Arhiva ortodoxa

Atitudinea şi politica religioasă a împăraţilor latini faţă de poporul grec ortodox şi Biserica Ortodoxă a fost, de fapt, politica Bisericii Romei, de aceea această problemă va fi tratată  împreună.

Îndată după instalare, împăratul Baldouin I i-a scris papei, aducându-i la cunoştinţă ocuparea Constantinopolului şi alegerea sa, autointitulându-se „împărat de Constantinopol prin graţia lui Dumnezeu, august etern şi vasal papei.” Ceea ce s-a făcut, scria el, s-a făcut „pro honore sanctae romanae ecclesiae.” Papa Inocenţiu al III-lea, deşi se opusese devierii Cruciadei a IV-a şi chiar excomunicase pe cruciaţi după cucerirea cetăţii Zara, era acum mulţumit de situaţie şi, de aceea a binecuvântat noul imperiu, iar pe Badouin I l-a numit „adevăratul soldat al Bisericii în Orient, care a reuşit să întoarcă Israelul schismatic la Iuda.”[1] De asemenea declara că se bucura de miracolul împlinit pentru lauda şi gloria lui Dumnezeu, pentru onoarea şi afirmarea scaunului apostolic, pentru câştigul şi exaltarea poporului creştin. Papa ruga întreg clerul, suveranii şi poporul să apere cauza lui Baldouin I, exprimându-şi speranţa că odată cu cucerirea Constantinopolului, eliberarea Locurilor Sfinte va fi mult mai uşoară şi recomanda împăratului latin să rămână fidel şi supus Bisericii Catolice.[2] Într-o altă scrisoare, acelaşi papă scria: „Desigur, noi suntem foarte bucuroşi de a şti că Constantinopolul s-a întors la sânul Sfintei Biserici romane, mama sa, dar în acelaşi timp vom fi mult mai fericiţi dacă Ierusalimul va reveni poporului creştin”,[3] încercând în felul acesta să-i determine pe cruciaţi să nu abandoneze planul iniţial, eliberarea Locurilor Sfinte.

Atitudinea papei s-a schimbat însă atunci când a cunoscut în amănunt ororile şi crimele comise de cruciaţi, precum şi conţinutul tratatului referitor la împărţirea Imperiului. Tratatul era de un caracter pur profan şi avea tendinţa clară de a limita intervenţia Bisericii. Baldouin I, de fapt, nici n-a cerut papei recunoaşterea titlului său imperial, ci doar i-a comunicat alegerea sa şi fără a-l consulta, împreună cu dogele veneţian Enrico Dandolo au decis soarta bisericii Sfânta Sofia, alegerea patriarhului, situaţia bunurilor bisericeşti, etc.

În timpul asediului Constantinopolului s-au profanat şi batjocorit bisericile, mănăstirile şi un mare număr de obiecte sacre ţinute la mare cinste. Toate acestea au umplut de îngrijorare şi nemulţumire sufletul papei, care  din nou s-a supărat pe cruciaţi. Marchizul de Montferrat îi scria împăratului latin: „Aţi săvârşit o mare greşeală atunci când v-aţi îndreptat paşii nu contra sarasinilor, ci contra creştinilor, căutând în locul eliberării Ierusalimului, ocuparea Constantinopolului, preferând bunurile pământeşti efemere şi nu cele cereşti veşnice. Dar ceea ce este şi mai grav este atitudinea unor cruciaţi care n-au menajat nici sufletul, nici sexul.”[4] Cu toate acestea, papa Inocenţiu al III-lea şi-a dat seama că noua stare de lucruri creată prin fondarea Imperiului latin de Constantinopol deschidea noi perspective expansiunii catolicismului şi papalităţii. Principala problemă din punct de vedere religios era restabilirea relaţiilor dintre cele două  Biserici, Orientală şi Occidentală. În statul latin nou creat trebuia neapărat introdus, cu sprijinul cruciaţilor, catolicismul.

