Arhiva ortodoxa

Alexios I Comnenul, nepotul lui Isaac I Comnenul, a fost primul împărat al acestei noi dinastii care îşi are originea în regiunea Adrianopolului. Ascensiunea sa la tron nu a fost un rod a hazardului: fratele mai mic al lui Isaac fusese căsătorit cu Ana Dalassena, care făcea parte de mai multă vreme printr-o serie de alianţe, din rândul familiei Dukas. Deşi fusese deposedată de tron, această familie se afla în continuare în fruntea statului: Alexios I s-a căsătorit cu Irina Dukas, verişoara lui Mihail al VII-lea, iar fratele său, Adrian, a avut-o ca soţie pe Zoe Dukas, sora lui Mihail al VII-lea. Până la urmă, în secolul al X-lea mai multe alianţe de acest gen au unit cele două familii.

Domnia lui Alexios I Comnenul deschide o nouă etapă în istoria Bizanţului, caracterizată prin feudalizarea rapidă a societăţii bizantine sub impulsul regimului politic al aristocraţiei militare.

Perioada guvernării militare cuprinde două etape distincte: prima, de refacere parţială, când Imperiul este guvernat de primii împăraţi Comneni: Alexios I (1018-1118), Ioan al II-lea (1118-1143) şi Manuel I (1143-1180), iar cea de-a doua de criză violentă, sub ultimii împăraţi Comneni: Alexios al II-lea (1180-1183) şi Andronic I (1183-1185) şi sub împăraţii din dinastia Anghelos: Isaac al II-lea (1185-1195) şi Alexios al III-lea (1195-1203).

Urcarea pe tron a lui Alexios I Comnenul (1081-1118) a adus la putere aristocraţia militară din provincie, sub regimul căreia procesul de feudalizare a  cunoscut un ritm accelerat. Descendent al unei familii aristocratice, care mai dăduse Imperiului un împărat, Isaac Comnenul (1057-1059), unchiul noului suveran, el aparţine, şi prin alianţe de familie, celor mai însemnate elite ale statului bizantin. Mama sa era Ana Dalassena, membră a unei vechi familii ilustre, în timpul dinastiei macedonene, iar a doua sa soţie era Irina Ducas, fiica cezarului Ioan Ducas şi verişoară a lui Mihail al VII-lea Ducas. Eminent general, Alexios s-a afirmat în luptele din deceniul de după bătălia dezastruoasă de la Mantzikert, şi îşi datora tronul ataşamentului soldaţilor săi, care îl idolatrizau, dar şi sprijinului oferit de familia Ducas.

Noul împărat, reprezentant al aristocraţiei provinciale, a reuşit să pună capăt crizei profunde a statului bizantin. Pe plan intern, el a introdus pronoia şi apanajul, instituţiile feudale de bază ale Imperiului dar şi privilegiile comerciale acordate negustorilor italieni pe piaţa bizantină. Urmaşii săi imediaţi au continuat această politică, consolidând poziţiile social-economice şi politice ale aristocraţiei militare, care a devenit armătura socială a statului bizantin. Pe plan extern a reuşit să refacă aproape integral poziţiile Imperiului în Balcani şi, în parte, în Asia Mică.

În momentul preluării puterii de către Alexios I, situaţia Imperiului era deosebit de grea: Italia era definitiv pierdută, în Balcani controlul se reducea la împrejurimile capitalei şi la câteva teritorii din jurul ei, stăpânirea Peninsulei fiind disputată de bizantini cu maghiarii, pecenegii, sârbii, croaţii şi, curând, cu normanzii. În Asia, turcii a ajuns până pe malurile Bosforului, ameninţând capitala.

În momentul în care Alexios I a preluat tronul bizantin, normanzii lui Robert Guiscard au debarcat în Epir sub pretextul de a-l răzbuna pe fostul suveran bizantin Mihail al VII-lea. Regele normand a ocupat insula Corfu şi a atacat portul Dyrrachion pe mare şi pe uscat, intenţionând să meargă apoi asupra Constantinopolului. Lipsit de trupe şi fiind ameninţat, în acelaşi timp de emirul selgiucid Suleiman I, Alexios I a încheiat pace cu acesta, recunoscându-i toate teritoriile cucerite până atunci, în schimbul unei vasalităţi formale a acestuia faţă de Imperiu. Apoi a solicitat ajutor de la toţi duşmanii normanzilor: împăratul romano-german Henric al IV-lea, papa Grigorie al VII-lea, Veneţia, emirul Suleiman I şi de la mai mulţi prinţi occidentali. Veneţia a cărei putere în Marea Adriatică şi ieşire la Marea Mediterană erau grav ameninţate de ambiţiile de expansiune în Balcani ale lui Robert Guiscard, s-a grăbit să răspundă apelului lui Alexios I, flota veneţiană reuşind să zdrobească forţele navale normande, care asediau portul Dyrrachion. În ciuda deblocării portului Dyrrachion pe mare de către aliaţii veneţieni, Robert Guiscard a continuat atacul pe uscat şi a provocat împăratului, în octombrie 1081, o grea înfrângere sub zidurile oraşului, care a fost cucerit în scurt timp de normanzi.

