Saturday, 2017-11-18, 1:08 PM
Logged in asGuest | Group "Guests"WelcomeGuest| RSS


Arhiva ortodoxa

Home » Articles » Istoria Bizantului

Originile şi evoluţia iconoclasmului până la Sinodul al VII-lea Ecumenic

Icoanele există practic de la începutul creştinismului, având un scop pedagogic: învăţarea istoriei sfinte. Acest aspect de ordin material s-a dezvoltat în chip deosebit în secolul al IV-lea, după ce prin edictul de la Milan împăratul Constantin cel Mare a acordat libertate creştinilor, religia acestora devenind oficială. Astfel, a luat naştere o formă de cult, care privea mai întâi Sfânta Cruce şi Sfintele Moaşte: în secolul al IV-lea închinarea la Sfânta Cruce era un lucru normal. Paralel s-au dezvoltat şi aşa-numitele icoane domestice adică pictarea unui portret unic pe o bucată din lemn de dimensiuni mici. În secolul al V-lea cultul Sfintelor Icoane era asociat credinţei că acestea pot face minuni. Icoana integrată în practica religioasă individuală marca deja prezenţa dătătoare de siguranţă a Divinităţii.[1] Din domestic, folosirea icoanelor a dobândit un caracter public, oficial. În anul 560, pentru a aduna fonduri în vederea construirii unei Biserici în nordul Siriei, preoţii au străbătut cu o icoană a Mântuitorului Hristos în procesiune solemnă întreaga Asie Mică. Unii martori ai vremii atestă faptul că în timpul asediului avar din anul 626, patriarhul a rugat să fie pictate pe porţile de vest ale oraşului Constantinopol, chipurile lui Hristos şi ale Maicii Domnului. Acelaşi lucru s-a repetat şi în anul 717, când pe zidurile capitalei au fost plimbate în procesiune, o icoană a Maicii Domnului şi părţi din Sfânta Cruce. Tot acum s-a dezvoltat şi credinţa în icoanele archeiropoietes, nefăcute de mână omenească: ideea era că o icoană care conţine în ea Divinitatea nu poate fi făcută decât prin mijloace supranaturale.[2]

Înainte de perioada iconoclastă, Sfintele Icoane deveniseră un fapt major în viaţa bizantină: folosite de cler, de autorităţi, de popor, ele erau cinstite atât în public cât şi în spaţiul privat; ele făceau accesibilă prezenţa dumnezeiască. Dintre cei care s-au ocupat cu studierea contextului în care a apărut fenomenul iconoclast, unii au considerat că acest fapt s-a datorat neputinţei unor teologi de a înţelege sensul simbolic şi educativ al icoanei şi de a face distincţie între cinstire şi idolatrie. Ei socoteau că cinstirea Sfintelor Icoane ar fi în contradicţie cu unele precepte biblice, că încalcă porunca Decalogului de a nu-ţi face chip cioplit şi de a nu te închina lui (cf. Exod 20, 4 şi Deut. 5, 8 ). Un alt argument biblic mai era şi acela conform căruia Dumnezeu trebuie cinstit numai „în duh şi în adevăr” (In. 1, 18; 4, 24; Rom. 1, 23). În legătură cu cinstirea icoanelor au avut loc discuţii în Spania, la un sinod ce s-a ţinut la Elvira între anii 300-306, iar Sfinţii Părinţi şi scriitori bisericeşti precum Iustin Martirul şi Filosoful, Atenagora Atenianul, Tertulian, Epifanie al Salaminei, Eusebiu de Cezareea şi alţii de mai târziu au manifestat rezerve faţă de cinstirea icoanelor. Totuşi, aceste rezerve nu au fost considerate justificate de Biserică, deoarece exista o distincţie între icoana materială şi chipul reprezentat de ea; sfântul este prezent în icoană numai din punct de vedere spiritual, iar cinstirea se dă doar chipului reprezentat de ea.