Prima grijă a papei a fost organizarea Bisericii Catolice în regiunile cucerite de cruciaţi şi apoi precizarea atitudinii sale faţă de puterea temporală şi de populaţia grecească indigenă. Un alt obiectiv era supunerea religioasă faţă de Roma a teritoriilor bizantine, rămase independente după anul 1294, în fruntea cărora se găsea Imperiul de la Niceea. Planurile papei au început să prindă contur doar după recunoaşterea alegerii şi confirmarea primului patriarh latin de Răsărit, Tommaso Morosini, pe care la început nu l-a recunoscut întrucât nu a fost consultat. S-a trecut apoi la latinizarea forţată a tot ceea ce era grecesc. După cum am arătat au fost jefuite şi profanate bisericile, Universitatea, instituţiile de cultură, bibliotecile, monumentele de artă şi altele. Au luat atunci drumul Apusului relicve dintre cele mai preţioase: cununa de spini a Mântuitorului, o bucată din Sfânta Cruce, un cui şi multe moaşte, ca să nu rămână în mâinile schismaticilor.[5] Ierarhii şi o parte a clerului ortodox au părăsit regiunile cucerite de cruciaţi, stabilindu-se în Statele greceşti nou create sau chiar la vecini, cum a fost cazul Patriarhului ecumenic Ioan Camateros, care nu s-a mai întors niciodată din refugiul său în Ţaratul bulgar, unde a şi murit, în anul 1206.[6] Un mare număr de episcopi şi majoritatea clerului de rând, nu şi-au abandonat bisericile şi credincioşii. Acest fapt l-a determinat pe papă să adopte o politică conciliantă. Astfel, a permis să fie numiţi episcopi greci în eparhiile în care populaţia era exclusiv greacă şi să păstreze ritualul grecesc în cult, inclusiv săvârşirea Sfintei Euharistii cu pâine dospită. În acelaşi timp însă, legaţii papali sosiţi în Peninsula Balcanică şi Asia Mică, au început persecutarea clerului ortodox pentru a-l determina să accepte unirea.

Situaţia Bisericii Ortodoxe a devenit şi mai complicată în anul 1206 când a murit patriarhul Constantinopolului, refugiat în Bulgaria, Ioan Camateros. Grecii au cerut atunci papei Inocenţiu al III-lea permisiunea de a-şi alege un nou patriarh. Acesta a acceptat cu condiţia ca noul ales să i se supună şi să-i recunoască supremaţia. Discuţiile purtate între Tommaso Morosini, patriarhul latin şi Nicolae Mesarites, reprezentantul grecilor, în Constantinopol, au eşuat, deoarece subordonarea faţă de Scaunul papal şi reconcilierea cu latinii era de neconceput. De aceea, grecii din Imperiul latin şi-au îndreptat privirile şi speranţele către Niceea.[7]

Refuzul papei de a accepta alegerea unui patriarh ortodox pe lângă cel latin în Constantinopol, a accentuat şi mai mult ura dintre greci şi latini. Conştienţi de acest lucru, papii şi împăraţii latini n-au renunţat totuşi la ideea supunerii Bisericii greceşti. Ba mai mult, papa Inocenţiu al III-lea a convocat, în anul 1215, un sinod în Palatul de la Lateran cu tema „Paşti oile mele” (In. 21, 17), în care i s-a asigurat domnia universală şi tiatira cu trei coroane, de patriarh, domn al statului eclesiastic Roma şi stăpân peste suverani. Sinodul a aprobat controversatul canon 28 al Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon (451), care stabilea că scaunul din Constantinopol era al doilea după cel din Roma, întrucât acum, în capitala fostului Imperiu bizantin rezida un patriarh latin supus papei. Nu a fost trecută cu vederea nici starea grecilor reveniţi şi strategia ce urma să fie aplicată în realizarea planurilor prestabilite. Pentru unitatea creştinilor, papa a precizat atunci că semnul Sfintei Cruci se va face conform indicaţiilor Sfântului Ignatie, adică întocmai ca şi ortodocşii. Această hotărâre era o încercare subtilă de apropiere de grecii ortodocşi, în idealul de a-i supune.[8]