Ajuns, în primăvara anului 1082, la Castoria, pe drumul spre Constantinopol (via Egnatia de odinioară), Robert Guiscard a fost obligat să se întoarcă în Italia, chemat de o scrisoare a papei Grigorie al VII-lea şi de vestea unei răscoale a vasalilor săi normanzi din sudul Italiei. Bohemund, fiul lui Robert Guiscard, care a preluat comanda armatei normande a reuşit să provoace două înfrângeri succesive lui Alexios I Comnenul, după care a ocupat cea mai mare parte a Macedoniei şi pătrunzând în Tessalia, a asediat capitala acesteia Larissa. Oprit aici, timp de şase luni, încetul cu încetul, datorită tenacităţii lui Alexios I, raportul de forţe s-a schimbat. Armata normandă, decimată de boli, slăbită de atacurile bizantine şi de manevrele diplomaţiei bizantine, a fost nevoită să se retragă.  

În mai 1082, drept răsplată pentru ajutorul primit în lupta împotriva normanzilor, printr-un chrysobul, Alexios I Comnenul i-a scutit pe negustorii veneţieni de orice taxă comercială, atât la intrarea cât şi la ieşirea în principalele centre ale Imperiului, inclusiv capitala. În Constantinopol, veneţienii a primit dreptul de a avea un cartier propriu, debarcadere în portul Galata şi locuri de desfacere a mărfurilor. Dogele Veneţiei a primit titlul de protosebastos, iar biserica San Marco primea o rentă anuale de câte douăzeci de livre de aur, din partea Imperiului. Astfel, s-au pus bazele sistemului colonial veneţian, fapt care a deschis însă şi o breşă adâncă în cadrul comerţului bizantin. Din punct de vedere politic, Veneţia recunoştea suveranitatea bizantină, dar curând avea să devină un important factor în zonă, de care Bizanţul a trebuit să ţină tot mai mult, seama. 

În anul 1083, Alexios I l-a învins pe Bohemund, obligându-l să se retragă la Castoria şi apoi a reuşit să provoace nemulţumiri în rândul armatei normande pentru faptul că soldaţii nu-şi mai primiseră solda. În lipsa lui Bohemund, plecat în Italia în căutare de bani, Alexios I reuşeşte să cucerească Castoria, eliberând astfel Tessalia.

După ce a înăbuşit revolta vasalilor săi din Italia, Robert Guiscard a reluat, la sfârşitul anului 1084, ofensiva antibizantină. El a zdrobit flota veneţiană în Adriatica, a reocupat insula Corfu, dar o epidemie de ciumă izbucnită în rândul armatei sale l-a obligat să revină în Italia. La moartea lui Robert Guiscard, a izbucnit un război civil între fiii acestuia Bohemund şi Roger, fapt care i-a împiedicat să reia campania împotriva basileului. Acesta reuşit, la scurt timp, să recucerească Dyrrachion, înlăturând astfel primejdia normandă.

În iulie 1085, emirul selgiucid, Suleiman I moare într-o bătălie la Alep, într-o luptă cu rivalul său din Damasc, Tutuş. Astfel, Sultanatul de Rum s-a destrămat, în ciuda intervenţiei marelui sultan din Bagdad, Malik-Şah, iar teritoriul său a fost împărţit între emirii statelor din Asia Mică.

Datorită răspândirii rapide a ereziei bogomile în Tracia, în cursul secolului al XI-lea, au apărut mari disensiuni etnice între greci şi slavi. În anul 1084, ereticii bogomili s-au răsculat şi au chemat în ajutor pe pecenegi. Aceştia, după ce au rezistat la toate eforturile administraţiei bizantine de a fi convertiţi şi de a se civiliza, reîmprospătaţi cu noi hoarde venite din stepele ruseşti, au profitat de luptele interne din regiune şi s-au instalat în vechea Bulgarie, între Dunăre şi Munţii Balcani. Aici ei căutau să întreţină bune raporturi cu toţi nemulţumiţi şi răsculaţii împotriva Imperiului. În două rânduri, în anii 1086 şi 1087, pecenegii au provocat grave înfrângeri armatelor imperiale. În toamna anului 1087 s-a încheiat un tratat de pace între împărat şi pecenegi, după ce aceştia din urmă suferiseră o grea înfrângere în faţa cumanilor.

În acest timp, între anii 1088-1089, Tzachas, emirul de Smirna, după ce a reuşit, cu ajutorul unui grec din oraş, să construiască o flotă, a ocupat întregul litoral al Asiei Mici până la Adramyttion şi Abydos, precum şi insulele Chios, Mytilene, Samos şi Rhodos, anunţându-şi intenţia de a cuceri Constantinopolul. În înţelegere cu Tzachas, emirul de Niceea, Abdul Kasim a asediat fără succes Nicomedia (1091-1092), încercând şi un atac asupra Constantinopolului. A fost înfrânt însă şi silit să încheie pace cu Imperiul. La scurt timp, Abdul Kasim a fost înlocuit cu fiul lui Suleiman I, Kilidj-Arslan, care a primit titlul de sultan.  

