Arhiva ortodoxa

În condiţiile restabilirii păcii interne, fie prin reforme, fie cu preţul unor intervenţii dure şi sângeroase, cum a fost înfrângerea revoltei NIKA (532), împăratul Iustinian I a reluat bunele relaţii cu Roma şi a obţinut şi „pacea eternă” cu perşii (532). Astfel, a putut să se dedice realizării mult râvnitei opere de restaurare a Imperiului unic, prin cucerirea fostelor teritorii imperiale din Apus, cucerite de popoarele barbare germanice, cu un secol în urmă. Pentru aceasta era necesară punerea în mişcare a unei mari forţe militare şi o intensificare a activităţii diplomatice în cadrul regatelor barbare germanice şi a populaţiei romanice aflată sub stăpânirea acestora. Iustinian I a mai beneficiat şi de imensul tezaur adunat cu mare chibzuinţă în timpul lui Anastasios I, de superioritatea numerică a armatei sale, de organizarea şi tehnica militară de care dispunea statul bizantin în vremea aceea. Această acţiune s-a desfăşurat în trei timpi, fără a urma un plan dinainte stabilit. Au fost vizate în principal, cele trei regate germanice mediteraneene: regatul vandal din Africa de Nord, cel ostrogot din Italia şi cel vizigot din Spania. Urmând practic tradiţia vechii Rome, Iustinian I a căutat să obţină suveranitatea asupra bazinului Mării Mediterane, şi a Peninsulei Italice, regiunile cele mai importante pierdute, şi a evitat să pornească împotriva unor obiective mai îndepărtate cum ar fi Gallia francă şi, mai ales, Britannia anglo-saxonă.

Planul de recucerire a teritoriilor din Apus aparţinând fostului Imperiu roman a debuta însă la Dunărea de Jos, având ca obiectiv recucerirea şi reincluderea între graniţele Imperiului bizantin a regiunilor meridionale ale Dacie romane.

- Recucerirea Daciei sudice

La Dunărea de Jos, Imperiul bizantin a avut de înfruntat incursiunile slavilor şi bulgarilor, amestecaţi cu trupe de huni. În anul 528 a avut loc prima incursiune la Dunărea de Jos, la care au participat conducători de elită precum: Baduarius, magister militum et dux Scythiae şi Iustinus, magister militum et dux provinciae Moesiae Secundae. Armata bizantină a fost înfrântă, Iustinus a murit pe câmpul de luptă, invadatorii prădând un vast teritoriu până în Tracia. O nouă expediţie bizantină împotriva barbarilor condusă de Constantiolus, succesorul lui Iustinus, şi de Godilas şi Askum, magister militum per Illyricum, a reuşit să înconjoare cetele de barbari şi să le ia prada, dar, mai apoi, când bizantinii s-au întors victorioşi, au fost surprinşi de alţi „huni”, care i-au făcut prizonieri pe Constantiolus şi pe Askum. Dintre ei, împăratul l-a răscumpărat doar pe Constantiolus.

În anul 529, cete de sclavini[1] în alianţa cu bulgarii şi anţii au pătruns din nou în Imperiu, dar au fost respinşi de armata imperială, comandată de gepidul Mundus, numit în acelaşi an magister militum per Illyricum. Un an mai târziu Chilbudios, un ofiţer de origine slavă numit de Iustinian I magister militum per Thraciam şi pus să păzească frontiera dunăreană, a reuşit în numai 3 ani să-i alunge pe huno-bulgari şi pe sclavini din dioceza Traciei. Procopius de Cezareea, contemporan cu împăratul Iustinian I, în lucrarea „De bello Gothico”, cartea a III-a, 14, 1-6, ne spune: „că Chilbudios, ajunsese aşa de temut de barbari, încât timp de trei ani, cât s-a ostenit în această cinste, nimeni nu a mai trecut Istrul împotriva romanilor, ci de multe ori romanii treceau pe ţărmul opus şi îi ucideau sau îi luau ca sclavi pe barbarii de acolo”.[2] Cu această ocazie au fost recucerite mai multe puncte strategice din Oltenia, Muntenia şi din Banat, între care Drobeta, Sucidava, Turris (Turnu Măgurele), Constantiana Daphne, Lederata şi Dierna (Zerna) şi a fost extinsă dominaţia bizantină pe o bună parte din teritoriul fostei provincii Dacia.