Din păcate au existat şi unele excese: la un moment dat s-a dezvoltat un fel de putere magică, care făcea ca distincţia între icoană şi prototip să dispară. La Constantinopol, Maica Domnului era ocrotitoarea oraşului, iar locuitorii lui îi acordau o cinste deosebită, exemplu în acest sens fiind numărul mare de biserici care-i erau închinate. În secolul al V-lea, Constantinopolul primea veşmintele Maicii Domnului, furate dintr-un sat din Galileea, spunându-se că acest lucru s-a făcut chiar cu aprobarea Fecioarei Maria. Se pare că oraşul deţinea şi scutecele cu care Maica Domnului înfăşurase pe pruncul Iisus.[3]

Din momentul acceptării creştinismului de către puterea imperială, împăratul a devenit „locotenentul lui Dumnezeu” pe pământ, căpătând un aspect sacru, iar ceremonialul imperial dobândea un conţinut religios. Deja Sfântul Grigorie de Nazianz şi Sfântul Ioan Gură de Aur, admiteau că închinarea se cuvenea nu numai împăratului ci şi portretelor acestuia, fapt manifestat în mod concret prin lumânări şi tămâie.[4] În a doua jumătate a secolului al VI-lea, imaginile imperiale şi-au pierdut din importanţă, deoarece împăratul folosea el însuşi icoanele. În momentul în care suveranul era înfrânt, el căuta un ultim ajutor: să plaseze Imperiul universal la nivelul Divinului şi prin aceasta să depindă mai puţin de conjunctura geopolitică punând pe primul plan mai degrabă icoanele, decât imaginile imperiale. Succesele militare repurtate de isaurieni le-a permis revenirea la origini: monedele aveau imprimată pe ambele părţi figura împăratului, statuile imperiale s-au înmulţit, puterea imperială a căutat să creeze un nou patriotism având în centru Biserica, de unde şi interesul restrângerii la un număr limitat de simboluri admise de toţi: Sfânta Cruce, Sfânta Euharistie, Sfintele Evanghelii.[5]

Excesul nemulţumea în general multe persoane, iar unii erau de părere că icoanele trebuiau distruse. La această atitudine au mai contribuit şi unele secte şi erezii precum pavlicienii, care nu cinsteau Crucea, nu aveau cultul Maicii Domnului şi al Sfinţilor.[6] La rândul lor monofiziţii, foarte activi în părţile orientale ale Imperiului, socoteau imposibilă reproducerea pe icoane a chipului Mântuitorului, deoarece potrivit credinţei lor firea umană a fost „absorbită” de cea dumnezeiască, iar aceasta din urmă nu poate fi cunoscută şi reprezentată. Spre sfârşitul secolului al VII-lea şi începutul celui de al VIII-lea putem spune că întâlnim în lumea bizantină, pe de-o parte, un curent foarte puternic favorabil icoanelor, iar pe de altă parte, manifestări împotriva cinstirii lor. Această din urmă atitudine, împotriva cinstirii icoanelor avea mai degrabă un caracter izolat în partea de vest a Imperiului şi era mai puternică în Orient, ca urmare a influenţelor iudaice, islamice, a sectelor şi a ereziilor.[7]

Spre sfârşitul secolului al VII-lea, la Sinodul quinisext (691-692) se stabilea prin canonul 82 că Mântuitorul să fie reprezentat ca om, nu ca miel şi aceasta cu scopul de a sublinia că „ … în amintirea veşnică a vieţii în trup a Domnului nostru Iisus Hristos, a Patimilor Sale, a Morţii Sale mântuitoare şi a răscumpărării lumii care a rezultat din acestea noi, am primit tradiţia reprezentării Sale în formă omenească, adică în teofania Sa văzută, înţelegând că, în felul acesta noi preaslăvim smerirea lui Dumnezeu-Cuvântul.[8] Astfel, se atrăgea atenţia asupra importanţei Întrupării, asupra realităţii ei, fapt care dădea o bază reprezentării pe icoane. Consecinţa imediată a acestui canon a fost reprezentarea realistă a chipului lui Hristos, inclusiv pe monedele emise de Iustinian al II-lea. Acest canon a antrenat însă imediat şi o serie de reacţii iconoclaste la Constantinopol, în Asia Mică şi în Armenia: Teodosie, episcopul Efesului, Toma, episcopul de Claudiopolis şi Constantin de Nicoleia s-au numărat printre cei mai de seamă iconoclaşti ai acestei perioade.

Născută din teama de a nu cădea în idolatrie, „reţinerea” faţă de cinstirea icoanelor a evoluat spre o dispută pregnant hristologică şi acesta a constituit nucleul în jurul căruia se vor concentra cele mai multe dezbateri. Unii au afirmat (Hans-Georg Beck) că iconoclasmul secolului al VIII-lea nu a început în cercurile imperiale, ci în cele bisericeşti arătându-se că episcopii de Efes, Claudiopolis şi Nicoleia, menţionaţi mai sus, au venit la Constantinopol să ceară patriarhului Gherman oprirea cultului icoanelor. Refuzul patriarhului, i-a determinat pe aceştia să treacă unilateral la îndepărtarea icoanelor şi la oprirea cinstirii lor. De asemenea, se presupune că odată sosiţi la Constantinopol, episcopii iconoclaşti l-au vizitat şi pe împăratul Leon al III-lea, adept al ideilor lor şi că acesta i-a încurajat pe drumul pe care porniseră. Aceste lucruri pot fi adevărate numai că fără concursul împăraţilor, opiniile ierarhiilor n-ar fi rămas decât simple atitudini.[9]