În ciuda înfrângerii suferite, pecenegii n-au renunţat la planurile lor ambiţioase şi s-au aliat cu Tzachas, emirul de Smirna, pentru un asediu conjugat, pe mare şi pe uscat, asupra Constantinopolului. Alexios I a organizat împotriva pecenegilor o mare expediţie, având sprijinul a 500 de cavaleri, trimişi de contele de Flandra şi a unei armate cumane de 40.000 de oameni. La 29 aprilie 1091, la poalele dealului Lebunion, armata lui Alexios I a obţinut o victorie zdrobitoare asupra pecenegilor, încheiată apoi cu un masacru îngrozitor, nefiind cruţaţi nici măcar femeile şi copii. În urma acestuia, se poate spune că a fost eliminat de pe scena istoriei un popor complet, cel al pecenegilor. Multă vreme bizantinii au marcat prin sărbători, aniversarea zilei care a adus dezastrul pecenegilor.

Flota bizantină, condusă de Ioan Ducas şi marele drongar, Constantin Dalassenos, a ocupat Mytilene şi l-a silit pe Tzachas să se refugieze la Smirna. Ameninţat de emirul selgiucid, Alexios I a început construirea unei noi flote bizantine, care avea să fie însă gata abia peste doi ani. Apoi, o nouă încercare a emirului de Smirna de a ataca Imperiul a fost zădărnicită de alianţa dintre Alexios I şi sultanul Kilidj-Arslan. Tzachas a fost nevoit să se refugieze la curtea sultanului, unde a fost asasinat.

Cu sprijinul flotei nou construite, Alexios I a reuşit să recucerească insulele Cipru şi Creta, iar apoi întreg litoralul micrasiatic cu insulele Chios, Samos, Lesbos şi Rhodos (1092-1093).

Eliminarea pericolului asupra Constantinopolului a permis împăratului şi o acţiune împotriva sârbilor, îndeosebi asupra jupanului Rasciei, Vukan, care făcuse dese incursiuni în teritoriul bizantin. Dar această expediţie a trebuit întreruptă din cauza unei probleme interne, basileul mulţumindu-se cu  o aparentă supunere din partea lui Vukan.

Cumanii, foştii aliaţi ai bizantinilor, au început să facă dese incursiuni în Imperiu, ajungând până la Adrianopol, anunţându-şi intenţia de a se stabili pe teritoriul bizantin. Ei aveau în frunte pe un pretendent la tronul bizantin, Nichifor Diogenes, fiul împăratului Roman al IV-lea Lecapenos. Bizantinii au reuşit să-l captureze pe acesta, trupelor bizantine nemairămânându-le decât să disperseze bandele de cumani rămase fără conducător.  

În plan intern, în toamna anului 1092, a avut loc o revoltă a susţinătorilor familiei Ducas, datorită asocierii la tron a fiului lui Alexios I, Ioan (viitorul împărat Ioan al II-lea), în dauna lui Constantin Ducas, desemnat iniţial ca succesor. Este cunoscut faptul că după retragerea în mănăstire a fostului suveran, Mihail al VII-lea Ducas, soţia acestuia, Maria Ducas, l-a sprijinit pe generalul Alexios să ocupe tronul, sperând să se recăsătorească cu noul împărat, după divorţul anunţat de acesta de Irina Ducas. Astfel, ea urmarea să asigure drepturile la tron ale porphyrogenetului Constantin, fiul ei. În cele din urmă, mama lui Alexios, energica Ana Dalassena, i-a impus fiului ei încoronarea ca împărăteasă a Irinei Ducas, fapt care a obligat-o pe Maria Ducas să se retragă de la palat, iar noul împărat Alexios I a trebuit să jure solemn că porphyrogenetul Constantin îi va fi succesor. Când s-a născut fiica lui Alexios I, porphyrogeneta Ana, în anul 1083, ea a fost logodită cu Constantin Ducas, ca semn al respectării promisiunii făcute. Dar după naşterea fiului său, Ioan (1088) şi asocierea lui la tron (1092), Alexios I s-a răzgândit. Constantin Ducas a pierdut însemnele puterii, toţi adepţii familiei Ducas au fost îndepărtaţi de la Curte, iar Maria Ducas a fost trimisă la mănăstire.

Doi ani mai târziu, în anul 1094, Nichifor Diogenes, fiul fostului împărat Roman al IV-lea Lecapenos şi fratele vitreg al lui Mihail al VII-lea Ducas, sprijinit de generalul Katakalon Kekaumenos, armeanul Mihail Taronites, cumnatul basileului şi mai mulţi membri ai familiei Ducas, au pus la cale un nou complot împotriva împăratului, de comun acord cu Maria Ducas. Descoperiţi complotiştii au fost iertaţi, din teamă faţă de numărul lor şi valoarea celor implicaţi. Excepţie au făcut Nichifor Diogenes, Katakalon Kekaumenos şi Mihail Taronites, care au fost întemniţaţi. După acest complot, Ana Comnena a fost separată de Constantin Ducas şi căsătorită cu Nichifor Bryennios, care a devenit cezar.

