Sinodul I ecumenic de la Niceea (325) - Istoria Bizantului - Arhiva ortodoxa - Portal ortodox,rugaciuni,acatiste,predici,pastorale

Monday, 2016-12-05, 11:38 PM
Logged in asGuest | Group "Guests"WelcomeGuest| RSS


Arhiva ortodoxa

Home » Articles » Istoria Bizantului

Sinodul I ecumenic de la Niceea (325)

Arie, preot la Alexandria, ucenic a lui Lucian de Samosata, celebru profesor  la Antiohia, mare teolog şi martir, a început să propovăduiască o învăţătură eretică în legătură cu persoana Fiului lui Dumnezeu.

Bazându-se pe dogma neoplatonică, potrivit căreia Dumnezeu este o monadă indivizibilă el susţine că Fiul trebuie să fie posterior Tatălui, şi că a fost un timp, când El n-a existat. Fiul a fost creat ex nihilo, fiindcă substanţa Tatălui este indivizibilă, şi este deci o creatură. Erezia lui Arie avea un profund substrat teologic-raţionalist, care îl cobora pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, la nivel de creatură, supusă greşelii şi inferioară Tatălui. Fiul avea doar puterea creatoare ca un demiurg, o divinitate împrumutată, El nefiind Dumnezeu prin fiinţă, ci prin participare.

Alexandru, episcopul de Alexandria, a văzut în aceasta o erezie şi a refuzat să acorde Sfânta Împărtăşanie lui Arie. După aceea, a convocat un sinod cu episcopii egipteni şi l-a condamnat pe Arie. Acesta a plecat şi a cerut ajutorul a doi episcopi cu mare renume: Eusebiu de Nicomidia şi Eusebiu de Cezareea. Toate acestea au provocat mari tulburări în Biserică, care l-au determinat pe Constantin să scrie tuturor teologilor, cerându-le să nu se certe pentru probleme atât de subtile, ci să le rezolve, dacă au opinii diferite, ca filosofii păgâni, care, chiar dacă nu sunt de acord unii cu alţii, trăiesc totuşi bine împreună. El adăuga că pentru Alexandru şi Arie împăcarea ar fi mai uşor de realizat, fiindcă amândoi cinstesc „Providenţa şi pe Iisus Hristos”, spunând: „Daţi-mi calmul zilelor mele, odihna nopţilor, lăsaţi-mă să gust plăcerea existenţei liniştite”.  Venerabilul episcop Osius de Cordoba care a dus scrisoarea la Alexandria, a avertizat însă pe Constantin că problemele sunt mult mai complicate şi că nu se vor rezolva uşor.

Prezicerea episcopului Osius de Cordoba s-a adeverită, căci împăratul ca „unul împreună slujitor cu ei” (episcopii) şi „episcop al celor din afară”, a hotărât, pentru dobândirea liniştii şi unităţii în Biserică să convoace primul Sinod ecumenic, la Niceea, în anul 325, cel mai important eveniment de factură dogmatico-teologică din timpul domniei sale. Îngrijindu-se personal şi prin colaboratori de încredere de buna desfăşurare a sinodului, împăratul a contribuit substanţial la condamnarea unei erezii deosebit de periculoase. Au participat 318 Părinţi ai Bisericii, între care, după mărturia lui Eusebiu de Cezareea, şi reprezentantul Scythiei, desigur episcopul de Tomis. Constantin a fost şi el prezent şi a rostit un discurs inaugural, în limba latină, în care cerea episcopilor să găsească o soluţie de compromis.       

După lungi dezbateri învăţătura lui Arie a fost condamnată ca erezie şi     s-a adoptat formula că Fiul lui Dumnezeu este deofiinţă cu Tatăl şi, din veci cu El. Sinodul a alcătuit primele şapte articole ale Simbolului de credinţă (Crezul).

S-a încercat, de asemenea, să se stabilească data Paştilor, care se serbau diferit în diverse locuri ale Imperiului şi s-a hotărât ca întreaga creştinătate să sărbătorească Paştile în prima duminică cu lună plină după echinocţiul de primăvară. Dacă se întâmpla să cadă odată cu Paştile evreilor, atunci creştinii trebuiau să amâne sărbătoarea în duminica următoare sau să o pună cu o săptămână înainte.

S-au reglementat, de asemenea, probleme de disciplină bisericească. Preoţilor nu le era, de exemplu, permis să părăsească oraşul sau satul fără autorizaţia episcopului. Episcopii din capitalele de provincie (episcopi metropolitani) primeau dreptul să convoace de două ori pe an episcopii din provincia (eparhia) lor. Un episcop nu putea fi hirotonit fără aprobarea mitropolitului şi a majorităţii episcopilor din provincie.