În privinţa lui Leon al III-lea nu trebuie uitat faptul că trăise în regiunile orientale ale Imperiului, unde ideile iconoclaste erau foarte răspândite. Ajuns la conducerea Imperiului şi socotindu-se că avea drept de control asupra problemelor bisericeşti şi laice, el a impus iconoclasmul ca doctrină oficială a Imperiului, din convingeri religioase. El considera că prin această atitudine purifica religia creştină de rămăşiţele păgânismului readucând-o la înălţimea şi puritatea ei originară. Nu sunt plauzibile afirmaţiile unor istorici potrivit cărora împăraţii iconoclaşti au pornit prigoana împotriva icoanelor în cadrul unor măsuri mai ample de refacere a societăţii şi a credinţei, pe care doreau să le pună pe baze mai bune şi mai drepte. Aceste păreri sunt greşite, fiindcă împăraţii iconoclaşti, la fel ca toţi oamenii timpului lor, erau foarte credincioşi, uneori având chiar şi preocupări teologice, grijulii să nu atragă prin comportamentul lor mânia divină şi mai presus de toate doreau să purifice creştinismul de tot ce li se părea a fi idolatrie.

Pe de altă parte, împăraţii iconoclaşti au pornit lupta împotriva icoanelor şi ca o reacţie împotriva monahismului bizantin, aprig susţinător al icoanelor. La vremea aceea, monahismul luase o dezvoltare deosebită, mănăstirile posedau întinse domenii funciare iar călugării beneficiau de imunităţi fiscale; ori în concepţia împăraţilor bizantini nu se putea tolera o astfel de situaţie, pentru că prin numărul insuficient de funcţionari şi de luptători, se aduceau grave prejudicii tezaurului Statul şi armatei.

De partea lor împăraţii aveau armata din Asia Mică, pe unii înalţi funcţionari, precum şi o parte a populaţiei Asiei Mici sau a celor din părţile orientale. În regiunile europene ale Imperiului şi mai ales în Italia, poporul era însă împotriva iconoclaştilor, mai ales monahii şi femeile fiind foarte activi în această luptă. Deci, putem spune că apărătorii icoanelor erau mai numeroşi.

Motivul declanşării luptei împotriva icoanelor de către Leon al III-lea l-a constituit o erupţie vulcanică din anul 726. În acest fenomen natural care fusese însoţit şi de un cutremur, împăratul a văzut dovada mâniei lui Dumnezeu din cauza idolatriei, adică a cinstirii Sfintelor Icoane. Anul 726 reprezintă deci momentul începerii persecuţiei împotriva icoanelor. Măsurile imperiale au întâmpinat o dârză rezistenţă. În momentul în care nişte ofiţeri au vrut să dea jos icoana Mântuitorului, care se găsea deasupra porţii palatului din cartierul Chalkoprateia, aceştia au fost omorâţi de popor cu aceasta izbucnind o puternică revoltă, încheiată cu morţi şi răniţi. Împăratul a dat ordin să fie făcute arestări, mulţi oameni fiind condamnaţi, mutilaţi si exilaţi. Grecia şi insulele Cyclade      s-au răsculat în anul 727 şi au proclamat un nou împărat. Până la urmă revolta a fost înfrântă. Tot cu acest prilej se spune că împăratul Leon al III-lea ar fi poruncit închiderea Universităţii din Constantinopol, arderea bibliotecii şi izgonirea profesorilor deoarece nu i-a putut convinge să sprijine mişcarea iconoclastă. În Apus, papa Grigorie al II-lea (715-731) a protestat energic, fiind susţinut de populaţia care s-a revoltat şi a scris împăratului că „nu are dreptul să hotărască în materie de credinţă şi să introducă inovaţii în ceea ce avem de la Părinţi”.

Evenimentele ulterioare au deschis o mare prăpastie între Vestul Imperiului (cea mai mare parte a Italiei, Grecia continentală şi insulele din Marea Egee) susţinător al cultului icoanelor şi partea de răsărit a Imperiului, în special themele din Asia Mică, binecunoscute ca iconoclaste. Convins că nu-l poate aduce pe împărat la cinstirea icoanelor, patriarhul Gherman (715-730) a protestat energic, aşa că raporturile au atins în această perioadă punctul maxim de încordare.