Între anii 1096-1099 a avut loc prima cruciadă, fapt care a pus pentru prima dată Bizanţul şi Occidentul în contact nemijlocit. În ciuda intenţiilor sale nobile, aceste expediţii militare au accentuat neînţelegerile dintre cele două lumi, ducând la creşterea tensiunii pe toate planurile. În vara anului 1096, mulţimile înrolate sub steagul cruciadei, venite îndeosebi din Franţa şi Germania, au pătruns pe teritoriul Imperiului, provocând mari dificultăţi autorităţilor. Ajunse în capitală, în două valuri, trupele cruciate au fost trecute în grabă, de împărat în Asia Mică, pentru a evita dezordinile în capitală. În ciuda insistenţelor bizantine de a se aştepta şi sosirea celorlalţi cruciaţi, mulţimea neînarmată şi neorganizată i-a atacat pe turcii selgiucizi, fiind măcelărită aproape în întregime.

După ce a ajuns şi armata cavalerilor la Constantinopol, Alexios I a încheiat o înţelegere cu aceştia. În schimbul angajamentului de a aproviziona pe cruciaţi pe întreg teritoriul bizantin şi de a participa la expediţie cu un corp de armată, împăratul cerea conducătorilor cruciaţi să restituie Imperiului orice toate teritoriile care i-au aparţinut vreodată şi să-i presteze jurământ de fidelitate pentru celelalte teritorii cucerite. După lungi şi aprinse discuţii între conducătorii cruciaţi, cei mai mulţi au acceptat să se recunoască vasali basileului. O parte însă au refuzat, evitând Constantinopolul şi trecând direct în Asia Mică.

Între lunile mai-iunie 1097, după cinci săptămâni de asediu, Niceea, capitala sultanatului selgiucid s-a predat basileului, după ce acesta a tratat separat cu garnizoana turcă din oraş, spre nemulţumirea cavalerilor cruciaţi. Sultanul şi-a mutat capitala la Ikonion. În timp ce cruciaţii dădeau bătălii decisive cu turcii selgiucizi, o expediţie bizantină condusă de Ioan Ducas, cumnatul împăratului, a reuşit să recucerească întreg litoralul Mării Egee, cu vechile theme Thrakesion şi Kibyraioton, precum şi oraşele Smirna, Efes, Sardes şi Attaleia. În acelaşi timp, Alexios I a ocupat Bithinia, Imperiul regăsindu-şi astfel baza vechii sale puteri economice şi militare.

La sfârşitul lunii iunie 1097, în urma întrevederii de la Pelekanon între basileu şi conducătorii cruciaţi, aceştia au fost răsplătiţi cu daruri de către împărat, iar participanţii la cruciadă şi-au reînnoit promisiunile faţă de Imperiu. Apoi, sub conducerea unui corp de armată bizantin, care trebuia să ia în primire teritoriile cucerite, cruciaţii au reluat campania militară, pe vechiul drum ce ducea spre Dorylaion, Ikonion, Cezareea. Germaniceea şi Antiohia. O primă victorie asupra sultanului Kilidj-Arslan, la Dorylaion a deschis cruciaţilor drumul spre Antiohia, care a fost cucerită după aproape opt luni de asediu (oct. 1097 - iunie 1098). Cu tot protestul lui Tatikios, comandantul corpului de armată bizantin, al contelui de Toulouse şi al altor conducători cruciaţi, Bohemund de Tarent a pus bazele unui principat propriu în Antiohia, refuzând să-l predea Imperiului, conform înţelegerii stabilite. Evenimentul a provocat mari disensiuni şi în tabăra cruciată. Aceasta cu atât mai mult cu cât, cu trei luni înainte, un alt conducător cruciat pusese bazele unui comitat la Edessa, în Mesopotamia superioară, refuzând, de asemenea, să-l predea împăratului.

Între anii 1099-1100, în urma refuzului lui Bohemund de a ceda Imperiului teritoriile cucerite, a izbucnit un nou război bizantino-normand. Apărându-şi teritoriul în faţa atacurilor bizantine, regele normand a încercat fără succes să cucerească Laodiceea, stăpânită de un conte latin în contul basileului. Intenţionând apoi să mărească teritoriul statului său în dauna emirului de Alep şi a regilor armeni din Cilicia, Bohemund a fost luat prizonier de emirul de Sivas.

La 15 iulie 1099, forţele cruciate, conduse de Godefroy de Bouillon, au cucerit Ierusalimul, masacrând cea mai mare parte a populaţiei musulmane. A fost întemeiată o nouă formaţiune statală, regatul Ierusalimului, condus de Godefroy de Boullion. Acesta a refuzat titlul de „rege”, în favoarea celui de „apărător al Sfântului Mormânt”. S-a creat astfel un sistem de state cruciate, în cadrul căruia comitatul de Edessa şi Tripoli şi principatul Antiohiei se recunoşteau vasale regatului de Ierusalim.

Între anii 1101-1102, Tancred, nepotul lui Bohemund, preluând regenţa principatului Antiohiei, a reluat şi ofensiva asupra Bizanţului, ocupând, rând pe rând, Tarsul, Laodiceea şi multe alte cetăţi din Cilicia şi Armenia Mică. Reuşind să se răscumpere din captivitate, Bohemund a reluat, între anii 1103-1104, ofensiva antimusulmană, alături de Baudouin, contele de Edessa. Forţele reunite ale celor doi au suferit însă o grea înfrângere la Harrani, în faţa emirului de Alep, Baudouin fiind luat prizonier. În acest timp, bizantini au reuşit să recucerească cetăţile Adana, Tars şi Mamistra, din Cilicia, precum şi o serie de porturi, între care şi Laodiceea.