 Episcopul de Alexandria a primit autoritate jurisdicţională peste Egipt, Libia şi Pentapolis, iar papa de la Roma asupra diocezei suburbicare (Italia de sud şi Sicilia), unde nu existau mitropoliţi. În mod curios sinodul nu a ratificat primatul Cartaginei asupra diocezei Africa, deşi Caecillian a fost prezent. Aici rămâne stabilit ca decanul episcopilor, din orice oraş ar fi să aibă primatul în fiecare provincie. S-au acordat unele onoruri scaunului episcopal de Ierusalim, dar el a rămas mai departe dependent de mitropolitul de Cezareea, capitala provinciei.

După sinod, în jurul anului 327, împăratul Constantin cel Mare a încercat să readucă în Biserică pe preotul Arie şi pe discipolii săi Eusebiu de Nicomidia şi Theognis de Niceea, dar a întâmpinat opoziţia lui Alexandru de Alexandria şi apoi a lui Atanasie (cel Mare), succesorul săi. Acesta din urmă a fost chiar exilat la Augusta Treverorum (azi Trier, la graniţa dintre Germania şi Franţa).

Se mai spune că tot după Sinod, Constantin cel Mare a dăruit la 50 de biserici câte o Biblie pe pergament, scrisă cu litere de aur şi argint.

Constantin cel Mare a ordonat exilarea lui Arie şi a susţinătorilor săi pentru nesupunere faţă de deciziile sinodului. Prin Crezul niceean în şapte articole, formulat şi aprobat de cei 318 Părinţi sinodali, a fost mărturisită credinţa în dumnezeirea Fiului şi egalitatea şi consubstanţialitatea (deofiinţimea) Lui cu Tatăl.

Cu acest prilej au fost rezolvate controversele pascale şi baptismale, eliminându-se şi celelalte schisme. Prin reglementările canonice luate s-a întărit organizarea administrativă a Bisericii. Hotărârile luate la acest sinod au readus liniştea în Biserică, fiind obligatorii pentru toţi locuitorii Imperiului. Intervenţia directă a împăratului în treburile Bisericii (cezaropapism), chiar dacă şi-a atras unele critici, a fost într-un fel benefică întrucât a asigurat unitatea credinţei Bisericii şi, prin aceasta, şi unitatea politică a Statului.

Chiar dacă din dorinţa de a menţine cu orice preţ unitatea bisericească şi politică a Imperiului, influenţat de unii colaboratori apropiaţi, ca Eusebiu al Nicomidiei, împăratul Constantin cel Mare a favorizat continuarea disputelor şi întărirea grupării semiariene, el nu poate fi acuzat de neglijarea Ortodoxiei niceene.

În acelaşi timp, nici amânarea Botezului până pe patul de moarte, nu impietează credinţa lui, fiind scuzabile ezitările şi anumite greşeli ale sale, prin lipsa unei pregătiri teologice adecvate. Păstrarea titlului păgân de Pontifex maximus până la sfârşitul vieţii, i-a permis să ţină sub control păgânismul şi să reducă influenţa lui de la stadiul de religie oficială, până la  cel de simplu cult tolerat. Tot în virtutea acestui titlu, el a putut să emită legi favorabile creştinismului şi restrictive pentru păgânism.

Împăratul Constantin cel Mare a scos Biserica creştină din lunga perioadă a persecuţiilor, asigurându-i prin legi civile şi bisericeşti un înalt grad de organizare administrativă şi o stabilă bază teologico-dogmatică.

Pentru meritele sale deosebite în promovarea şi dezvoltarea Bisericii creştine, împăratul Constantin a fost aşezat în rândul sfinţilor, alături de mama sa, Elena, fiind socotit „întocmai cu Apostolii”.  Prin politica sa religioasă faţă de creştinism, el a contribuit, asemenea unui Apostol, la propovăduirea şi răspândirea credinţei celei adevărate în întreg Imperiul roman.

Category: Istoria Bizantului | Added by: PortalOrtodox (2012-01-03)
Views: 381 | Tags: Bizant, dreapta credinta, inceputul crestinismului, Ortodoxie, cursuri, istoria bizantului, teologie istorie, Istoria Bizantului online, referat | Rating: 0.0/0
Total comments: 0
Only registered users can add comments.
[ Sign Up | Log In ]
Site menu
Log In
Search
Site friends
Link exchange

Scheme electronice

Statistics

Total online: 1
Guests: 1
Users: 0
Copyright MyCorp © 2016