Friday, 2024-03-29, 5:01 PM
Logged in asGuest | Group "Guests"WelcomeGuest| RSS


Arhiva ortodoxa

Home » Articles » Istoria Bizantului

Periodizarea istoriei şi civilizaţiei bizantine

Nu toţi învăţaţii sunt de acord atunci când încearcă să fixeze diversele etape ale istoriei bizantine. Unii se opresc asupra anumitor date, alţii asupra altora. Deosebirile acestea se datorează faptului că ei acordă unui moment sau altul o pondere deosebită, care ar justifica marcarea unei etape istorice. Pe de altă parte, alţii luând în considerare predominarea în organizarea internă a civilizaţiei şi statului bizantin a elementelor moştenite de la Imperiul roman, sunt de părere că faza de început a Imperiului bizantin trebuie considerată ca perioada de sfârşit a fostului Imperiu roman. Dar noi ştim că orice periodizare a istoriei are un caracter relativ, este deci convenţională, dar este totuşi necesară pentru marcarea mai bună a evenimentelor şi pentru ca expunerea să fie mai didactică.

Începutul istoriei bizantine este stabilit diferit de învăţaţi, în funcţie de momentul până la care ei consideră că se poate vorbi încă de Imperiul roman. Ei s-au oprit la următoarele date:

a)     anul 284, (Ernest Stein) când s-a urcat pe tronul Imperiul roman împăratul Diocleţian (284-305) şi a introdus o serie de reforme militare şi administrative, care vor dura şi sub împăraţii succesori până în secolul al VII-lea. În anul 1925, acesta propunea o împărţire în următoarele trei perioade: frühbizantinisch (284-641), mittelbyzantinisch (641-1071) şi spätbyzantinisch (1071-1453);

b)    anul 324, (Dyonisos A. Zakythinos, Emilian Popescu) când s-au pus bazele oraşului Constantinopol sau 330 (Stelian Brezeanu) când oraşul a fost inaugurat în chip oficial drept noua capitală a Imperiului;

c)     anul 395, (Alexandru Elian, Charles Diehl, Louis Bréhier şi Petre Ş. Năsturel) când, după moartea împăratului Teodosie I, Imperiul roman a fost împărţit celor doi fii ai săi (partitio Imperii romani): cel de Apus („pars Occidentalis” - Honorius) şi cel de Răsărit („pars Orientalis” - Arcadius). Totuşi divizarea Imperiului unic a avut o mai mică importanţă decât hotărârea împăratului Constantin cel Mare de a întemeia oraşul care i-a purtat numele şi care va fi capitala noului Imperiu. În fapt, statul roman era deja divizat de pe timpul domniei lui Diocleţian.

d)    anul 476, când Roma a căzut sub loviturile herulilor lui Odoacru şi ultimul împărat roman Romulus Augustulus (475-476) a fost alungat de pe tron;

e)     anul 527, (Nicolae Iorga) începutul domniei împăratului Iustinian I (527-565), care marchează o etapă nouă pe plan militar, politic, cultural şi artistic, deci o schimbare în civilizaţia bizantină. Marele istoric român vedea periodizarea istoriei bizantine astfel: între anii 527-641 (perioada Imperiului ecumenic); între anii 641-1081 (perioada Imperiului mijlociu de civilizaţie elenică), iar între anii 1081-1453 (perioada de penetraţie latină).

f)      anul 632, (Georges Ostrogorsky) în timpul domniei împăratului Heraclios I (610-641) – „împăratul Evului Mediu bizantin” şi, totodată, primul care a purtat numele de „basileu”, când încep cuceririle arabe în Orient, cu consecinţe economice şi politice nefaste pentru Imperiul bizantin;

g)     prima jumătate a secolului al VIII-lea mai precis anul 717, când a urcat pe tronul imperial Leon al III-lea (Isaurul). El este iniţiatorul iconoclasmului, reorganizatorul imperiului după criza anterioară şi tot în vremea sa grecismul (populaţia şi cultura greacă) se identifică cu Imperiul bizantin (George Finlay). Tot domnia lui Leon al III-lea ar fi momentul când autoritatea împăratului bizantin ar fi fost limitată în provincii. Alţi istorici consideră că prima jumătate a secolului al VII-lea, când Imperiul a traversat o puternică criză politică, economică şi culturală, reprezintă, de fapt, începutul adevărat al istoriei bizantine.