Moartea brutală a lui Chilbudios în anul 533, în urma unei lupte cu sclavinii, a permis după această dată incursiuni repetate ale barbarilor dincolo de Dunăre. Deşi atacurile barbare la frontiera dunăreană au continuat, cum au fost cele ale bulgarilor şi anţilor, din anul 540, Iustinian I a făcut apel de mai multe ori la mijloace diplomatice, a învrăjbit populaţiile migratoare unele împotriva altora, ori a cumpărat pacea în schimbul unor apreciabile sume de bani. Astfel, dominaţia bizantină a fost menţinută nu numai în dreapta Dunării, ci şi dincolo de fluviu, pe o zonă destul de întinsă, în Banat, Oltenia şi Muntenia. Documentele arheologice şi epigrafice din această zonă sunt o mărturie elocventă a expansiunii politice şi economice bizantine din vremea lui Iustinian I.[3]

Peninsula Balcanică a avut mult de suferit din cauza acestor invazii, datorită insuficienţei trupelor imperiale de pe acest teatru de război. Chiar dacă barbarii nu s-au stabilit statornic la sud de Dunăre, mulţumindu-se cu expediţii de pradă, ei au provocat mari pagube materiale şi umane. Se relatează, de pildă, că invazia bulgarilor din anul 540, asupra Traciei şi Macedoniei s-a soldat nu numai cu o pradă de război, dar şi cu luarea a 120.000 de prizonieri, care au fost duşi la nord de Dunăre. Rolul lor în creştinarea barbarilor şi întărirea elementului autohton a fost deosebit de important. 

Perioadele de pace au alternat, la intervale scurte, cu cele de război în Peninsula Balcanică. Ultimele invazii de mari proporţii în această zonă au fost cele ale kutrigurilor, ramură a hunilor, în alianţă cu cete de bulgari, conduşi de Zabergan.[4] În anul 559, după ce au trecut Dunărea în Scythia Minor, Moesia Secunda şi au înaintat până în Tracia, Macedonia şi Grecia, ameninţând chiar capitala Imperiului, ei au fost învinşi de generalul Belizarie, chiar sub zidurile Constantinopolului. Cu acest prilej au distrus mai multe cetăţi în calea lor, printre care şi Dinogeţia.

Trei ani mai târziu, în primăvara anului 562, spre sfârşitul domniei lui Iustinian I, la Dunărea de Jos a avut loc făcut ultima invazie huno-bulgară, pe teritoriul Imperiului, căreia i-a pus capăt un nepot al împăratului, Marcellus, magister militum. În anii 561-562 şi-a făcut apariţia o altă populaţie nomadă, înrudită cu huno-bulgarii, avarii, conduşi de haganul Baian, care au cerut să se stabilească pe teritoriul bizantin. După tratative purtate cu Iustinus, Justinianus exercitus, precum şi cu însuşi împăratul Iustinian I li s-a permis aşezarea cu statut de foederati la frontiera fluviului.

Pentru a face faţă acestor repetate conflicte, Iustinian I a dat ordin să se construiască în Peninsula Balcanică şi la Dunărea de Jos sute de fortificaţii dispuse pe mai multe linii de apărare. În Scythia Minor a fost continuată opera de întărire a limes-ului începută de Anastasie I. Procopius de Cezareea menţionează un număr de 40 de aşezări la care au fost efectuate lucrări de construcţie. Între acestea pot fi amintite: Sucidava, Axiopolis, Troesmis, Noviodunum, Aegissus, Ulmetum, Constantiana Daphne, Tomis, Callatis, etc.

