|
După
victoria definitivă asupra lui Licinius, Constantin a luat asupra sa şi
conducerea părţii orientale a Imperiului, unde creştinii erau majoritari.
Asistăm la o intensificare a măsurilor în favoarea creştinismului. Prima dintre
acestea a fost aceea de a câştiga Biserica de partea Statului. El a dat o
proclamaţie către toţi supuşii din Orient, care cuprindea o reeditare a
prescripţiilor din edictul de la Milan (313). Într-o scrisoare din anul 324 „către orientali”, Constantin îi îndemna
pe toţi supuşii Imperiului să se convertească la creştinism. Cei care refuzau
nu erau constrânşi sau persecutaţi, ci toleraţi, libertatea de conştiinţă şi de
cult fiind pentru toate religiile. El a înţeles mai bine ca oricare altcineva,
că unitatea politică a statului bizantin depindea în bună măsură de unitatea
credinţei.
Dar
tocmai credinţa creştină care promova monoteismul împotriva politeismului păgân
centrifug, era ameninţată de divizare prin apariţia unor erezii şi schisme
(donatistă, meletiană, novaţiană, maniheană, etc.), între care cea mai
periculoasă s-a dovedit a fi erezia ariană. În timp ce, spre exemplu, erezia
donatistă a fost rezolvată prin condamnarea dată de sinodul de la Arelate (azi
Arles, în Franţa) din anul 314 şi prin acţiunile juridice intentate de
episcopul Romei şi sinodul său, arianismul nu a putut fi eliminat prin
intervenţia episcopului Alexandru al Alexandriei şi a sinodului episcopilor
egipteni şi sirieni din anul 320/321, nici a împăratului însuşi care a trimis
în Egipt pe episcopul Osius de Cordoba în anul 324, pentru a restabili pacea în
Biserica alexandrină.
| 