Între anii 1107-1108 a avut loc un nou război între Alexios I Comnenul şi Bohemund. Acesta din urmă a făcut o călătorie în Occident, însoţit de un legat papal. A străbătut Italia şi Franţa, prilej cu care a fost primit cu mari onoruri. Peste tot, Bohemund a făcut o vastă propagandă antibizantină, reuşind să creeze o atitudine generală potrivnică Imperiului. Basileul a fost prezentat ca un trădător al cauzei creştine şi drept principala piedică în realizarea planurilor de cruciadă. Încurajat de suveranii occidentali, regele normand a debarcat pe coasta Epirului, la Avlona, la 9 octombrie 1107, reluând planul iniţiat de tatăl său cu un sfert de veac în urmă, şi a atacat Dyrrachion. Împăratul l-a asediat în tabără şi l-a obligat să capituleze. Apoi l-a pus să semneze un tratat defavorabil la Deabolis (sept. 1108), prin care se recunoştea până la moarte vasal al basileului. În această calitate, Bohemund a primit oraşul Antiohia şi o parte din teritoriile din jur. De asemenea, se obliga ca toţi locuitorii oraşului să presteze un jurământ de vasalitate faţă de basileu şi să accepte în Antiohia un patriarh de rit grec.

La moartea lui Bohemund, în martie 1111, nepotul său, Tancred a denunţat tratatul de la Deabolis şi murind şi el, la scurt timp, a încredinţat conducerea statului vărului său, Roger de Salerno.

În octombrie 1111, s-a încheiat un tratat comercial între bizantini şi negustorii pisani, prin care aceştia, în schimbul promisiunii de a nu ataca Imperiul şi a veni în sprijinul împăratului în cazul unei agresiuni externe, primeau un cartier în Constantinopol, reducerea taxelor comerciale cu 4 %, libertatea deplină de a face negoţ în Imperiu şi alte importante avantaje.

Profitând de anarhia politică din Italia, după moartea lui Bohemund, în anul 1112, Alexios I Comnenul a încercat reluarea stăpânirii bizantine asupra Italiei. Într-o scrisoare către populaţia Romei, Alexios I se declara gata să-l elibereze pe papă din captivitatea împăratului german, Henric al V-lea şi să primească coroana imperială la Roma. Romanii l-au invitat pe Alexios I     să-şi pună în aplicare planul şi, o lună mai târziu, împăratul bizantin i-a propus papei Pascal al II-lea întâlnirea în cadrul unui sinod la Constantinopol, pentru restabilirea unităţii Bisericii. Discuţiile care au avut loc între ierarhii greci şi cei latini au rămas însă fără nici un rezultat.             

După o încercare nereuşită a turcilor selgiucizi de a reocupa Niceea, în anul 1113, sultanul Malik-Şah al II-lea a reluat ofensiva antibizantină şi a atacat teritoriile pontice ale Asiei Mici, dar basileul i-a provocat o gravă înfrângere şi a încheiat o pace favorabilă pentru Imperiu (1116).

La moartea lui Alexios I Comenul (august 1118), în familia imperială a izbucnit o înverşunată luptă pentru putere între Ioan Comnenul, fiul basileului şi sora sa mai vârstnică, Ana, susţinută la Curte de o puternică grupare, ce o avea în frunte pe împărăteasa mamă, Irina. Aceasta dorea să o aducă pe tron pe Ana şi pe soţul ei, cezarul Nichifor Bryennios. Însă, Ioan Comnenul a ieşit victorios, fiind încoronat în biserica Sfânta Sofia, în timp ce tatăl său era încă pe patul de moarte.

Ioan al II-lea Comenul (1118-1143) a fost un remarcabil om politic şi un general de talent, fiind considerat de contemporani şi de istoricii moderni drept „cel mai mare dintre Comneni”. El a reuşit să consolideze graniţa dunăreană a Imperiului şi a extins stăpânirea bizantină în Orient, mărind prestigiul statului în lumea musulmană. Înainte de aceasta însă, la sfârşitul anului 1118, a fost nevoit să facă faţă unui complot urzit de sora sa, Ana şi mama sa, Irina, care urmăreau să-l ucidă. Descoperit, complotiştilor li s-au confiscat averile, iar Ana Comnena a fost închisă într-o mănăstire, împreună cu mama ei.

În primii ani ai domniei (1119-1120), Ioan al II-lea l-a atacat pe sultanul de Ikonion, Masud, ocupând cetăţile Laodiceea şi Sozopolis, cucerind apoi întreaga regiune situată între valea Meandros şi Attalia.

După aproape 30 de ani de la bătălia de la Lebunion, pecenegii vor întreprinde ultima expediţie în Imperiul bizantin, devastând Tracia şi Macedonia. Ioan al II-lea le-a provocat însă o gravă înfrângere, după care ei vor dispărea pentru totdeauna ca factor politic în istorie. Majoritatea prizonierilor luaţi în urma acestei ultime bătălii, au fost colonizaţi în Imperiu sau înrolaţi în armată.