- Recucerirea regatului vandal din Africa de Nord. A pornit sub pretextul înlăturării de la domnie în anul 531, a regelui Hilderic, prieten al Imperiului şi protector al ortodocşilor romani, de către uzurpatorul Gelimer, adept al arianismului. La solicitarea ortodocşilor persecutaţi şi a unor răzvrătiţi vandali şi goţi, împăratul Iustinian I a decretat în anul 533 pornirea unei mari expediţii militare, în fruntea căreia a fost numit generalul Belizarie. Cu o armată de 15.000 de soldaţi, aduşi pe 500 de vase, Belizarie a debarcat, în septembrie 533, nu departe de Cartagina, şi l-a zdrobit pe regele vandal Gelimer la Decimum, iar apoi a intrat în capitala regatului, Cartagina, la 15 septembrie 533. Încercarea disperată a lui Gelimer de a-l alunga pe Belizarie a fost zădărnicită prin victoria bizantinilor la Tricamarum (decembrie 533). Câteva luni mai târziu regele vandal s-a predat împreună cu întreaga sa familie şi a fost purtat în cortegiul triumfal al învingătorului la revenirea acestuia la Constantinopol. Împăratul Iustinian I şi-a luat titlurile de Vandalicus şi Africanus, iar teritoriul cucerit s-a constituit, în aprilie 534, într-o prefectură de pretoriu. Restul teritoriului vechii Africi romane a rămas sub controlul berberilor. A avut loc chiar o revoltă a acestora care a pus pentru moment în pericol noua stăpânire bizantină. Dar intervenţia generalului Ioan Troglita a restabilit definitiv ordinea în Africa de Nord, în anul 548. Astfel, cea mai mare parte a acesteia a rămas sub stăpânire romană.

- Recucerirea regatului ostrogot din Italia. Pretextul acestei campanii a fost dat de luptele interne din acest regat, unde, după moartea prematură a regelui Athanaric (octombrie 534), rămas rege al Italiei după moartea bunicului său Theodoric cel Mare, puterea a fost preluată, în calitate de regentă, de mama sa, Amalasunta, fiica lui Theodoric. Aceasta a fost obligată să împartă puterea cu Theodat, vărul său, cu care s-a şi căsătorit. Amalasunta, aflată în fruntea grupării probizantine, a fost exilată de Theodat pe o insula de pe lacul Bolsena şi ucisă prin strangulare, în aprilie 535. Acest fapt i-a oferit pretextul lui Iustinian I de a interveni în Italia ca răzbunător al fiicei lui Theodoric. Războiul a fost îndelungat şi epuizant pentru ambele părţi, cunoscând trei faze:

a) Perioada 535-540, a fost aşa-numita fază ofensivă pentru bizantini, care au cucerit la capătul ei întreaga Peninsulă. În anul 535, generalul Belizarie a pornit campania împotriva ostrogoţilor din Italia. În timp ce o armată, condusă de Mundus, a intrat în Dalmaţia şi a cucerit oraşul Salona, Belizarie a debarcat în Sicilia, alungându-i pe ostrogoţi (iarna lui 535). În anul următor, el trece Messina, ocupă Napoli şi înaintează spre Roma. Între timp, Theodat a fost asasinat şi în fruntea vizigoţilor a ajuns Vitiges, un soldat de origine modestă care nu l-a putut împiedica pe Belizarie să ocupe Roma, la 10 decembrie 536. Acesta a fost la rândul său asediat de Vitiges în Roma, timp de mai bine de un an (martie 537-martie 538) şi doar foametea i-a făcut pe ostrogoţi să ridice asediul, în martie 538. Vitiges s-a retras la Ravenna, iar după o înverşunată rezistenţă s-a predat lui Belizarie şi a fost trimis la Constantinopol, în mai 540. Astfel, întreaga Peninsulă a căzut în mâinile bizantinilor, iar Iustinian I şi-a luat titlul de Gothicus.     

b) Perioada 542-550, în care sub conducerea energicului rege Totila, ostrogoţii au eliberat Italia, provocând mai multe înfrângeri Imperiului. Sub conducerea noului lor rege Totila (Badvila), ostrogoţii s-au răsculat împotriva stăpânirii bizantine, reuşind să zdrobească armatele bizantine lângă Faenza. Acesta a reuşit să recucerească întreg nordul Italiei, iar după o nouă victorie la Mugillo, Totila a preluat controlul asupra centrului Peninsulei. La scurt timp ostrogoţii au recucerit şi sudul, odată cu căderea oraşului Napoli (543). În această campanie, regele ostrogot a fost sprijinit şi de colonii şi sclavii romani, pe care i-a eliberat de sub dependenţa stăpânilor lor. Revenit în Italia, generalul Belizarie nu l-a putut împiedica pe Totila să ocupe Roma, la 17 decembrie 546 şi apoi Sicilia (549-550), după ce şi-a construit şi o flotă puternică.

