Politica externă a lui Teodosie al II-lea - Istoria Bizantului - Arhiva ortodoxa - Portal ortodox,rugaciuni,acatiste,predici,pastorale

Monday, 2016-12-05, 9:38 PM
Logged in asGuest | Group "Guests"WelcomeGuest| RSS


Arhiva ortodoxa

Home » Articles » Istoria Bizantului

Politica externă a lui Teodosie al II-lea

Destul de şters ca politician, eclipsat poate şi de influenţa surorii sale, iar apoi a soţiei şi a unor demnitari foarte capabili,[1] Teodosie al II-lea, în prima perioadă a sa de domnie nu a fost confruntat cu evenimente politice deosebite pe plan extern, exceptând poate invazia hunilor din Tracia, după care bizantinii au fost obligaţi să plătească un tribut substanţial. Tensiunea începe să crească abia prin anul 434, când hunii, conduşi de Ruas au cerut bizantinilor să mărească obligaţiile tributare şi aşa destul de mari, ameninţând că vor invada Imperiul. Acest popor barbar se afla încă din anul 420 în zona centrală a Europei Orientale, formând un Imperiu destul de întins, dar cu o organizare nu prea energică.[2] În anii următori, alături de alte triburi germanice, ei au năvălit în Câmpia Panonică.[3] La anul 430 ei reprezentau deja o putere apreciabilă, iar guvernul lui Teodosie al II-lea a fost obligat să consimtă la încheierea unui tratat de pace cu aceşti periculoşi vecini, care a durat până în anul 434, când Ruas a acuzat guvernul oriental de primirea unor transfugi huni. În acelaşi an, Ruas a murit, iar hunii conduşi de succesorii săi, Bleda şi Atilla, au încheiat un nou tratat cu bizantinii, în urma căruia Imperiul a acceptat să plătească un tribut enorm, fapt care demonstrează marea putere politică a hunilor din acel moment. Teodosie al II-lea s-a angajat să nu mai primească transfugi huni, să trimită înapoi romanii evadaţi din captivitatea hunilor, să acorde avantaje comerciale hunilor la frontieră. Tratatul mai conţinea de asemenea o clauză care interzicea recrutarea de către Imperiu a mercenarilor barbari de dincolo de Dunăre, consideraţi cei mai buni soldaţi.[4] Attila şi Bleda nu s-au limitat la respectarea tratatului, intensificând lupta de cucerire a unor noi teritorii. La început hunii sau mulţumit cu modul lor de trai destul de modest, dar odată cu anul 445, când după moartea lui Bleda, Attila a rămas singur conducător, ei vor reprezenta principalul pericol extern pentru Bizanţ.

Originar dintr-o familie regală, războiul constituia pentru Attila un lucru făcut cu plăcere, dobândindu-şi astfel faima de conducător îndrăzneţ dar şi prudent şi norocos. Scopul principal al politicii sale rămânea însă jaful. În anul 441 i s-a oferit prilejul să atace provinciile lui Teodosie al II-lea, armata imperială fiind slăbită prin trimiterea de trupe în Apus, în Tracia şi Illyricum. Invocând nerespectarea tratatului din anul 434, hunii au avansat pe Dunăre, capturând Ratiaria, Viminacium, Sucidava, Singidunum, Naissus, localităţi complet devastate, după care s-au îndreptat către Constantinopol. Dând dovadă de prudenţă, Attila nu a atacat capitala. Trimişii lui Teodosie al II-lea au reuşit până la urmă să încheie un nou tratat de pace, foarte umilitor pentru Imperiu. Regatul hunilor era împărţit între Attila şi Bleda, primul luând în posesie cuceririle din Vest, iar cel de-al doilea pe cele estice, de la Dunărea inferioară până la Volga. La puţin timp după încheierea acestei păci, Attila şi-a condamnat propriul frate la moarte, iar prin unificarea tuturor hunilor a devenit cel mai puternic om din Europa.

Provinciile tracice au cunoscut o scurtă perioadă de respiro până în anul 447, când acelaşi Attila a reluat incursiunile în sudul Dunării. Mai multe localităţi din Peninsula Balcanică şi până în Grecia au fost complet devastate.[5] Datorită cruzimii sale, Attila a primit supranumele de „biciul lui Dumnezeu”. În cele din urmă hunii au fost opriţi prin încheierea unui nou tratat de pace, Attila cerând bizantinilor evacuarea populaţiei romane de pe malul drept al Dunării, mai precis de la Singidunum până la Novae, pe o distanţă de cinci zile de mers pe jos.[6] Raţiunea acestor noi condiţii poate fi explicată prin împiedicarea trecerii eventualilor huni fugiţi de la Attila peste frontiera cu Imperiul roman, unde erau apoi înrolaţi. Practic, regatul lui Attila a cunoscut în această perioadă cea mai mare întindere: de la gurile Dunării, în est, până la Noricum, în vest, şi o mare parte din Peninsula Balcanică. Acest teritoriu condus de Attila nu era cu mult mai întins decât regatul dac al lui Burebista.[7]

Incitat de eunucul Chrysaphios, unul dintre confidenţii de la Curte, Teodosie al II-lea a pus la punct un plan de prindere şi ucidere a lui Attila. Tentativa de asasinat a fost însă dejucată, iar conducătorul hun a emis pretenţia ca eunucul Chrysaphius, autorul principal al complotului, să fie omorât. Pentru calmarea barbarului, împăratul a trimis doi patricieni, care i-au cerut clemenţă în privinţa înaltului demnitar bizantin.[8] Până la sfârşitul domniei lui Teodosie al II-lea, plata tributului s-a făcut cu regularitate, dar succesorul său, Marcian, a refuzat să-l mai plătească. Se părea că provinciile Illyricului vor fi din nou atacate, dar Attila şi-a îndreptat privirile spre vest, unde exista speranţa unui jaf mai consistent în partea de Imperiu roman, care aparţinea lui Valentinian al III-lea. În anul 451 „biciul lui Dumnezeu” a fost înfrânt în Gallia, la Câmpiile Catalaunice (azi Chalons, în Franţa), după care s-a retras spre Italia, încercând să cucerească Roma. Aceasta a fost salvată în extremis de intervenţia papei Leon I cel Mare.

