Situaţia Imperiului bizantin sub ultimii împăraţi Paleologi (1391- 1448) - Istoria Bizantului - Arhiva ortodoxa - Portal ortodox,rugaciuni,acatiste,predici,pastorale

Monday, 2016-12-05, 9:33 PM
Logged in asGuest | Group "Guests"WelcomeGuest| RSS


Arhiva ortodoxa

Home » Articles » Istoria Bizantului

Situaţia Imperiului bizantin sub ultimii împăraţi Paleologi (1391- 1448)

Domnia lui Manuel al II-lea (1391-1425), urmaşul lui Ioan al V-lea, a început în condiţii deosebit de grele, Imperiul fiind redus practic la capitală, iar o bună parte a Peloponezului se afla în mâna turcilor.[1] Siguranţa relativă a Constantinopolului faţă de puterea otomană, dobândită prin recunoaşterea suzeranităţii sultanului Murad I şi participarea bizantinilor la campaniile militare ale turcilor, a dispărut odată cu urcare pe tronul sultanilor a lui Baiazid În iarna anilor 1393-1394, Baiazid l-a somat pe noul împărat şi pe conducătorii statelor slave din Balcani să-i aducă omagiu. „Invitaţia” a fost urmată de blocarea Constantinopolului, oprirea aprovizionării cu apă, astfel încât capitala era asfixiată de mizerie. Din anul 1393, pe fondul lipsei de unitate dintre diferitele state creştine, turcii au reuşit să cucerească pe rând Bulgaria în anul 1393, care a rămas sub stăpânirea lor timp de 500 de ani, apoi Serbia şi Dobrogea. Doar, domnitorul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân, a reuşit să-şi păstreze independenţa prin plata unui tribut.

Asedierea capitalei bizantine şi succesele militare turceşti în Bulgaria au produs o vie impresie la curţile imperiale din Apus şi l-au determinat pe regele Sigismund al Ungariei să iniţieze, în anul 1396, o nouă cruciadă antiotomană. El a trimis solii la curtea regelui Carol al VI-lea, la ducele de Landcaster, la Veneţia, obţinând peste tot sprijin. Bătălia decisivă s-a dat la Nicopole, la 25 septembrie 1396, la ea participând cu trupe şi domnitorul român Mircea cel Bătrân. Cruciaţii au suferit o grea înfrângere, fiind prima dată când s-au înfruntat două armate organizate total diferit şi cu mentalităţi opuse: cea otomană, disciplinată, şi cea cruciată, pătrunsă de anarhia ce caracteriza lumea feudală apuseană.   

După înfrângerea de la Nicopole din 1396, împăratul bizantin, profund descurajat a adresat mai multe apeluri lumii creştine: s-a adresat ruşilor, papei, veneţienilor, regilor Franţei şi Angliei. În acest demers al său a întreprins o lungă călătorie mergând în Italia, unde s-a oprit la Veneţia, Milano, Genova, Florenţa, Ferrara şi Curtea papală. Apoi a mers în Franţa, unde a fost primit la Paris de regele Carol al VI-lea (1380-1422), care i-a acordat în ajutor un corp de armată de 2.500 de călăreţi, conduşi de generalul Boucicaut.[2] De aici a trecut în Anglia, unde s-a întâlnit cu regele Henric al IV-lea la Londra, dar fără nici un rezultat. Reîntors la Paris, a rămas aici mai multe luni, după care a trecut din nou prin Genova şi Veneţia, ajungând la Constantinopol. Rezultatele acestei călători au fost sub aşteptări, basileul primind doar promisiuni. Se dovedea odată în plus că Bizanţul nu mai putea conta decât pe sine.[3]

 Salvarea a venit însă din Răsărit, mai precis de la conducătorul mongol Timur-Lenk sau Tamerlan (cel Şchiop), care sub pretextul supunerii de către turci a păstorilor anatolieni, musulmani suniţi ca şi ei, au intervenit în Asia Mică şi au nimicit armata otomană în bătălia de la Ankara, la 28 iulie 1402. Baiazid însuşi a fost făcut prizonier şi a murit câteva luni mai târziu în captivitate.

Timur-Lenk a cucerit apoi toate oraşele din Asia Mică şi a ocupat Smirna de la cavalerii din Rhodos. Emirii turci deposedaţi de Baiazid au fost repuşi în fruntea statelor pe care le-au deţinut, iar teritoriul otoman a fost restrâns la Bithinia şi o parte din Frigia.

Prin această victorie de răsunet din istoria Evului Mediu, Timur-Lenk a salvat, fără să vrea, creştinătatea răsăriteană de ofensiva otomană, asigurând Bizanţului o supravieţuire de încă o jumătate de secol.

