|
Arie, preot la
Alexandria, ucenic a lui Lucian de Samosata, celebru profesor la Antiohia, mare teolog şi martir, a început
să propovăduiască o învăţătură eretică în legătură cu persoana Fiului lui
Dumnezeu.
Bazându-se pe dogma
neoplatonică, potrivit căreia Dumnezeu este o monadă indivizibilă el susţine că
Fiul trebuie să fie posterior Tatălui, şi că a fost un timp, când El n-a
existat. Fiul a fost creat ex nihilo,
fiindcă substanţa Tatălui este indivizibilă, şi este deci o creatură. Erezia
lui Arie avea un profund substrat teologic-raţionalist, care îl cobora pe Iisus
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, la nivel de creatură, supusă greşelii şi inferioară
Tatălui. Fiul avea doar puterea creatoare ca un demiurg, o divinitate
împrumutată, El nefiind Dumnezeu prin fiinţă, ci prin participare.
Alexandru, episcopul
de Alexandria, a văzut în aceasta o erezie şi a refuzat să acorde Sfânta Împărtăşanie
lui Arie. După aceea, a convocat un sinod cu episcopii egipteni şi l-a
condamnat pe Arie. Acesta a plecat şi a cerut ajutorul a doi episcopi cu mare
renume: Eusebiu de Nicomidia şi Eusebiu de Cezareea. Toate acestea au provocat
mari tulburări în Biserică, care l-au determinat pe Constantin să scrie tuturor
teologilor, cerându-le să nu se certe pentru probleme atât de subtile, ci să le
rezolve, dacă au opinii diferite, ca filosofii păgâni, care, chiar dacă nu sunt
de acord unii cu alţii, trăiesc totuşi bine împreună. El adăuga că pentru
Alexandru şi Arie împăcarea ar fi mai uşor de realizat, fiindcă amândoi
cinstesc „Providenţa şi pe Iisus Hristos”,
spunând: „Daţi-mi calmul zilelor mele,
odihna nopţilor, lăsaţi-mă să gust plăcerea existenţei liniştite”. Venerabilul episcop Osius de Cordoba care a
dus scrisoarea la Alexandria, a avertizat însă pe Constantin că problemele sunt
mult mai complicate şi că nu se vor rezolva uşor.
Prezicerea episcopului
Osius de Cordoba s-a adeverită, căci împăratul ca „unul împreună slujitor cu ei” (episcopii) şi „episcop al celor din afară”, a hotărât, pentru dobândirea liniştii
şi unităţii în Biserică să convoace primul Sinod ecumenic, la Niceea, în anul
325, cel mai important eveniment de factură dogmatico-teologică din timpul
domniei sale. Îngrijindu-se personal şi prin colaboratori de încredere de buna
desfăşurare a sinodului, împăratul a contribuit substanţial la condamnarea unei
erezii deosebit de periculoase. Au participat 318 Părinţi ai Bisericii, între
care, după mărturia lui Eusebiu de Cezareea, şi reprezentantul Scythiei, desigur
episcopul de Tomis. Constantin a fost şi el prezent şi a rostit un discurs inaugural,
în limba latină, în care cerea episcopilor să găsească o soluţie de compromis.
După lungi dezbateri
învăţătura lui Arie a fost condamnată ca erezie şi s-a adoptat formula că Fiul lui Dumnezeu
este deofiinţă cu Tatăl şi, din veci cu El. Sinodul a alcătuit primele şapte
articole ale Simbolului de credinţă (Crezul).
S-a încercat, de
asemenea, să se stabilească data Paştilor, care se serbau diferit în diverse locuri
ale Imperiului şi s-a hotărât ca întreaga creştinătate să sărbătorească Paştile
în prima duminică cu lună plină după echinocţiul de primăvară. Dacă se întâmpla
să cadă odată cu Paştile evreilor, atunci creştinii trebuiau să amâne
sărbătoarea în duminica următoare sau să o pună cu o săptămână înainte.
S-au reglementat, de
asemenea, probleme de disciplină bisericească. Preoţilor nu le era, de exemplu,
permis să părăsească oraşul sau satul fără autorizaţia episcopului. Episcopii
din capitalele de provincie (episcopi metropolitani) primeau dreptul să
convoace de două ori pe an episcopii din provincia (eparhia) lor. Un episcop nu
putea fi hirotonit fără aprobarea mitropolitului şi a majorităţii episcopilor
din provincie.