În anul 453, Attila a murit în Pannonia, dispărând astfel una din figurile de seamă din istoria Răsăritului şi Apusului. Sub conducerea lui, hunii şi-au schimbat felul de viaţă dar şi instituţiile, devenind o putere politică ce întreţinea legături cu Imperiul roman.



[1] Charles DIEHL, Figuri bizantine, vol. I, pp.195-216.

[2] Cf. Otto. J. MAENCHEN-HELFEN, The World of the Huns, Berkeley, Los Angeles, 1973, p. 76. În anul 422 Cronica lui Marcellinus Comes menţiona: „hunii devastează Thracia.”

[3] În urma expediţiilor hunice din 421-422 s-a încheiat un tratat de pace cu bizantinii, prin care aceştia din urmă se obligau să plătească hunilor un tribut de 300-350 livre de aur pe an. Cf. lui Andras MOCSY, Panonia &Upper Moesia, London, 1990, p. 349, Marcellinus COMES ne relatează că în 427 Pannonia a fost recucerită de romani, după o dominaţie hunică de aproape 50 de ani. Autorul se referă probabil la confederaţia condusă de ALATEHUS şi SAPHRAX, din care făceau parte şi hunii şi care fuseseră aşezaţi în Pannonia în anul 379. De asemenea IORDANES în Getica adaugă: „hunii, care de 50 de ani invadau Pannonia au fost expulzaţi de romani şi goţi.” Cf. Otto. J. MAENCHEN-HELFEN, op. cit., p. 76.

[4] Ernest STEIN, Histoire du Bas-Empire, tome I, Aix-en-Provence, 1959, p. 278.

[5] În timpul campaniei militare din 447 este distrusă cetatea Sucidava împreună cu alte 70 de castre şi oraşe de pe ambele maluri ale Dunării. Acest fapt a condus la lichidarea cordonului defensiv roman reprezentat de limes-ul dunărean. La Sucidava, refăcută la sfârşitul secolului al IV-lea şi dotată cu un şanţ defensiv lat de 4, 50 m şi adânc de 2, 60 m, orientat spre nord, în stratul de cultură romană din secolele IV-V d. Hr. s-au găsit monede care ne arată circulaţia neîntreruptă până în vremea lui TEODOSIE al II-lea. Acest strat se încheie cu o puternică pătură de incendiu total, în care s-au găsit vetre de foc părăsite în grabă, între care şi 5 tezaure monetare cu piese de la TEODOSIE al II-lea. În aceste condiţii specialiştii au ajuns la concluzia că membrii garnizoanei romane au părăsit cetatea în grabă, tot ei fiind cei care i-au dat foc. Cf. Dumitru TUDOR, Oltenia romană, Bucureşti, 1968, p. 459. Tot cu acest prilej între huni şi armatele romane a avut loc în faţa cetăţii Sucidava una dintre cele mai sângeroase lupte, în care a murit ARNOGISULUS, conducătorul trupelor romane din Dacia Ripensis. Din acest moment şi până în timpul împăratului Iustinian I (527-565) nu mai avem dovezi cu privire la o stăpânire romană pe malul stâng al Dunării.

[6] Dumitru TUDOR, op. cit. pp. 459-460. Otto J. MAENCHEN-HELFEN, op. cit., pp. 123-124.

[7] Otto J. MAENCHEN-HELFEN, op. cit., p. 125.

[8] Solia a fost condusă de MAXIMIN şi de PRISCUS din Panes. La ea au mai participat şi BIGILA şi RUSTICUS, care cunoşteau limba hunilor. Această delegaţie s-a întâlnit cu cea a lui ATTILA formată din: EDECON, SCOTTA şi ORESTES (tatăl lui Romulus AUGUSTULUS, ultimul împărat al Romei). Ambasada lui PRISCUS constituie singurul document care s-a păstrat şi care ne dă mărturie despre felul de viaţă de la Curtea lui ATTILA precum şi despre obiceiurile hunilor. Textul acestui document poate fi găsit în Izvoarele Istoriei Românilor, vol. VIII: Ambasadele lui Priscus, traducere de George POPA-LISSEANU, Bucureşti, 1936.

Category: Istoria Bizantului | Added by: PortalOrtodox (2011-12-28)
Views: 183 | Tags: Bizant, dreapta credinta, inceputul crestinismului, Ortodoxie, cursuri, istoria bizantului, teologie istorie, Istoria Bizantului online, referat | Rating: 0.0/0
Total comments: 0
Only registered users can add comments.
[ Sign Up | Log In ]
Site menu
Log In
Search
Site friends
Link exchange

Scheme electronice

Statistics

Total online: 1
Guests: 1
Users: 0
Copyright MyCorp © 2016