Raporturile lui Constantin cu Liciniu - Istoria Bizantului - Arhiva ortodoxa - Portal ortodox,rugaciuni,acatiste,predici,pastorale

Saturday, 2016-12-10, 9:33 PM
Logged in asGuest | Group "Guests"WelcomeGuest| RSS


Arhiva ortodoxa

Home » Articles » Istoria Bizantului

Raporturile lui Constantin cu Liciniu

După înfrângerea şi dispariţia lui Maximin Daia, ca şi a uzurpatorului Maxenţiu, în angust 313, Imperiul roman a fost împărţit între Constantin şi Liciniu, primul rămânând stăpân peste Occident, iar cel de-al doilea luând conducerea întregului Orient. Între timp, Constantin s-a retras la Augusta Treverorum (Trier), unde a rămas fără întrerupere până în vara anului 314. Este momentul în care s-a implicat activ pentru stingerea schismei donatiste, care izbucnise în Africa de Nord.

Pentru a reface tetrarhia, dar şi pentru a evita războiul cu Liciniu, Constantin s-a gândit să încredinţeze parte din provinciile apusene, inclusiv Italia, conducerii unui caesar, în persoana lui Bassianus, soţul surorii sale vitrege Anastasia şi bun prieten al lui Licinius, care la rândul său i-a cedat lui Bassianus provincia Pannonia. Dar aţâţat de Licinius, Bassianus s-a răsculat împotriva lui Constantin. Descoperind complotul, Constantin l-a ucis pe Bassianus. În acelaşi timp a izbucnit conflictul dintre Constantin şi Liciniu. Deşi avea o armată inferioară numeric, Constantin l-a atacat pe Licinius şi l-a înfrânt, al 8 octombrie 314, aproape de Cibaele, în Pannonia (azi Vinkovce, în Slovenia).

În ciuda înfrângerii, Liciniu s-a retras pe teritoriul Traciei pentru a pregăti bătălia decisivă pe care o considera ca şi câştigată. Mai mult a desemnat pe unul din comandanţii săi, ducele (dux) Aurelius Valerius Valens, ca succesor al lui Constantin în Occident. A urmat o a doua luptă la Campus Ardiensis, la vest de Adrianopol, care s-a încheiat nedecis, cei doi rivali încheind o pace în toamna aceluiaşi an. Licinius a fost nevoit, totuşi, să facă mari concesii cumnatului şi co-augustus-ului său. A trebuit să ordone uciderea lui Valens şi să cedeze lui Constantin prefectura Illyricului, mai puţin dioceza Traciei, din care făcea parte şi provincia Scythia Minor. În schimb, Constantin a renunţat la prerogativa de a putea legifera singur în calitate de Maximus Augustus. Istoricii vremii relatează că: „ … totuşi Constantin … a pornit cu război împotriva lui Licinius…şi luând în stăpânire toată Dardania, Moesia şi Macedonia a ocupat numeroase provincii …”;[1]Licinius cerea pace şi promitea să îndeplinească cele cerute … pacea a fost încheiată de către cei doi cu condiţia ca Licinius să păstreze Orientul, Asia Mică, Tracia, Moesia şi Scythia Minor”.[2]

Faptul că de acum fiecare augustus avea dreptul să emită legi separate în partea sa de Imperiu, a contribuit la slăbirea coeziunii Imperiului în ansamblul său, reducându-se treptat din problemele comune pe care le avea cele două părţi ale sale.

În partea orientală a Imperiului, deşi Licinius s-a purtat cu cruzime faţă de demnitari, totuşi s-a dovedit a fi un bun militar şi om de stat, având şi un distins prefect al Pretoriului, în persoana lui Iulius Iulianus. Domnia lui Licinius a atras atenţia mai ales prin politica sa economică, manifestată printr-o o grijă deosebită faţă de ţărani şi cetăţi, care s-au bucurat de prosperitate în dauna marilor proprietari şi chiar a armatei.

Faţă de creştinism, exceptând măsurile favorabile luate doar din motive politice ca urmare a edictului de la Milan, a manifestat indiferenţă. Din păcate, după câţiva ani aceasta s-a transformat în ostilitate.

După victoria asupra lui Licinius şi pacea încheiată cu acesta, Constantin a rămas un timp în Orient, petrecând probabil la Tesalonic iarna anilor 314-315. În acest interval de timp a emis unele decrete de o fiscalitate severă, care urmăreau îmbogăţirea tezaurului imperial. La 2 iunie 315 a dat o lege prin care interzicea, sub pedeapsa cu moartea, ca sclavii şi animalele de muncă să fie sechestrate ţăranilor, pentru datorii. În vara anului 315, Constantin a rămas mai mult timp la Roma, unde a sărbătorit zece ani de domnie (decennalia) şi a inaugurat arcul de triumf care-i poartă numele şi care există şi astăzi. După aceea a revenit la Augusta Treverorum (Trier). Începând cu anul 316, îndată cu moartea lui Diocleţian, în palatul său de la Salona, Constantin şi-a mutat reşedinţa la Sirmium (azi Mitroviţa, în Serbia), pentru ca la scurt timp după aceea să se mute la Sardica (azi Sofia, în Bulgaria), despre care a făcut declaraţia deosebit de semnificativă: „Roma mea este Serdica !

