Muntele Athos - Istoria Bizantului - Arhiva ortodoxa - Portal ortodox,rugaciuni,acatiste,predici,pastorale

Saturday, 2016-12-10, 9:35 PM
Logged in asGuest | Group "Guests"WelcomeGuest| RSS


Arhiva ortodoxa

Home » Articles » Istoria Bizantului

Muntele Athos

În perioada secolelor IX-X la Constantinopol s-au construit trei mari mănăstiri, toate închinate Maicii Domnului, considerată ocrotitoarea oraşului, mai ales după ce acoperământul ei salvase capitala în anul 924 de sub ameninţarea bulgarilor lui Simeon (893-927). Prima dintre aceste mănăstiri este cunoscută sub numele de Hodighitria (a Maicii Domnului Arătătoarea Căii).[1] Aceasta a fost ctitorită la puţină vreme după înfrângerea iconoclasmului de către împăratul Mihail al III-lea (842-867) sau de mama acestuia, Teodora. La mijlocul secolului al XI-lea a fost ridicată o altă mănăstire numită Everghetidos (a Maicii Domnului Binefăcătoarea);[2] nu trebuie uitate nici ctitoriile istoricului imperial Mihail Attaliates, care în anul 1077 a ridicat mănăstirea Panoiktirmon (a Maicii Domnului Atotmilostivă) şi a împăratului Constantin al IX-lea Monomahul (1042-1054), închinată Sfântului Gheorghe. În afara capitalei au fost construite aşezăminte religioase mai ales în locuri retrase. Un unchi al împăratului Nichifor al II-lea Phocas, Mihail Maleinos, a ctitorit în anul 922, în regiunea Bithiniei, mănăstirea Kymina, care şi-a luat numele de la Muntele pe care fusese ridicată. Importanţa acestei mănăstiri constă şi în faptul că aici s-a călugărit cel care avea să devină fondatorul primei mănăstiri de la Muntele Athos.

Unul dintre cele trei braţe ale Peninsulei Chalcidice de la Marea Egee, situată între oraşele Tesalonic şi Constantinopol, poartă numele de Muntele Athos. Această fâşie de pământ este despărţită de baza Peninsulei printr-un canal, care poartă numele regelui persan Xerxes,[3] cel care a ordonat construcţia în anul 480 î. Hr. Insula care a rezultat avea o lăţime cuprinsă între 2-13 km, iar lungimea era de aproximativ 60 km. După toate probabilităţile Muntele Athos a început să fie un loc de retragere pentru călugări încă din timpul ultimelor persecuţii romane împotriva creştinilor (sec. III-IV), iar din anul 726 când a fost dat primul edict împotriva icoanelor şi până în anul 843, un însemnat număr de călugări de pe întreg teritoriul bizantin a venit la Muntele Athos. Ei au dus aici acte, documente, moaşte, obiecte de artă, numeroase icoane. Din această perioadă au început să se zidească şi primele lavre athonite, iar dintre chipurile duhovniceşti ale acestei perioade amintim pe Petru Athonitul, fost general în armata împăratului Teofil (829-842) şi pe Eftimie al Tesalonicului, devenit în 862 stareţul unui aşezământ monahal.[4] Constituiţi în lavrele amintite, călugării s-au răspândit pe întreg teritoriul Athosului, fără a fi tulburaţi decât de incursiunile piratereşti ale arabilor şi de pretenţiile jurisdicţionale ale locuitorilor restului Peninsulei Chalcidice. Pentru a-i pune la adăpost de diferitele pretenţii ale acestora din urmă, împăratul Vasile I Macedoneanul, printr-un decret emis în anul 885, a oprit trecerea ilegală peste canalul Xerxes, declarând în mod oficial Athosul ca „loc al călugărilor” şi i-a scutit de plata oricărui fel de taxe către Stat. Această măsură a fost reconfirmată de Leon al VI-lea Filozoful în anul 911 şi de Roman I Lecapenos în 920, care le-au îngăduit să-şi agonisească şi bunuri personale.[5]