c) Perioada 552-555, o perioadă de ofensivă a bizantinilor, care îi zdrobesc definitiv pe ostrogoţi şi recuceresc Italia dar  pentru scurt timp. În fruntea unei armate de 20.000 de soldaţi, în majoritate mercenari, generalul Narses a debarcat al Ravenna, a înaintat spre Roma prin Rimini şi pe Via Flaminia, la Tadinae, a avut loc lupta decisivă cu Totila, care a fost înfrânt şi ucis (primăvara lui 552). Ieşit biruitor, Narses a înaintat spre sud şi în confruntarea de la Mons Lactarius, la poalele Vezuviului, l-a învins şi ucis în luptă pe noul rege ostrogot, Teias (553), apoi a nimicit în luptă bandele de franci şi alamani, venite în Peninsulă în ajutorul ostrogoţilor (toamna anului 554). Ultimele rămăşiţe ale ostrogoţilor, s-au predat lui Narses (555), fiind înrolate în armata bizantină şi trimise să lupte în Orient.

În anul 554, împăratul Iustinian I a emis aşa-numita „Pragmatica Sancţiune” (Pragmatica Sanctio), prin care a reorganizat teritoriul Italiei recucerite, act care ilustrează caracterul anacronic al „recuceririi” iustiniene, nu doar prin încercarea de restaurare a organizării politice romane de caracter universal, incompatibilă cu noua evoluţie a structurilor social-economice şi politice ale secolului al VI-lea, dar şi prin restabilirea în Italia a ordinii sociale grav afectată de reformele lui Totila. Între altele, „Pragmatica Sancţiune” prevedea reîntoarcerea colonilor şi sclavilor, eliberaţi de regele ostrogot, la vechii lor stăpâni. Documentul restabilea administraţia romană şi pacea în Peninsulă, după şase decenii de „tiranie barbară”. Dar după două decenii de lupte pustiitoare şi epuizante de ambele părţi, Italia era o ruină: oraşe distruse, sate pustii, populaţia decimată.

În anul 539 s-au reluat acţiunile militare din Africa de Nord, datorită răscoalelor berberilor. Armata bizantină a fost condusă de generalul Salomon, însă acesta a fost înfrânt şi ucis, iar apoi de generalul Ioan Troglita, care a reuşit să elimine ultimele rămăşiţe ale răsculaţilor. El a construit un limes în faţa triburilor berbere rămase în continuarea nesupuse.

- Recucerirea Spaniei vizigote. Conflictul dintre regele arian Agila şi pretendentul la tron Athanagild, simpatizant al Ortodoxiei, a oferit bizantinilor prilejul de a interveni în Spania vizigotă. Chemat în ajutor de Athanagild, patriciul Liberius a intervenit şi a ocupat sud-estul Peninsulei, cu oraşele Cordoba, Sevilla, Cartagena şi Malaga, împreună cu insulele din Mediterana Apuseană. Acestea au rămas sub stăpânire imperială după ce Liberius l-a ajutat pe Athanagild să-l învingă şi să-l înlăture pe Agila. Noul rege vizigot, Athanagild şi-a mutat capitala la Toledo, în centrul Spaniei, împiedicând însă extinderea posesiunilor bizantine, limitate la sud-estul peninsulei.

Astfel, prin cucerirea Italiei, a celei mai mari părţi din Africa de Nord, a Spaniei sud-estice şi a insulelor din Mediterana Apuseană, împăratul Iustinian I îşi îndeplinea în mare parte programul său de restaurare romană şi de ecumenicitate ortodoxă. Au fost luate o serie de măsuri destinate să redea teritoriilor cucerite vechea organizare administrativă şi teritorială romană, fiind reînfiinţate cele două prefecturi ale Italiei şi Africii de Nord. Rămâneau însă pe dinafară Africa Occidentală, cea mai mare parte a Spaniei, întreaga Gallie precum şi fostele provincii Raetia şi Noricum, fără a mai lua în considerare Pannonia şi aproape toată Dacia Traiană.

Eforturile şi succesele imperiale din Apus au avut însă reversul lor în celelalte părţi ale Imperiului, slăbind în mod considerabil frontiera nordică, de la Dunăre şi cea răsăriteană dinspre Imperiul persan. În plus, războaiele nesfârşite au epuizat resursele financiare ale Imperiului şi l-au istovit din punct de vedere militar, pregătind şi grăbind prăbuşirea operei de restaurare întreprinsă de Iustinian I. 