Pentru a da legitimitate măsurilor sale, împăratul Leon al III-lea a convocat la 17 ianuarie 730 o adunare (silentium) ţinută în Palatul său, la care au participat mai ales înalţi funcţionari civili. Cu acest prilej s-a redactat un edict împotriva icoanelor, pe care patriarhul Gherman a refuzat să-l semneze. De aceea, a fost înlocuit imediat cu Anastasius. Acest edict a reprezentat pentru Leon al III-lea baza legală de înlăturare a icoanelor şi de persecutare a celor ce le cinsteau. Între anii 730 şi 741 nu avem nici o informaţie viabilă care să precizeze politica iconoclastă a lui Leon al III-lea. Se pare că atitudinea papei Grigorie al III-lea (731-741), care a excomunicat într-un sinod ţinut la Roma pe adversarii cultului icoanelor, a provocat o contramăsură din partea lui Leon al III-lea care confiscă proprietăţile Bisericii romane aflate pe teritoriul bizantin din Italia şi a detaşat de sub autoritatea papei diocezele Calabria, Sicilia, Creta şi Illyricul oriental, supunându-le patriarhului de Constantinopol.[10] În aceste condiţii raporturile dintre Răsărit şi Apus s-au deteriorat, astfel încât ruptura părea definitivă, iar papa începe să se îndrepte de acum încolo către regii francilor: Carol Martel, Pepin cel Scurt şi mai ales Carol cel Mare.

Alături de papa Grigorie al III-lea şi de patriarhul Gherman, o altă personalitate ortodoxă apare acum în Orient, luând atitudine în favoarea icoanelor: Sfântul Ioan Damaschin. Nucleul susţinerilor Sfântului Ioan Damaschin despre icoane poate fi sintetizat astfel: icoana este un simbol şi intermediar între om şi Divinitate; icoana Mântuitorului are la bază dogma Întrupării Sale; astfel, problema icoanelor este strâns legată de doctrina mântuirii.



[1] Vladimir V. WEIDLE, The Baptism of Art, Westminster, 1950, p. 62.

[2] Alexandre SCHMEMANN, op. cit., p. 229.

[3] Alexandre SCHMEMANN, op. cit. pp. 229-230.

[4] André GRABAR, L’Empereur dans l’art bizantin, London, 1974.

[5] J. PARGOIRE, L’Eglise byzantine de 527 à 847, Paris, 1923, p. 221.

[6] Paul LEMERLE, L’Histoire des Pauliciens d’Asie Mineure d’après les sources gecques, I: Sources,              II: Commentaire, în „TRAVAUX ET MÉMOIRES”, IV şi V, Paris, 1970-1973. Poate fi consultat şi Ioan Petru CULIANU, Gnozele dualiste ale Occidentului, traducere de Tereza Culianu-PETRESCU, cuvânt înainte al autorului, postfaţă de Horia-Roman PATAPIEVICI, Bucureşti, Editura Polirom, 2002, pp. 236-246 (despre pavlicianism).

[7] R. GUILLAND, L’Héresie dans l’Empire byzantin, des origines au XII e siècle, în „TRAVAUX ET MÉMOIRES”, II, 1967.

[8] GHERMAN al Constantinopolului, De haeresibus et synodis, P. G. 98, col. 80 A, apud John MEYENDORFF, Hristos în gândirea creştină răsăriteană, traducere din limba engleză de Pr. prof. Nicolai BUGA, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B. O. R., 1997, p. 191.

[9] S. GERO, Byzantine Iconoclasme during the Reign of Leo III, Louvain, 1973, pp. 47-53.

[10] Paul EVDOKIMOV, Ortodoxia, traducere din limba franceză de Dr. Irineu Ioan POPA, Bucureşti,  Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B. O. R., 1996, p. 236.

Category: Istoria Bizantului | Added by: PortalOrtodox (2011-09-17)
Views: 164 | Tags: Bizant, dreapta credinta, inceputul crestinismului, Ortodoxie, cursuri, teologie istorie, istoria bizantului, referat, Istoria Bizantului online | Rating: 0.0/0
Total comments: 0
Only registered users can add comments.
[ Sign Up | Log In ]
Site menu
Log In
Search
Site friends
Link exchange

Scheme electronice

Statistics

Total online: 1
Guests: 1
Users: 0
Copyright MyCorp © 2017