În aceste condiţii, comunitatea eremită de pe Muntele Athos s-a consolidat pe toată perioada secolului al X-lea, devenind practic o adevărată republică monahală sub suzeranitatea Imperiului bizantin. Stilul de viaţă al călugărilor athoniţi a continuat să fie cel idioritmic, dar o nouă perioadă se va deschide odată cu prestigiul câştigat de generalul Nichifor Phocas în luptele cu arabii. Acest general a acordat o atenţie deosebită vieţii monahale, manifestându-şi chiar intenţia de a se călugări într-o zi. Cel ce a întemeiat prima mănăstire cu reguli de viaţă chinovitică pe Muntele Athos, Atanasie, era fost coleg de arme iar acum duhovnic al lui Nichifor Phocas. Cu mijloacele puse la dispoziţie de fiul său duhovnicesc, călugărul Atanasie construieşte în anul 963, în sud-estul Peninsulei, un centru monahal care avea două biserici, cu hramurile Sfântul Ioan Botezătorul şi Bunavestire, o trapeză, o bolniţă, o casa de oaspeţi şi alte anexe gospodăreşti. Acest aşezământ este cunoscut sub numele de „Marea Lavră” (Meghistis Lavras) sau „Lavra Sfântului Atanasie”.

În organizarea monahismului athonit, Atanasie a introdus stilul de viaţă chinovial, astfel încât mănăstirea sa (cca. 80 călugări) a devenit obiectul unor atacuri vehemente din partea celorlalţi vieţuitori ai Muntelui, care în marea lor majoritatea erau idoritmici. Aceştia vedeau în noul mod de organizare o derogare de la tradiţia veche a monahilor athoniţi, păstrată ca o poruncă apostolică până atunci, precum şi o ameninţare la adresa idealurilor lor. Noua organizare monahală a lui Atanasie se baza pe: impunerea stilului chinovial, oprirea călugărilor de a poseda averi personale, interzicerea deosebirii dintre călugării greci şi cei aparţinând altor popoare, supunerea tuturor unui protos, cu drepturi superioare faţă de cele ale stareţilor, oprirea intrării pe teritoriul Athosului a femeilor, organizarea comunităţii monahale în mod independent faţă de orice autoritate.[6] Această ultimă directivă a reprezentat linia tradiţională athonită şi a fost confirmată de către împăratul Nichifor al II-lea Phocas. Lupta dintre grupul athonit idioritmic şi apărătorii stilului de viaţă chinovial, a durat până în anul 970, când împăratul Ioan I Tzimiskes (969-976) aprobă un Typikon,[7] care urma să aibă valabilitate pe întreg teritoriul Muntelui Athos. El a fost semnat şi de Atanasie alături de alţi 54 de conducători ai aşezămintelor monahale athonite existente la acea vreme. Principalele măsuri înscrise în Typikon erau:

• se îngăduia la Athos atât viaţa idioritmică cât şi cea chinovială;

• fiecare mănăstire urma să fie condusă de un egumen ajutat de câţiva proestoşi;

• toate mănăstirile erau conduse de un areopag monahal, format din stareţii lor şi care se întrunea o dată pe an la Karyes, care devenea acum capitala Athosului;

• în fruntea acestui areopag se va afla un protos, numit de împărat şi hirotonit de patriarhul de la Constantinopol, el având atât jurisdicţie civilă cât şi bisericească asupra întregului Munte.

Chiar dacă prin acest Typikon idealul de viaţă idioritmic şi cel chinovial rămân în fond neatinse, viitorul imediat va aparţine lavrelor de tipul celei ridicate de Sfântul Atanasie, a cărui ctitorie a rămas creatoare de stil şi a devenit dominantă pe Munte. Acest lucru s-a putut vedea odată cu înfiinţarea noilor aşezăminte: Iviron în anii 980-984, Vatopedi în anul 985, etc. Protosul de necontestat al Athosului, Atanasie, a murit în anul 1004. În prima jumătate a secolului al XI-lea s-au înfiinţat noi lavre precum Dochiariu în anul 1030, Esphigmenu şi Karakalu, ambele în jurul anului 1045.