Istoricul englez Arnold Toynbee este de părere că Imperiul roman de Răsărit îşi are sfârşitul după domnia istovitoare a împăratului Iustinian I (527- 565). Etapa următoare, până la începutul secolului al VII-lea, ar reprezenta o perioadă de trecere, spre prima jumătate a secolului al VIII-lea, când Leon Isaurul reuşeşte să refacă Imperiul şi să înfăptuiască o operă asemănătoare cu cea realizată de Carol cel Mare (rege al francezilor 768-800, împărat roman de apus 800-814).

Profesorul Emilian Popescu consideră că o primă etapă în istoria bizantină, durează de la anul 324 până în anul 632. Ea poate fi numită etapa romană târzie, din cauza predominării elementelor romanismului sau etapa proto-bizantină (bizantină timpurie). Data limită a acestei perioade a fost stabilită în legătură cu începutul cuceririlor arabe în Orient, când o bună parte din teritoriile bizantine intră sub dominaţiile străine. Consecinţele negative pe plan politic sau economic vor fi majore, deoarece în teritoriile cucerite se va instaura autoritatea arabă care va face imposibilă perceperea de către Bizanţ a impozitelor, aducerea de grâne şi metale rare. 

Pe plan literar în această perioadă încetează scrierile care aveau un pronunţat caracter arhaizant, apropiat de genul clasic. Ultimii reprezentanţi ai genului vechi vor fi Agathias, Pavel Silenţiarul, Procopius din Cezareea şi Teofilact Simocatta.

Pe plan lingvistic latina este înlocuită ca limbă oficială de greacă.

Evul Mediu bizantin, cuprinde etapa dintre anii 632-1204, cu două perioade:

a)       perioada medievală bizantină timpurie (632-1025);

b)      perioada medievală bizantină târzie (1025-1204).

Anul 1204 reprezintă momentul când Imperiul bizantin este destrămat ca urmare a cruciadei a IV-a şi se formează, pe o bună parte a teritoriului său, Imperiul latin de Constantinopol, şi alte regate şi principate occidentale. Imperiul latin de Constantinopol a durat 57 ani, până în anul 1261, când bizantinii au reuşit să cucerească Constantinopolul şi au reuşit să refacă vechea stare de lucruri. Anul 1204 mai reprezintă şi momentul când Imperiul bizantin izgonit de la Constantinopol şi de pe o bună parte a Peninsulei Balcanice şi a Asiei Mici se va organiza în trei centre: Niceea, sub conducerea împăraţilor din familia Lascarizilor, Trapezunt, condus de Marii Comneni şi Arta, în Epir sub dinastia Angelilor.

Etapa târzie bizantină (1204-1453) este plină de dificultăţi politice, economice şi sociale, interne şi externe, şi ea culminează cu ziua de 29 mai 1453 când Constantinopolul a căzut definitiv sub turcii conduşi de Mahomed al II-lea, supranumit din această cauză, Cuceritorul. Ziua de 29 mai 1453 este considerată limita de sfârşit a istoriei bizantine fiindcă atunci a luat sfârşit statul bizantin fondat de Constantin cel Mare. Bizanţul n-a dispărut însă total, ci a continuat prin ceea ce el a creat pe tărâm cultural, spiritual şi artistic. Nicolae Iorga este cel care a lansat formula Bizanţ după Bizanţ, înţeleasă în sensul continuării civilizaţiei bizantine şi după căderea Constantinopolului sub turci, atât pe teritoriul fostului Imperiu bizantin, cât mai ales în teritoriile libere neocupate de aceştia, cum au fost Ţările române, Rusia şi Italia. 

Chiar şi în ceea ce priveşte sfârşitul Imperiului trebuie făcute câteva precizări. Despotatul Moreei cu capitala la Mistra a rezistat ofensivei otomane până în anul 1460. La fel, un mic stat bizantin concentrat în jurul portului Trapezunt (Trebizonda) a continuat să existe până în anul următor, 1461. Desigur, ele nu mai reprezentau atunci ideea de Imperiu bizantin, dar constituiau ultimele bastioane ale civilizaţiei greceşti.

Category: Istoria Bizantului | Added by: PortalOrtodox (2012-01-30)
Views: 1799 | Tags: Bizant, dreapta credinta, inceputul crestinismului, Ortodoxie, cursuri, istoria bizantului, teologie istorie, Istoria Bizantului online, referat | Rating: 0.0/0
Total comments: 0
Only registered users can add comments.
[ Sign Up | Log In ]
Site menu
Log In
Search
Site friends
Link exchange

Scheme electronice

Statistics

Total online: 1
Guests: 1
Users: 0
Copyright MyCorp © 2024