Între anii 1122-1126 a avut loc un război între bizantini şi veneţieni, provocat de refuzul noului împărat bizantin de a reînnoi privilegiile negustorilor din lagune. Flota veneţiană a asediat capitala insulei Corfu, după care a prădat insulele Rhodos, Samos, Lesbos, Andros, Chios, oraşul Modon şi apoi a ocupat Kephalonia. Incapabil să facă faţă atacurilor veneţiene din cauza lipsei unei flote, Ioan al II-lea a consimţit, în cele din urmă, să reînnoiască privilegiile comerciale cu Imperiul.

 În anul 1123, intervenind în luptele pentru putere din statul sârb, Ioan al II-lea a reuşit     să-l impună pe tron pe pretendentul agreat de Bizanţ, restabilind suzeranitatea Imperiului asupra stratului sârb. Numeroşii prizonieri sârbi, luaţi în acest război, au fost colonizaţi de împărat în Asia Mică sau înrolaţi în armată.

Situată în nord-vestul Peninsulei Balcanice, Ungaria a manifestat şi ea tendinţe agresive faţă de Imperiul bizantin, încercând să-şi impună suzeranitatea asupra tinerelor state slave de la sud de Dunăre. Aceasta cu atât mai mult cu cât se afla în vecinătatea Imperiului romano-german cu care se afla în bune relaţii. Ioan al II-lea a încercat să se implice în luptele dinastice din interiorul statului maghiar, susţinând pe pretendentul Almos şi fiul acestuia Béla al II-lea („cel Orb”), nepotul regelui Koloman Cărturarul. Acest fapt a atras reacţia regelui maghiar Ştefan al II-lea care a invadat Imperiul. Ioan al II-lea i-a înfrânt însă pe invadatori, iar prin pacea încheiată, în anul 1129, i s-a recunoscut basileului stăpânirea asupra cetăţii Branicevo, important cap de pod pe Dunăre.

În anul 1130, regele normand al Regatului Celor Două Sicilii, Roger al II-lea şi-a extins teritoriul, cucerind principatele Apuliei şi Campaniei, fiind apoi recunoscut rege de antipapa Analect al II-lea şi încoronat solemn la Palermo. Unirea tuturor teritoriilor normande din sudul Italiei şi Siciliei sub acelaşi sceptru crea un nou duşman redutabil pentru Bizanţ şi Imperiul romano-german.

Între anii 1132-1135, Ioan al II-lea Comnenul a întreprins mai multe campanii împotriva emirului de Sivas, Malik Ghanzi, care reuşise să-şi extindă teritoriul spre valea Eufratului şi spre litoralul pontic. Împăratul a reuşit să restabilească controlul bizantin asupra întregului litoral pontic până dincolo de Trapezunt, teritorii de multă vreme pierdute. Puterea şi prestigiul Bizanţului au ajuns să fie cunoscute şi în Cilicia şi Siria, iar în faţa principilor armeni şi latini a devenit un adevărat erou al luptei cu necredincioşii.

În anul 1137, sprijinit de basileu, împăratul german Lothar al II-lea a reuşit să cucerească teritoriile continentale ale Regatului Celor Două Sicilii, însă moartea sa neaşteptată a compromis rezultatele campaniei, regele Roger al II-lea reuşind să recucerească teritoriile pierdute.

După moartea antipapei Analect al II-lea, în ianuarie 1139, papa Inocenţiu al II-lea l-a excomunicat pe regele Roger al II-lea şi, în înţelegere cu basileul, a pornit o expediţie militară împotriva acestuia. Înfrânt şi luat prizonier, papa a fost nevoit să-l recunoască pe Roger al II-lea, rege al Siciliei, duce al Apuliei şi principe de Capua. La scurt timp însă, a avut loc unui schimb intens de solii între Constantinopol şi Curtea germană pentru încheierea unei alianţe politice împotriva primejdiei normande. Alianţa politică urma să fie dublată de una matrimonială prin căsătoria fiului lui Ioan al II-lea, Manuel, cu prinţesa Bertha de Sulzbach, verişoara împăratului german Conrad al III-lea.

În anul 1142, împăratul Ioan al II-lea a întreprins o expediţie în Siria, cu intenţia de a crea un apanaj (uniune de state, sub suzeranitate bizantină), constituit din Cilicia, Cipru şi principatul Antiohiei, pentru fiul său Manuel. Din cauza unor dificultăţi, a amânat acest plan pentru anul următor, când ar fi intenţionat să adauge acestei uniuni de state şi Regatul Ierusalimului. Dar rănit mortal în cursul unei partide de vânătoare din munţii Ciliciei, Ioan al II-lea a murit, în aprilie 1143, lăsându-l urmaş pe fiul său, Manuel.

Dacă în plan intern Manuel I Comnenul (1143-1180) a continuat să se sprijine pe aristocraţia feudală în plină ascensiune, pe plan extern, el a abandonat politica realistă a tatălui său, promovând una anacronică, reluând practic planurile himerice ale lui Iustinian I de recucerire a Italiei şi de stabilire a unui imperiu unic în lumea creştină. În acest fel, el a neglijat teritoriul Asiei Mici, baza vitală a Imperiului, de-a lungul istoriei sale, fapt ce avea să fie fatal statului bizantin.