Începând cu secolul al X-lea, Sfântul Munte Athos a devenit principalul centru al monahismului bizantin şi tendinţa contemplativă a teologiei ortodoxe. În secolul al XII-lea, în vremea împăratului Alexios I Comnenul, Muntele era recunoscut peste tot ca fiind inima monahismului bizantin. Diferitele curente teologice contemplative care s-au dezvoltat în monahismul oriental începând cu Părinţii deşertului, converg spre Athos, făcând din acest spaţiu centrul unei vieţi teologice deosebit de intense.

Dărnicia românilor faţă de întreaga creştinătate răsăriteană, dar mai ales faţă de Athos, a fost evidenţiată de patriarhul Atenagora I (1949-1972) cu ocazia vizitei sale la mănăstirea Curtea de Argeş din 1967: „Numele strălucit al Basarabilor umple întreaga catedrală de la Constantinopol şi pretutindeni unde am fost în Răsăritul ortodox am găsit aceste urme vii între Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Ortodoxă în general. În afară de Constantinopol, Sfântul Munte Athos este plin de numele voievozilor români”.[8] Din păcate spre deosebire de ruşi, sârbi sau bulgari, nu am reuşit să păstrăm măcar una din cele 20 de mănăstiri mari, la care domnitorii moldoveni sau munteni au făcut danii.[9] Astăzi Sfântul Munte este organizat ca o republică monahală autonomă, reprezentând centrul principal al monahismului ortodox. Această republică este condusă de un areopag restrâns, alcătuit din reprezentanţii celor 20 de mănăstiri mari. Din cele 20 de aşezăminte monahale, 17 aparţin grecilor, una sârbilor, una ruşilor şi una bulgarilor. În ceea ce ne priveşte pe noi, există la Muntele Athos două schituri: unul închinat Sfântului Ioan Botezătorul, iar celălalt Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de Mir.



[1] Louis BRÉHIER, Civilizaţia bizantină, p. 211.

[2] Ibidem, p. 135.

[3] Liviu STAN, Locurile Sfinte în Orient, în „ORTODOXIA”, anul IV, 1952, nr. 1 (ianuarie-martie), p. 40.

[4] Hans-Georg BECK, op. cit., p. 136.

[5] Liviu STAN, art. cit., p. 43.

[6] Liviu STAN, art. cit., pp. 44-45.

[7] Act de fondare a unei mănăstiri, în care se preciza organizarea ei, obligaţiile sale şi statutul.

 

[8] Pr. prof. dr. Ioan RĂMUREANU, Pr. prof. dr. Teodor BODOGAE, Pr. prof. dr. Milan ŞESAN, Istoria bisericească universală, vol. II, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B. O. R., p. 59.

[9] A se vedea recenta lucrare a Pr. dr. Ioan MOLDOVEANU, Contribuţii la istoria relaţiilor Ţărilor române cu Muntele Athos (1650-1863). În întâmpinarea a 1045 de ani de la fondarea Muntelui Athos (963-2008), Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B. O. R., 2007.

Category: Istoria Bizantului | Added by: PortalOrtodox (2011-09-07)
Views: 259 | Tags: Bizant, dreapta credinta, inceputul crestinismului, Ortodoxie, cursuri, teologie istorie, istoria bizantului, referat, Istoria Bizantului online | Rating: 0.0/0
Total comments: 0
Only registered users can add comments.
[ Sign Up | Log In ]
Site menu
Log In
Search
Site friends
Link exchange

Scheme electronice

Statistics

Total online: 1
Guests: 1
Users: 0
Copyright MyCorp © 2016