La 1 martie 317, la Serdica, Constantin în înţelegere cu Licinius, a acordat titlul de caesar celor doi fii ai săi, Flavius Iulianus Crispus şi Claudius Constantius (Constantin II), precum şi fiului şi omonimului lui Licinius, Valerius Licinianus Licinius.

În acelaşi timp, Constantin a luat o serie de măsuri şi au emis o serie de legi care au favorizat Biserica creştină, în timp ce Licinius a început să se apropie mai mult de cultele păgâne, de care se simţea mai legat.

În urma instalării lui Constantin în Peninsula Balcanică şi a amestecului acestuia din ce în ce mai mult în treburile Imperiului de Răsărit, după anul 317, la care se adăuga creşterea simpatiei creştinilor din Orient faţă de împăratul din Occident, Licinius şi-a schimbat atitudinea faţă de creştini, luând măsuri tot mai severe faţă de aceştia. Din păcate relaţiile dintre cei doi s-au deteriorat din nou între anii 319-320. Astfel, în anul 320, Licinius i-a îndepărtat pe creştini de la Curtea imperială, din unităţile militare importante şi din administraţia centrală. În acelaşi an a interzis desfăşurarea sinoadelor episcopale, iar sub pretextul imoralităţii au fost interzise adunările mixte ale creştinilor în locaşuri închise, cultul desfăşurându-se în afara oraşului, separat pentru bărbaţi şi femei.         

Relaţiile dintre cei doi auguşti s-au înrăutăţit în plan politic, ajungându-se în anul 322 la ruperea relaţiilor dintre cei doi şi pregătirea asiduă a războiului pentru monarhie. După tratative fără nici un rezultat, a izbucnit războiul, care a adus faţă în faţă, pe uscat şi pe mare, un număr atât de mare de soldaţi cum numai în mod excepţional a cunoscut istoria armatei romane. Armata lui Constantin număra 120.000 de infanterişti, 10.000 de ostaşi călare şi o flotă de 200 de vase de luptă, comandată de fiul său Crispus; cea a lui Licinius se ridica la 165.000 de soldaţi, din care 15.000 erau cavaleria, şi o flotă de 350 de vase de luptă. La 3 iulie 324, Constantin l-a atacat pe Licinius în cetatea fortificată de la Adrianopol, silindu-l după o crâncenă bătălie şi mari pierderi, să se retragă în Bizanţ. Procedând ca şi în anul 314 cu Aurelius Valerius Valens, Licinius a numit ca augustus pentru Occident pe Martinianus, şeful cancelariei imperiale (magister officiorum), considerând din nou lupta următoare, împotriva lui Constantin, ca şi câştigată. Dar flota lui Constantin, comandată de fiul său Crispus a nimicit flota lui Licinius la intrare spre sud a Hellespontului, a intrat în Propontida şi a pus stăpânire pe Bosfor, ameninţând cu blocarea Bizanţului, care era atacat în acelaşi timp şi pe uscat. Între timp, însă, Licinius a reuşit să părăsească Bizanţul şi să treacă pe celălalt mal al Bosforului. Aici, într-o bătălie aproape de Chrysopolis, Constantin a repurtat o strălucită victorie, la 18 septembrie 324, asupra armatei lui Licinius. Oraşele Bizanţ şi Calcedon au capitulat, iar după câteva săptămâni, Constantin a intrat triumfal în oraşul de reşedinţă, Nicomidia.     

Rămas singur împărat, Constantin a instaurat monarhia ereditară, asigurată până în anul 361 de fiii săi, luând sfârşit în acest fel sistemul colegial de conducere (tetrarhia), instaurat de Diocleţian.



[1] Flavius EUTROPIUS, Brevirum ab urbe condita, X , 5, traducere de Gh. H. ŞERBAN, Brăila, Editura Istros, 1997, pp. 219-220.

[2] Anonimus VALESII, V, 18, în „FONTES HISTORIAE DACO-ROMANAE”, vol. II: Izvoarele istoriei României. Autori: de la anul 300 până la anul 1000, publicate de Haralambie MIHĂESCU, Gheorghe ŞTEFAN, Radu ILINCU, Vladimir ILIESCU, Virgil C. POPESCU, Bucureşti, Editura Academiei R. S. R., 1970, pp. 82-83.

Category: Istoria Bizantului | Added by: PortalOrtodox (2012-01-05)
Views: 316 | Tags: Bizant, dreapta credinta, inceputul crestinismului, Ortodoxie, cursuri, istoria bizantului, teologie istorie, Istoria Bizantului online, referat | Rating: 0.0/0
Total comments: 0
Only registered users can add comments.
[ Sign Up | Log In ]
Site menu
Log In
Search
Site friends
Link exchange

Scheme electronice

Statistics

Total online: 1
Guests: 1
Users: 0
Copyright MyCorp © 2016