A fost un mare latinofil, introducând o serie de moravuri apusene în Bizanţ. Mulţi străini au primit dreptul de a se stabili în capitală, primind diferite favoruri. 

În alianţă cu emirul de Sivas, Manuel a întreprins, între anii 1146-1147, câteva expediţii împotriva Sultanatului de Ikonion, ajungând până sub zidurile capitalei acestuia, dar la vestea apropierii armatelor latine care plecaseră în a doua cruciadă, basileul a încheiat pace cu sultanul, alipind însă Imperiului teritoriile cucerite.

Între anii 1147-1149 a avut loc Cruciada a II-a, propovăduită de Bernard de Clairvaux şi condusă de regele Franţei, Ludovic al VII-lea şi împăratul Germaniei, Conrad al III-lea. Expediţia latină a provocat din nou dificultăţi Imperiului dar nici nu şi-a atins scopul.

În timp ce Manuel era preocupat de organizarea trecerii trupelor cruciate prin Imperiu, regele normand Roger al II-lea a ocupat insula Corfu, a jefuit Eubeea şi a debarcat în portul Corint. Apoi a prădat Theba, Atena şi Corintul, luând în captivitate o mare mulţime de meşteşugari din industria mătăsii cu toate utilajele lor, pentru a dezvolta propria industrie din sudul Italiei şi Sicilia.

Paralel cu aceste acţiuni, cruciaţii, conduşi de cei doi suverani apuseni, au suferit mai multe eşecuri, fapt care i-a determinat să părăsească Orientul. Apoi, împăratul Manuel I Comnenul a semnat un tratat de alianţă, la Tesalonic, cu împăratul german Conrad al III-lea şi ducele Frederic de Suabia (viitorul împărat Frederic I Barbarossa), împotriva regelui Roger al II-lea, prin care cele două părţi se angajau să intre în acţiune în anul următor. Conrad al III-lea se angaja să-i ofere lui Manuel I sudul Italiei ca dotă pentru Bertha-Irina, soţia basileului.

Dar, în iulie 1149, în urma unui tratat de alianţă între regele Roger al II-lea şi regele Franţei, Ludovic al VII-lea, cei doi au pus bazele unei expediţii militare antibizantine. Au avut loc mai multe intervenţii ale trupelor germane conduse de Conrad al III-lea, în Italia, apoi de către urmaşul său Frederic I Barbarossa, cu rezultate schimbătoare. 

În anul 1154, a murit regele Roger al II-lea, iar locul său a fost luat de Wilhelm I. Noul suveran normand a cerut pace basileului şi a promis restituirea integrală a prăzii luate de tatăl său în cursul campaniilor sale în teritoriul bizantin, dar Manuel I a respins oferta. Între anii 1155-1158 a avut loc un nou război bizantino-normand, în care au fost implicaţi atât papa Adrian I, cât  şi unii vasali normanzi ai lui Wilhelm I, ca aliaţi ai Bizanţului. Trupele bizantine, conduse de Mihail Paleologul şi Ioan Ducas au reuşit să cucerească Apulia, iar papa a cucerit principatul de Capua. Intrarea în luptă a regelui Wilhelm I, reţinut până atunci de o boală a schimbat mersul războiului, trupele bizantine suferind o grea înfrângere sub zidurile cetăţii Brindisi (1156). Apulia şi Capua au fost repede recucerite de normanzi, papa fiind nevoit să recunoască toate cuceririle făcute de normanzi în ultimele decenii. În replică normanzii, în alianţă cu genovezii, au prădat unele insule greceşti. Astfel, au fost înlăturate orice pretenţii ale bizantinilor asupra Italiei. În anul 1158 s-a încheiat pacea între bizantini şi normanzi, Wilhelm I obligându-se să restituie prizonierii luaţi în lupte, iar Manuel I a renunţat la orice pretenţii asupra Italiei şi a promis ajutor împotriva împăratului german. 

În anii următori au avut loc noi incursiuni ale lui Frederic I Barbarossa în sudul Italiei, cu rezultate schimbătoare.

În iulie 1177, a avut loc un mare congres la Veneţia, primul din istoria medievală. La această adunare, s-a pus capăt conflictului dintre Imperiul romano-german pe de o parte şi papalitate şi oraşele lombarde, pe de alta. Papa a fost recunoscut drept conducătorul necontestat al  creştinătăţii, iar oraşele lombarde şi-au dobândit recunoaşterea autonomiei. Acest fapt a însemnat şi un eşec al politicii occidentale a lui Manuel I, el asistând în acel moment la crearea unui mari coaliţii antibizantine, formată din Imperiul romano-german, Regatul Siciliei şi Veneţia.

Pentru a contracara această coaliţie, Manuel I a încheiat o alianţă cu regele Franţei, Ludovic al VII-lea, ambii fiind ameninţaţi de noua evoluţie a situaţiei din Occident. Alianţa a fost întărită prin căsătoria moştenitorului tronului imperial, Alexios, în vârstă de 12 ani, cu fiica regelui Franţei, Agnes, în vârstă de 8 ani.

