|
În timpul ultimelor
luni de domnie ale lui Iustin I, perşii nemulţumiţi de amestecul politicii
imperiale în Caucaz, în Armenia şi la frontierele Siriei, au reînceput războiul
şi, astfel, cea mai mare parte a armatei bizantine a fost imobilizată în est.
În acelaşi timp, în interior, luptele dintre facţiunile (demele) din Hipodrom întreţineau o permanentă agitaţie politică,
agravând corupţia administraţiei publice şi determinând nemulţumirile ce
rezultau din acestea.
Pentru a-şi pune în
aplicare planurile sale în legătură cu Occidentul, Iustinian a trebuit să
înlăture această problemă cu temutul său adversar din Răsărit. Îndreptându-şi
întregul efort material şi uman spre Apus, Iustinian I a neglijat Răsăritul.
Primul război cu
perşii n-a făcut decât să anunţe pericolul care urma (527-532). Nici unul din
adversari n-a îndrăznit să se angajeze într-o bătălie decisivă şi, astfel,
lupta s-a încheiat nedecis. Victoria generalului Belizarie la Dara (530) a fost
contracarată prin înfrângerea de la Callinicum (531), pe râul Eufrat, în urma
căreia s-a semnat ceea ce s-a numit atunci aşa-zisa „pace eternă” (532). În baza acesteia Bizanţul trebuia să plătească
11.000 de livre de aur în schimbul apărării de către perşi a Caucazului. Văzând
că Bizanţul era ocupat cu planul de operaţiuni din Occident, în anul 540,
regele persan Chosroes I Anurshivan (531-579) activ şi ambiţios, nu s-a
mulţumit cu aceste rezultate. Cunoscând proiectele de dominaţie universală ale
lui Iustinian I, pe care acesta nu le ascundea şi la cererea ostrogoţilor
răzvrătiţi din Italia, a reluat ostilităţile împotriva Imperiului El a violat pacea eternă şi a invadat Siria, ocupând
oraşul Antiohia (540), iar apoi a restabilit controlul persan în Lazicum,
ocupând oraşul Petra, pe malul oriental
al Mării Negre. În anul 543 perşii i-au înfrânt pe bizantini în Armenia, iar în
anul următor au devastat Mesopotamia, în ciuda opoziţiei celor mai valoroşi generali
bizantini, Belizarie şi Germanos, vărul împăratului. Totuşi, succesele lui
Belizarie pe râul Tigru l-au obligat însă pe Chosroes I să accepte ofertele
bizantine de pace, astfel că s-a încheiat un armistiţiu de 5 ani între cele
două părţi (545), reînnoit apoi de două ori (551, 557). Iustinian I a acceptat şi mărirea tributului la 2.000 de
livre de aur. Abia în anul 562, acest armistiţiu a putut fi transformat într-un
tratat de pace pe o durată de 50 de ani. Tributul a fost ridicat la 30.000 de
solizi, daţi de bizantini în schimbul eliberării de către perşi a Lazicului. Aceşti
bani erau plătiţi pentru apărarea Caucazului împotriva barbarilor din nord. Plata
a fost făcută în avans pe primii 7 ani, iar în al optulea an trebuia plătit în
avans pe următorii 3 ani. Prin acest tratat s-a interzis şi propaganda creştină
în teritoriile Imperiului persan. Victoriile perşilor în Orient marcau astfel
începutul perioadei marilor lor expansiuni în detrimentul Bizanţului. Devenise clar că în
Asia puterea militară şi politică a regatului persan devenise superioară celei
bizantine.
Trebuie subliniat însă faptul că înfrângerile
suferite de Imperiul bizantin pe teatrele de luptă din Orient, în faţa
perşilor, au fost, în primul rând, expresia slabei importanţe acordat de
Iustinian I frontierei răsăritene, în contextul angajării masive a resurselor
materiale, militare şi financiare ale statului în Apus, în contextul
intenţiilor sale de recucerire a fostelor provincii romane. Politica lui
Iustinian I în această zonă a fost una eminamente defensivă, vizând doar
stoparea ofensivei persane şi conservarea status-quo-ului
teritorial, cu preţul plăţii unor imense sume de bani ca tribut Persiei
Sassanide
| 