Sinodul de la Lateran nu a ameliorat cu nimic situaţia umilitoare în care se afla clerul şi poporul grec din Imperiul latin. Dimpotrivă, nesupunerea a ambiţionat şi mai mult papalitatea, împăraţii, ducii şi clericii latini, pentru care ortodocşii nu erau altceva decât schismatici orgolioşi ce complotau cu Niceea, Bulgaria, Epirul şi Serbia împotriva lor. Este de la sine înţeles că latinii nu se înşelau. Ura grecilor supuşi era mult mai mare decât şi-o închipuiau ei. Nu se putea uita uşor gloria de altădată a Imperiului bizantin şi nici starea reală a lucrurilor, adică faptul că grecii erau  batjocoriţi şi umiliţi acasă, în patria lor, de către latini, creştini ca şi ei. De aceea era firesc să se gândească la îndepărtarea şi alungarea lor, dând o mână de ajutor împăratului de la Niceea sau celui din Epir, care urmăreau recucerirea Constantinopolului. O jignire şi mai mare pentru ei era impunerea ritului şi credinţei catolice precum şi profanarea mai departe a tot ceea ce era sfânt. Răpirea catedralei Sfânta Sofia, îndepărtarea clerului ortodox, încoronarea împăraţilor latini în această biserică simbol a Ortodoxiei, ca şi îngroparea unor laici[9] în ea (nici măcar ctitorii ei, Constantin cel Mare şi Iustinian I nu-şi dorm somnul de veci aici), au amplificat şi mai mult dorinţa de răzbunare a poporului grec.

Patriarhii latini de Constantinopol, Ghervasie (1219), Matei (1219-1226), Ioan Halagriu (1226), Simion (1226-1233), Nicolae din Castro Aquato (1233-1251) şi Pantaleon Giustiniani (1251-1261) au urmat întocmai politica împăraţilor latini şi cea impusă de Roma. În sprijinul lor ai fost trimişi călugării franciscani şi dominicani.[10] Ordinul dominican şi-a câştigat un prestigiu deosebit şi o influenţă decisivă în anul 1232, când papa Grigorie al IX-lea (1227-1241) i-a dat jurisdicţia „asupra ereticilor”, pe care au exercitat-o cu aşa mare severitate încât au fost numiţi „câinii Domnului” (Domini canes).[11]

După ce a eliminat pericolul latin împăratul de al Niceea, Teodor I Laskaris a trecut la organizarea noului stat. Cum patriarhul Ioan Camateros refuza să se întoarcă din exil, a procedat la alegerea unui nou patriarh, în persoana lui Mihail Autoreianos, care l-a încoronat pe Teodor împărat, în anul 1208. Acest eveniment a avut o importanţă hotărâtoare pentru evoluţia ulterioară a Imperiului de la Niceea. Din acest moment, Niceea a devenit centrul politic şi religios ale grecilor.

Noul împărat de la Niceea, Teodor Lascaris s-a interesat îndeaproape de problemele spirituale, căutând să aibă în jurul său cât mai multe personalităţi eclesiastice. El a invitat la curtea sa diverşi clerici regiunile ameninţate sau ocupate de turci sau latini, între care şi pe mitropolitul Atenei. Mihail Acominatul, refugiat din faţa cuceririi latine în insula Chios, care n-a putut veni din cauză că era bătrân şi bolnav. În schimb, fratele său, Nichita Acominatul, a dus o activitate intensă la Niceea, unde a scris un tratat intitulat „Tezaurul Ortodoxiei”. Cu astfel de oameni, Teodor Lascaris a încercat să reorganizeze Biserica şi să reziste încercărilor prozelitiste latine.

Ceilalţi împăraţi niceeni, cu excepţia lui Teodor al II-lea Lascaris căruia îi plăcea să se angajeze în dispute teologice şi să prezideze chiar sinoade, au continuat cam aceeaşi politică bisericească, fără a manifesta intenţii de cezaro-papism. Erau prea preocupaţi cu luptele pentru menţinerea sau lărgirea graniţelor Imperiului, cu politica internă şi externă, ca să se mai amestece şi în problemele interne ale Bisericii.

Exceptând luptele armate dintre greci şi latini, au existat şi unele încercări de unire, angajate de cele mai multe ori de împăraţii latini sau de Biserica Romei. Astfel, după alegerea ca patriarh a lui Mihail Autoreianos, în anul 1208, negocierile s-au deschis la Constantinopol şi au continuat în Asia Mică, până în jurul anului 1214. Dezbaterile, conduse de cardinalul Pelagius şi Nicolae Mesarites, pe atunci mitropolit ale Efesului cu titlul de exarh al întregii Asii, axate mai mult în jurul primatului papal, n-au dat nici un rezultat. Nicolae Mesarites a fost profund nemulţumit de primirea sfidătoare pe care i-a făcut-o cardinalul Pelagius la Constantinopol.[12]

