reîntorsese din autoexilul impus atunci când a constatat că Mihail Paleologul nu are de gând să-şi respecte jurământul făcut împreună cu Ioan al IV-lea. În cadrul acestei a doua ceremonii, numele moştenitorului legitim nici nu a fost pomenit în timpul rugăciunilor publice.[14]

Uitarea generală nu l-a salvat pe minorul Ioan Laskaris de soarta pe care o împărtăşeau de regulă toţi cei care, mai devreme sau mai târziu puteau emite pretenţii la tron. În urma intrigilor Evloghiei, sora lui Mihail Paleologul, în legătură cu un posibil complot al lui Ioan Laskaris, împăratul-uzurpatorul a poruncit ca moştenitorul legitim să fie orbit şi închis într-o fortăreaţă, fapt petrecut în ziua de 25 decembrie 1261.[15]

Recucerirea Constantinopolului de sub ocupaţia latină şi acţiunile lui Mihail Paleologul de uzurparea a tronului au expus Imperiul bizantin unor grave ameninţări din exterior şi au provocat tulburări interne de durată. Bun diplomat şi remarcabil strateg, prin negocieri şi alianţe matrimoniale, Mihail al VIII-lea Paleologul a reuşit să găsească de fiecare dată soluţia care să-l salveze pe el şi Imperiul în faţa acestor ameninţări.

În Orient, jocul diplomatic al lui Mihail a urmărit menţinerea echilibrului între mongolii iranieni din răsărit, aflaţi sub conducerea hanului Hulagu, aliat tradiţional al creştinilor împotriva mamelucilor egipteni şi axa musulmană Egipt-Hoarda de Aur. Formată în anul 1263 prin încheierea unei alianţe între sultanul mameluc Bairbas al Egiptului şi Berke, hanul Hoardei de Aur , această alianţă era îndreptată împotriva lui Hulagu. Orice apropiere de una dintre părţi ar fi fost periculoasă pentru Bizanţ. Prin urmare, Mihail a optat pentru crearea unor alianţe matrimoniale care să-i asigure liniştea şi pacea din toate părţile. Cu toate acestea fostul sultan de Iconiu, Izz ed Din, refugiat în acel moment la Constantinopol, a părăsit în ascuns capitala şi a format o coaliţie anti-bizantină din care au mai făcut parte ţarul Bulgariei, Constantin Tich şi hanul Berke al Hoardei de Aur.        

Relaţiile lui Mihail al VIII-lea Paleologul cu statele din apusul Europei au fost însă mult mai complexe deoarece şi interesele erau altele. Dincolo de interesele economice ale marilor puteri maritime rivale, Veneţia şi Genova, care au pierdut controlul asupra Bosforului şi Dardanenelor prin recucerirea Constantinopolului, latinii nu au acceptat uşor dispariţia Imperiului latin din Răsărit şi au încercat refacerea acestuia. Cei mai interesaţi în reinstaurarea Imperiului latin de Răsărit erau Republica Veneţia şi Baldouin al II-lea (1228-1261), ultimul împărat latin al Constantinopolului. În vederea anihilării unei eventuale contraofensive a veneţienilor, Mihail al VIII-lea a încheiat în anul la 13 martie 1261, la Nymphaion, o alianţă cu Genova, care a permis pătrunderea pe piaţa bizantină a acestei Republici maritime. Genovezii au preluat practic în acest fel supremaţia comercială în Orient, deţinută până atunci de veneţieni. Ei au primit dreptul să-şi construiască în Galata un cartier, condus de un podestat,  după propriile legi şi libertatea de a face comerţ fără a plăti impozitele obişnuite.[16] În urma războiului veneţiano-genovez, Bizanţul a oscilat între alianţe cu Veneţia (1265) şi apoi din nou Genova (1266)   

Cu toate acestea, în această perioadă Imperiul bizantin continua să fie ameninţat de occidentali: Grecia continua să fie sub dominaţia latinilor prin despotatele de Epir, Moreea, Atena, Ahaia, iar despotatele de Epir şi cel de la Tessalia erau ostile Imperiului bizantin. De asemenea, în nordul Peninsulei Balcanice, sârbii şi bulgarii, îşi măriseră regatele în dauna bizantinilor, dar nu erau în stare să organizeze acţiuni ostile de mare amploare împotriva Imperiului decât printr-o politică de alianţe.

În Occident însă, inamicul cel mai puternic era regatul Siciliei, care devenise foarte periculos după moartea lui Manfred, un duşman al papalităţii, cu Carol de Anjou devotat scaunului papal. Carol s-a căsătorit, în anul 1267 cu fiica fostului împărat latin al Constantinopolului, Baldouin al II-lea şi a primit ca dotă chiar capitala bizantină.[17] Dornic să urce pe tronul Bizanţului, Carol a încheiat o serie de alianţe conjuncturale cu principele Ahaiei, Guillaume de Villehardouin, cu sârbii lui Uroş I, precum şi cu bulgarii ţarului Constantin Tich (1257-1277), împotriva lui Mihail al VIII-lea.[18] În ciuda condiţiilor vitrege, Mihail al VIII-lea   s-a dovedit a fi un bun diplomat, reuşind să rezolve dificultăţile în care se afla, mai mult prin abilitatea sa politică, continuând să facă alianţe matrimoniale (împotriva ţarului sârb, căsătorindu-l pe fiul său Andronic cu fiica regelui Ungariei, Ştefan al V-lea, iar împotriva ţarului bulgar a încheiat o alianţă cu hanul tătar Nogai, care a primit în căsătorie pe fiica nelegitimă a basileului, Eufrosina), decât prin forţa militară. De partea sa l-a avut şi pe regele Franţei Ludovic al IX-lea (1226-1270),[19] cel care prin participarea la cruciada împotriva arabilor, l-a împiedicat pe fratele său Carol de Anjou să atace Constantinopolul. Situaţia conflictuală a fost atenuată şi de urcarea pe scaunul papal al lui Grigorie al X-lea (1271-1276), cel care în schimbul neutralităţii lui Carol de Anjou i-a cerut lui Mihail al VIII-lea accelerarea tentativelor de unire.