Abia încheiată problema germanică din Apus, la Dunărea de Jos, Iustinian I a trebuit să facă faţă, pentru prima dată, deselor incursiuni ale slavilor din Peninsula Balcanică. În anii 547 şi 551 ei au devastat provincia Illyricum, iar un an mai târziu (552) au ameninţat chiar şi Tesalonicul. Sistemul de fortăreţe (limes) de pe Dunăre, nu a putut să-i împiedice pe aceştia, să treacă în teritoriul bizantin. Deocamdată, slavii s-au mulţumit doar cu expediţiile de jaf, dar curând au ajuns să se stabilească în Peninsula Balcanică, devenind un real pentru Imperiu. Aşezându-se definitiv aici, ei au reuşit să asimileze treptat populaţia autohtonă greco-romană, întemeind cu timpul state proprii, cu care Bizanţul a ajuns mai apoi în conflict.

Spre sfârşitul domniei lui Iustinian I (558), sunt menţionaţi pentru prima dată la graniţele Imperiului şi avarii, trib de păstori nomazi de origine turcă, conduşi de haganul Baian (c. 558 - c. 605). Ei au cerut dreptul de a se stabili pe teritoriul bizantin, dar au fost refuzaţi. De asemenea, asistăm şi la incursiunile cutrigurilor, popor nomad înrudit cu hunii, aliaţi cu slavii şi bulgarii, în Moesia, Scythia Minor şi Grecia.

În completarea activităţilor militare venea şi diplomaţia bizantină, care se străduia să asigure în întreaga lume prestigiul şi influenţa Imperiului. Printr-o abilă distribuire a favorurilor şi a banilor, printr-o ingenioasă politică de a îndrepta duşmanii Imperiului unii împotriva celorlalţi, diplomaţia a adus sub suzeranitate bizantină şi a făcut inofensive mai multe popoare barbare care atentau la suveranitatea statului. De asemenea, prin activitatea misionarilor creştini, s-a reuşit aducerea în sfera de influenţă a Bizanţului a mai multor popoare. Tot prin intermediul diplomaţiei, Imperiul a reuşit să-şi întemeieze o clientelă de vasali: arabii din Siria şi Yemen, berberii din Africa Occidentală, lazii şi tzanii de la hotarele Armeniei, herulii, gepizii, francii şi longobarzii în Apus, hunii la Dunăre, etc. Primirea fastuoasă al Constantinopol a conducătorilor barbari a avut, de asemenea, darul de a-i impresiona pe aceştia şi de a-i convinge de forţa şi strălucirea Imperiului.    

Opera de recucerire a lui Iustinian I este considerată una din cele mai impunătoare realizări politico-militare ale celor două milenii de istorie romană şi bizantină. Se poate spune însă că lungile campanii militare din Apus au secătuit vistieria Imperiului, moştenită din timpul lui Anastasie I. Din această cauză, s-au impus impozite mari, suportate însă cu greu de o populaţie epuizată de cheltuieli şi lupte inutile. Examinând însă cu atenţie aceste campanii militare, observăm că ele au fost inutile faţă de interesele statului. Împărţirea Imperiului era un fapt împlinit, iar resursele şi posibilităţile materiale făceau imposibilă recuperarea vechilor teritorii aparţinând Imperiului roman de Apus. Aşa se face că aceste expediţii militare nu au avut efecte durabile în timp, iar planurile de restaurarea a imperiului roman unic au dispărut odată cu Iustinian I. La numai câţiva ani după moartea lui Iustinian I, Peninsula italică a fost pierdută în cea mai mare parte, stăpânirea iberică a fost lichidată în mai puţin de trei sferturi de veac, în vreme ce Africa bizantină, asaltată fără întrerupere de incursiunile triburilor berbere, a fost, de asemenea, pierdută în foarte scurt timp. Dacă adăugăm la aceasta impresionanta operă edilitară şi fastul strălucitor de la Curtea imperială, observăm că Iustinian I a lăsat urmaşilor săi o moştenire care nu putea fi apărată şi nici reeditată.

Împăratul Iustinian I a murit la 14 noiembrie 565, fiind înmormântat în biserica Sfinţii Apostoli din Constantinopol, refăcută de el. A fost trecut în calendarul ortodox, fiind sărbătorit la 2 august.