În anul 1232, cinci călugări franciscani (minoriţi) eliberaţi din captivitatea turcă, au avut la Niceea un schimb de păreri referitor la problema unirii Bisericii, cu patriarhul Gherman al II-lea. Împăratul Ioan al III-lea Vatatzes le-a făcut o primire neaşteptată. Prin ei, patriarhul a trimis papei Grigorie al IX-lea o scrisoare în care îi propunea să se întâlnească şi să discute problema unirii. Papa a acceptat bucuros şi a trimis, în anul 1234, la Niceea mai mulţi delegaţi. Sinodul s-a ţinut mai întâi la Niceea şi apoi a fost transferat la Nymphaion. Reprezentanţii grecilor au discutat aprins problema purgatoriului, pentru prima dată pusă în discuţie de către latini în discuţiile cu ortodocşii.[13]  Dar negocierile au eşuat din nou şi reprezentanţii papei au fost constrânşi să plece şi din cauza mulţimii furioase.

Relaţiile dintre cele două Biserici s-au înrăutăţit şi mai mult, mai ales după alianţa împăratului Ioan al III-lea Vatatzes cu împăratul Frederic al II-lea al Germaniei. Ele au fost reluate însă după moartea acestuia din urmă, când se părea că sosise momentul prielnic unirii. Este vorba despre negocierile directe dintre Ioan Vatatzes şi papa Inocenţiu al IV-lea, ambii dispuşi la mari concesii. Împăratul punea următoarele condiţii: predarea Constantinopolului, părăsirea pământului grec de către împăratul şi clerul latin şi restaurarea Patriarhiei de Constantinopol. Inocenţiu al IV-lea acceptat condiţiile. Pentru restabilirea unităţii lumii creştine, papa s-a arătat dispus să sacrifice Imperiul fondat de cruciaţi, iar pentru a recuceri capitala Imperiului, Vatatzes era dispus să sacrifice independenţa Bisericii greceşti.. Acest acord a rămas la stadiul de proiect, deoarece în anul 1254, au murit atât papa cât şi împăratul.

Fiul şi succesorul lui Vatatzes, Teodor al II-lea Lascaris, considerând că în calitate de împărat el trebuie să dirijeze politica bisericească, a participat efectiv la rezolvarea problemelor Bisericii şi a prezidat sinoadele vremii sale. El nu a dorit să aibă un patriarh energic, inteligent şi dotat. De aceea, a refuzat candidatura lui Nichifor Blemmydes şi l-a ales pe Arsenie, care în trei zile a trecut de la starea de laic la cea de patriarh.

Sub Teodor al II-lea, relaţiile dintre Niceea şi Roma s-au desfăşurat strict în funcţie de scopurile politice ale împăratului, căci el privea unirea cu Roma ca un pas înainte către Constantinopol. De aceea, în anul 1256, Teodor a trimis la Roma doi demnitari în vederea reluării negocierilor pentru unire. Papa Alexandru al IV-lea (1254-1261) a acceptat bucuros şi l-a trimis imediat spre Niceea pe episcopul de Orvieto, Constantin. Legatul papal avea instrucţiuni oficiale şi secrete şi poseda puteri speciale în acest sens (dreptul de a convoca un sinod, de a-l prezida în calitate de vicar al papei şi de a redacta după voia sa deciziile acestuia). Misiunea pontificală s-a încheiat cu un eşec total, deoarece episcopul de Orvieto nici măcar nu a fost primit de împărat, care între timp şi-a schimbat planurile. Aflat pe drum, în Macedonia, legatul papal a primit poruncă să părăsească teritoriul Imperiului şi să se întoarcă la Roma, deoarece Teodor se hotărâse să cucerească Constantinopolul singur, fără a mai sacrifica independenţa Bisericii greceşti.[14]

Teodor al II-lea Lascaris a murit în anul 1258, şi i-a urmat uzurpatorul Mihail al VIII-lea Paleologul. Ameninţat de o puternică coaliţie din Occident, basileul a trimis o solie la papa Alexandru al IV-lea, obţinând recunoaşterea sa. Astfel, Imperiul grec de la Niceea a reuşit să menţină unitatea şi independenţa Bisericii Ortodoxe şi să restabilească şi Patriarhia Ecumenică.