Între anii 1402 şi 1413, în urma surprinzătoarei lipse de reacţie a statelor creştine faţă de reculul turcesc, asistăm la o reconstituire a statului otoman edificat de către Baiazid. Procesul a fost influenţat profund de luptele interne între cinci dintre cei şase fii ai lui Baiazid Ildîrim (Fulgerul), încheiate în anul 1413. Această perioadă de criză putea constitui un bun prilej de salvare a Imperiului bizantin venită dinspre Occident. Din păcate la această lipsă de reacţie generală, apoi lunga „paralizie” a Veneţiei care până în anul 1437 a luptat împotriva Ungariei precum şi „războiul de 100 de ani”, care a neutralizat Franţa şi Anglia, au permis turcilor să se redreseze, fără a fi nevoiţi să facă faţă unui eventual atac venit din Apus. În acelaşi timp, această perioadă a înregistrat şi un rezultat pozitiv: Manuel al II-lea a putut profita de anii de pace pentru a ieşi de sub suzeranitatea impusă de otomani: încetează plata tributului, dărâmă moscheea din capitală ridicată la ordinul lui Baiazid şi anulează concesiunile comerciale acordate turcilor. Nu în ultimul rând a reuşit să restabilească ordinea în despotatul Moreei, unde s-au succedat la conducere fratele său, Teodor I şi apoi proprii săi copii, Teodor al II-lea şi Constantin al XI-lea.

Printr-un tratat cu Soliman, unul din fiii lui Baiazid, în anul 1404, Manuel a recuperat Tesalonicul şi câteva teritorii din Macedonia orientală şi Tracia. După dispariţia lui Soliman, Manuel al II-lea l-a sprijinit pe Musulman (1402-1411), fiul cel mare a lui Baiazid. Acesta, după ce a scăpat din mijlocul luptei de la Ankara, cu ajutorul ţarului sârb Lazăr, care l-a însoţit până la Brussa, a devenit stăpân al posesiunilor turceşti din Balcani. În schimb, i-a oferit lui Manuel teritoriile din jurul Constantinopolului şi litoralul Mării Negre până la Varna.[4] Domnia lui Musulman a adus pace pentru bizantini din partea turcilor. Dar politica expansionistă a lui Baiazid a fost reluată de Musa (1411-1413), un alt fiu al sultanului care, ajutat de domnitorul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân, l-a învins pe Musulman şi a devenit stăpânul părţi europene a Imperiului otoman. Domnia lui Musa, deşi scurtă, a reprezentat o continuă ameninţare pentru Constantinopol, pe care l-a şi supus unui lung asediu. Pentru a-şi salva capitala. Manuel l-a ajutat pe Mahomed, fratele lui Musa, care stăpâne partea asiatică a Imperiului otoman, să-l învingă pe acesta şi să rămână singur sultan al întregului Imperiu otoman.[5] Deşi în timpul domniei sale, Mahomed (1413-1421) a asigurat pacea Imperiului bizantin, acţiunile împăratului Manuel al II-lea, ca şi ale celorlalţi principi afectaţi direct de puterea otomană, au contribuit la centralizarea şi întărirea puterii turceşti. Mahomed a murit în anul 1421, succesor la tron fiind fiul său, Murad al II-lea (1431-1451), care a reluat practic politica lui Baiazid. Fiul lui Manuel, Ioan al VIII-lea, asociat la tron din ianuarie 1421, a comis o gravă eroare: a încercat, fără succes, să pună în locul lui Murad pe Mustafa, fiul nelegitim al lui Baiazid. Din nefericire, acesta din urmă a fost învins şi ucis de sultanul Murad, iar pentru a se răzbuna pe bizantini, Murad a început un asediu asupra Constantinopolului, la 8 iunie 1422. Pentru a-l determina să ridice asediul, Manuel al II-lea a ridicat un contrapretendent la tronul sultanilor, pe fratele lui Murad, Mustafa, pe care l-a proclamat sultan la Brussa. În faţa acestei situaţii, Murad al II-lea a fost nevoit să ridice blocada asupra capitalei bizantine şi să-şi apere tronul în faţa fratelui său.[6] În cele din urmă sultanul Murad al II-lea a încheiat pacea cu Bizanţul, la 22 februarie 1424,[7] primind în schimb tribut şi o parte din oraşele cucerite de bizantini după bătălia de la Ankara.

Între timp, în primăvara anului 1423, turcii au devastat Grecia, au pătruns pe teritoriul Moreei, iar apoi, la 29 martie 1430, au cucerit Tesalonicul.

În anul 1425, Manuel al II-lea Paleologul a murit, tronul fiind preluat de fiul său, Ioan al VIII-lea (1425-1448), aria sa de domnie limitându-se practic la capitală. Ceilalţi fraţi ai săi, Teodor, Andronic şi Constantin au fost numiţi despoţi şi au primit celelalte regiuni aparţinând Bizanţului care mai supravieţuiau (Teodor - Macedonia, Andronic - Tessalia, iar Constantin părţile dinspre Marea Neagră).