Împăratul Manuel I a mai întreprins o serie de expediţii şi împotriva marelui jupan al Serbiei (1150, 1161, 1168 şi 1173). De fiecare dată, conducătorul sârb, Ştefan Nemanja, a fost înfrânt şi nevoit să recunoască autoritatea Imperiului. De asemenea, trebuie semnalate şi câteva expediţii împotriva Regatului maghiar, regele Geza al II-lea fiind nevoit să recunoască şi el autoritatea imperială şi să promită acordarea de ajutor către basileu în caz de nevoie.

Problemele cele mai grave cărora a trebuit să le facă faţă Manuel I au fost cele din Orient. Între anii 1158-1159, împăratul a întreprins o strălucită campanie împotriva principelui armean Thoros şi a Principatului latin de Antiohia. Suveranii celor două state au fost nevoiţi să i se recunoască vasali. Tot atunci şi regele Ierusalimului, Baldouin al III-lea, s-a recunoscut şi el vasal al basileului. Astfel, Manuel a fost privit ca stăpân şi ocrotitor al întregului Orient.

Pentru a aduce în sfera de influenţă a Bizanţului principatele latine create în Orient, Manuel I, după moartea primei sale soţii, Bertha de Sulzbach, s-a căsătorit cu Maria de Antiohia, sora regelui Ierusalimului. Din acest moment, Manuel s-a angajat tot mai mult în politica statelor latine din Orient, ai căror conducători era consideraţi drept vasali ai Imperiului.

În anul 1169, în alianţă cu regele Ierusalimului, Manuel I a organizat o expediţie împotriva Egiptului. După unele succese la începutul campaniei, datorită unor neînţelegeri între aliaţi, expediţia a eşuat. Cu aceasta s-a încheiat şi supremaţia navală bizantină în Marea Mediterană.

În ultimele decenii ale domniei sale, Manuel I a avut numeroase lupte cu turcii selgiucizi, în special cu sultanii din Ikonion. La început a obţinut o serie de victorii. Dar, în anul 1176, împăratul, în fruntea unei puternice armate, l-a atacat pe sultanul Kilidj-Arslan, care i-a cerut pace. Împăratul a refuzat şi a pornit într-un marş spre capitala Ikonion. Însă a fost surprins în defileul de la Myriokephalon, armata bizantină fiind complet distrusă. Prin pacea încheiată atunci, Imperiul se angaja să plătească despăgubiri învingătorului şi să demanteleze o serie de cetăţi de graniţă. Această înfrângere a năruit şi ultima speranţă că turcii mai pot fi alungaţi.    

Odată cu moartea lui Manuel I Comnenul, în septembrie 1180, puterea a fost preluată de văduva sa Maria de Antiohia, în calitate de regentă a fiului ei minor, Alexios al II-lea Comnenul, ajutată şi de protosebastul Alexios Comnenul.

În mai 1182, o răscoală a populaţiei din Constantinopol, condusă de patriarh, s-a soldat cu întemniţarea şi orbirea protosebastocratorului Alexios Comnenul, îndepărtarea Mariei de Antiohia şi masacrarea occidentalilor aflaţi în capitală. La scurt timp, Andronic Comnenul, vărul lui Manuel I,  în fruntea unor partizani ai săi, recrutaţi dintre ţăranii din Paphlagonia şi chiar din rândul unor familii nobile, au pornit spre Constantinopol, a reuşit să intre în capitală şi a fost proclamat regent al nepotului său. În septembrie 1183, Andronic a fost proclamat împărat alături de nepotul său. Până la urmă, acesta din urmă a fost ucis, iar Andronic, a rămas singur împărat (1183-1185).

În scurta sa domnie el a iniţiat o serie de reforme administrative, înlăturând venalitate funcţiilor şi corupţia, a restaurat ordinea în stat şi a dus o înverşunată luptă antiaristocratică. Urmare a acestor măsuri au avut loc mai multe mişcări de revoltă ale aristocraţiei din diferite oraşe ale Asiei Mici îndreptate împotriva lui Andronic. Ele au fost însă înăbuşite în sânge cu cruzime de basileu.

În timpul său, marele jupan sârb Ştefan Nemanja a reuşit să se emancipeze de sub stăpânirea bizantină şi chiar să-şi extindă stăpânirea asupra unor teritorii vecine, iar alianţa dintre împăratul Frederic I Barbarossa şi Wilhelm al II-lea a fost întărită prin căsătoria fiului împăratului, Henric, cu mătuşa şi moştenitoarea tronului lui Wilhelm, Constanţa.

În august 1185, armata normandă, condusă de Wilhelm al II-lea, a ocupat portul Dyrrachion şi ajutată şi de o flotă a cucerit Tesalonicul, al doilea mare oraş al Imperiului, supunându-l unui jaf cumplit.  Andronic a căuta să facă o alianţă cu Veneţia, cu papa şi chiar cu sultanul Egiptului, dar fără succes. Reformele sale interne, total impopulare, dar, mai ales, eşecurile politicii sale externe, au creat nemulţumiri în rândul populaţiei. Astfel, în septembrie 1185, o răscoală a populaţiei din Constantinopol, în frunte cu elemente aristocratice, l-a răsturnat pe Andronic, care a fost  supus unui adevărat supliciu din partea populaţiei furioase.

El a fost ultimul reprezentant al dinastiei Comnenilor.