Episcopul de Alexandria a primit autoritate
jurisdicţională peste Egipt, Libia şi Pentapolis, iar papa de la Roma asupra
diocezei suburbicare (Italia de sud şi Sicilia), unde nu existau mitropoliţi.
În mod curios sinodul nu a ratificat primatul Cartaginei asupra diocezei
Africa, deşi Caecillian a fost prezent. Aici rămâne stabilit ca decanul
episcopilor, din orice oraş ar fi să aibă primatul în fiecare provincie. S-au
acordat unele onoruri scaunului episcopal de Ierusalim, dar el a rămas mai
departe dependent de mitropolitul de Cezareea, capitala provinciei.
După sinod, în jurul
anului 327, împăratul Constantin cel Mare a încercat să readucă în Biserică pe preotul
Arie şi pe discipolii săi Eusebiu de Nicomidia şi Theognis de Niceea, dar a
întâmpinat opoziţia lui Alexandru de Alexandria şi apoi a lui Atanasie (cel
Mare), succesorul săi. Acesta din urmă a fost chiar exilat la Augusta
Treverorum (azi Trier, la graniţa dintre Germania şi Franţa).
Se mai
spune că tot după Sinod, Constantin cel Mare a dăruit la 50 de biserici câte o
Biblie pe pergament, scrisă cu litere de aur şi argint.
Constantin
cel Mare a ordonat exilarea lui Arie şi a susţinătorilor săi pentru nesupunere
faţă de deciziile sinodului. Prin Crezul niceean în şapte articole, formulat şi
aprobat de cei 318 Părinţi sinodali, a fost mărturisită credinţa în dumnezeirea
Fiului şi egalitatea şi consubstanţialitatea (deofiinţimea) Lui cu Tatăl.
Cu acest
prilej au fost rezolvate controversele pascale şi baptismale, eliminându-se şi
celelalte schisme. Prin reglementările canonice luate s-a întărit organizarea
administrativă a Bisericii. Hotărârile luate la acest sinod au readus liniştea
în Biserică, fiind obligatorii pentru toţi locuitorii Imperiului. Intervenţia
directă a împăratului în treburile Bisericii (cezaropapism), chiar dacă şi-a atras unele critici, a fost într-un
fel benefică întrucât a asigurat unitatea credinţei Bisericii şi, prin aceasta,
şi unitatea politică a Statului.
Chiar
dacă din dorinţa de a menţine cu orice preţ unitatea bisericească şi politică a
Imperiului, influenţat de unii colaboratori apropiaţi, ca Eusebiu al
Nicomidiei, împăratul Constantin cel Mare a favorizat continuarea disputelor şi
întărirea grupării semiariene, el nu poate fi acuzat de neglijarea Ortodoxiei
niceene.
În
acelaşi timp, nici amânarea Botezului până pe patul de moarte, nu impietează
credinţa lui, fiind scuzabile ezitările şi anumite greşeli ale sale, prin lipsa
unei pregătiri teologice adecvate. Păstrarea titlului păgân de Pontifex maximus până la sfârşitul
vieţii, i-a permis să ţină sub control păgânismul şi să reducă influenţa lui de
la stadiul de religie oficială, până la
cel de simplu cult tolerat. Tot în virtutea acestui titlu, el a putut să
emită legi favorabile creştinismului şi restrictive pentru păgânism.
Împăratul
Constantin cel Mare a scos Biserica creştină din lunga perioadă a
persecuţiilor, asigurându-i prin legi civile şi bisericeşti un înalt grad de
organizare administrativă şi o stabilă bază teologico-dogmatică.
Pentru
meritele sale deosebite în promovarea şi dezvoltarea Bisericii creştine,
împăratul Constantin a fost aşezat în rândul sfinţilor, alături de mama sa,
Elena, fiind socotit „întocmai cu
Apostolii”. Prin politica sa
religioasă faţă de creştinism, el a contribuit, asemenea unui Apostol, la
propovăduirea şi răspândirea credinţei celei adevărate în întreg Imperiul
roman.
| 