Fărâmiţarea statului bizantin în despotate nu a făcut decât să înlesnească turcilor cucerirea acelor teritorii bizantine pe care nu le supuseseră încă şi să izoleze Constantinopolul. Andronic, care a primit conducerea Tesalonicului şi a întregii Tesalii, fiind bolnav de epilepsie a cedat oraşul veneţienilor, în anul 1423, iar aceştia, după ce i-au persecutat şi supus la tot felul de privaţiuni pe locuitorii oraşului, l-au cedat turcilor, în anul 1430.

Asemenea tatălui său, Ioan al VIII-lea a încercat de la început să facă faţă ofensivei turceşti printr-un ajutor occidental. Situaţia Bizanţului era deosebit de grea, statul fiind secătuit financiar şi incapabil să-şi poată apăra teritoriile şi supuşii, în timp ce Imperiul otoman ajunsese în culmea puterii sale. După asediul Constantinopolului din anul 1422, Ioan al VIII-lea a început să viziteze deja în calitate de succesor la tron curţile occidentale, iar în anul 1431 tratativele de unire dintre cele două Biserici au fost reluate în contextul în care papa condiţiona un eventual ajutor militar de finalizarea lor. Practic, în faţa ascensiunii turcilor, împăratul Ioan al VIII-lea s-a decis să încerce imposibilul: unirea cu latinii. Tatăl său, care petrecuse ani buni în Occident după ajutoare îi spusese de altfel că „de speriat îi poţi speria pe turci cu gândul că ai să faci unirea cu latinii, dar eu nu-ţi dau deloc sfatul să faci aşa ceva, pentru că nu-i văd pe-ai noştri dispuşi să găsească vreo modalitate de unire şi înţelegere cu latinii. Teamă îmi este să nu se facă schismă şi mai rea şi atunci iată că ne-am dat de gol şi în ochii păgânilor”.[8] Cu toate acestea, Ioan al VIII-lea a încercat să obţină unirea cu latinii. Se ştie că în anul 1431 a avut loc la Basel un sinod general, în cadrul căruia s-a discutat şi proiectat unirea cu grecii. Participanţii la acest sinod, au trimis în anul 1437 delegaţi la Constantinopol, care au încheiat o convenţie cu grecii pentru ca o delegaţia a lor să sosească mai întâi în apele teritoriale ale Italiei şi după aceea să se decidă locul unde urma să se ţină sinodul la care să se discute despre unire. La 18 septembrie 1437, prin bula Doctoris gentium, papa Eugen al IV-lea a hotărât transferul sinodului de la Basel la Ferrara, pe coasta orientală a Italiei. La 24 noiembrie 1437, împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul, însoţit de fratele său şi de o delegaţie compusă din aproximativ 700 de persoane, au plecat spre Italia cu corăbiile puse la dispoziţie de către papă.

Din impunătoarea suită imperială mai făceau parte: patriarhul ecumenic Iosif al II-lea care a murit în timpul lucrărilor, Visarion mitropolitul Niceei, favorabil unirii cu latinii din motive politice, Antonie mitropolitul Heracleei, Marcu Eugenicul al Efesului, marele adversar al unirii, Dionisie de Sardes, Grigorie Mammas, duhovnicul împăratului şi Silvestru Syropoulos, marele eclesiarh al Patriarhiei Ecumenice, cel care a scris Istoria sinodului unionist de la Ferrara-Florenţa.[9] Din partea celorlalte Biserici au participat: mitropolitul Isidor al Kievului, din partea marelui principe al Moscovei Vasile al II-lea (1425-1462) şi Biserica Georgiei prin mitropolitul Grigorie, cu un episcop şi un laic. Din ţara noastră au fost trimişi la lucrări: mitropolitul Damian al Moldovei de neam grec, însoţit de vicarul său, protopopul Constantin şi un delegat mirean, logofătul Neagoe, probabil locţiitorul Episcopiei Romanului.[10] Mitropolia Ungrovlahiei, care se îndepărtase pentru un timp de tradiţionalele legături cu Patriarhia de la Constantinopol, Arhiepiscopia sârbă de la Ipek sau Arhiepiscopia de la Ohrida nu au fost reprezentate.

De partea cealaltă, a latinilor, s-au remarcat la discuţii: cardinalul Iuliu Cesarini, fost preşedinte al sinodului de la Basel, Ludovic, arhiepiscop de Forli şi Ioan de Raguza (azi, Dubrovnik). Lucrările sinodului au început pe 9 aprilie 1438 la Ferrara, apoi s-au mutat la Florenţa şi s-au încheiat cu proclamarea unirii, în mod solemn, la missa celebrată pe 6 iulie 1439, în biserica Santa Maria del Fiore.[11] Dintre membrii delegaţie ortodoxe, doar Marcu Eugenicul nu a semnat actul unirii, ceea ce l-a determinat pe papă să spună: „dacă Marcu nu a semnat  n-am făcut nimic”.   

Hotărârile acceptate de împărat şi de cei care au semnat actul de unire din partea ortodocşilor reflectă în bună parte deruta în care se aflau bizantinii în acele momente în care turcii ameninţau cu distrugerea Imperiului, iar lipsurile impuneau o presiune puternică din partea latinilor. Au fost acceptate de către Biserica Răsăriteană, cele patru puncte deosebitoare, aşa-zise „florentine”:

1. primatul papal;

2. existenţa purgatoriului, ca loc şi stare intermediară între rai şi iad;

3. adaosul Filioque în Crezul niceo-constantinopolitan, şi

4. săvârşirea Sfintei Euharistii cu azimă (pâine nedospită).

Actul de unire a fost semnat de cei 115 participanţi, dintre care 33 au fost ortodocşi.

Aşa cum avea să se observe în scurt timp, unirea a rămas doar teoretică, pentru că puţini dintre cei care au semnat actul de unire, au şi aprobat-o cu          adevărat, iar la Constantinopol unirea n-a fost acceptată nici de clerici şi nici de poporul de rând. Devenise evident că Bizanţul nu urma să primească nici un ajutor din partea Apusului şi, în plus, actul acesta a stârnit neîncrederea sultanului Murad al II-lea în sinceritatea intenţiilor vasalului său, împăratul Bizanţului, Ioan al VIII-lea. Acesta a încercat să-l convingă pe sultan că sinodul florentin fusese doar o încercare de lămuri unele probleme ale învăţăturii de credinţă creştină, fără să urmărească o unire a creştinilor împotriva turcilor.[12]

Unirea nu a avut nici un fel de urmări în Răsărit. În anul 1441 a fost denunţată de Biserica Rusă, iar în anul 1445 şi de către celelalte Biserici Ortodoxe care au participat la sinod. Apoi, un sinod ţinut la Constantinopol, în anul 1450 l-a înlăturat din scaun pe patriarhul unionist Grigorie Mammas, care a fugit în Apus.       



[1] P. WITTEK, The Rise of the Ottoman Empire, Londra, 1966.

[2] Georges OSTROGORSKY, op. cit., p. 577; Gh. I. BRĂTIANU, op. cit., p. 255.

[3] Pseudo-PHRANTZES, op. cit., I, 15, p. 203; Ducas [Mihail ], op. cit., XIV, 5, p. 84.

[4] DUCAS [Mihail], op. cit., XVIII, 2, p. 110.

[5] Ibidem, XIX, 1-13, pp. 122-130; Pseudo-PHRANTZES, op. cit., I, 23, p. 229.

[6] DUCAS [Mihail], op. cit., XXIII, 5, p. 172; XXIV, 1-12, pp. 180-200; XXVII, 1-6, pp. 222-228.

[7] Pseudo-PHRANTZES, op. cit., I, 31, p. 257.

[8]  Ibidem, II, 13, p. 321.

[9] Silvestru SYROPOULOS, Les memoires du grand ecclésiarque de l’Eglise de Constantinople, Sylvestre Syropoulos, sur le concile de Florence, traduction par Vitalien LAURENT, Paris, Editions du Centre National de la Recherche Scientifique, 1971.

[10] Despre DAMIAN al Moldovei există mai multe studii, dar noi îl recomandăm pe cel al Prof. Emilian POPESCU, Completări şi rectificări la istoria Bisericii Moldovei şi la relaţiile cu Bizanţul în prima jumătate a secolului al XV-lea, în vol. „CREDINŢĂ ŞI CULTURĂ ÎN MOLDOVA”, Iaşi, Editura Trinitas, 1995, pp. 125-147.

[11] Silvestru SYROPOULOS, op. cit., X, 16, p. 497, nota 5.  

[12] DUCAS [Mihail], op. cit., XXXI, 8, p. 268.

Category: Istoria Bizantului | Added by: PortalOrtodox (2011-09-05)
Views: 337 | Tags: Bizant, dreapta credinta, inceputul crestinismului, Ortodoxie, cursuri, teologie istorie, istoria bizantului, referat, Istoria Bizantului online | Rating: 0.0/0
Total comments: 0
Only registered users can add comments.
[ Sign Up | Log In ]
Site menu
Log In
Search
Site friends
Link exchange

Scheme electronice

Statistics

Total online: 1
Guests: 1
Users: 0
Copyright MyCorp © 2016