Arhiva ortodoxa

Amplasamentul geografic al Constantinopolului a făcut din capitala Imperiului bizantin un punct de atracţie pentru barbarii din Asia şi din Occident. Popoarele migratoare din aceste regiuni erau impresionate de splendorile şi fastul curţii imperiale, iar Constantinopolul în calitatea sa de moştenitor al vechii Rome, respingea în principiu orice contact cu „Barbaria”.[1] Prin calitatea pe care o deţineau, de popor ales şi singur credincios, bizantinii se considerau investiţi cu un drept special în conducerea altor oameni. Uneori se întâmpla ca unii împăraţi, precum Constantin al VII-lea Porfirogenetul să afirme o „anumită puritate a rasei greceşti” atunci când acesta făcea referiri la populaţia Peloponezului aflată în acea vreme sub efectul slavizării. Când ruşii care nu cunoşteau cavaleria atacau într-o dezordine de nedescris, bizantinii se opun „prin experienţă şi tehnica” lor de luptă. Străinilor care atacau Imperiul, crezând că prin număr şi forţă vor reuşi să-l cucerească, bizantinii le opuneau conştiinţa misiunii lor de apărători ai creştinătăţii. Acest sentiment deosebit de puternic    le-a dat curajul superiorităţii, prin care indiferent de raportul numeric, bizantinii au reuşit săi înfrângă în multe situaţii pe barbari sau să nimicească la un moment dat pe turci. Astfel putem vorbi chiar despre un „patriotism bizantin” un proverb spunând că „nimic nu poate fi mai drag decât patria”, iar termenul de „patriot” (filopatris), care servea ca titlul unui dialog anonim din secolul al X-lea, este de asemenea acelaşi pe care-l întrebuinţa şi Psellos indignat că aurul bizantin îmbogăţea diferitele popoare străine în urma tratatelor de pace. De aceea, atunci când bizantinii erau nevoiţi să facă faţă unui atac străin, îl considerau ca o simplă „revoltă” a unor subiecţi rebeli, acei oameni care „încearcă să se revolte împotriva ascultării, a stăpânirii”. De aici şi ideea că un atac advers este înainte de toate o imprudenţă. Chiar şi turcii erau consideraţi ca fiind printre cei mai „imprudenţi adversari ai Bizanţului”.[2]

În faţa altor popoare, bizantinii făceau uneori proba unui naiv spirit de complexitate: ca şi în cazul vechilor greci sau al chinezilor, ei erau de-o parte, iar de cealaltă era „restul”, „lumea obscură a barbarilor”, consideraţi a fi stăpâniţi în permanenţă de sentimentul geloziei faţă de Bizanţ. Pentru Mihail Psellos ruşii erau „un trib de barbari, plini în permanenţă de furii împotriva Imperiului, imaginând tot felul de strategii” pentru a declanşa un război. În faţa acestor iniţiative diabolice, era firesc ca bizantinii să-şi asocieze tradiţiile antice şi creştine şi să se identifice cu grecii războaielor medice sau poporului lui Israel, care combătea pe duşmanii săi. Religia acestor barbari era de asemenea un fel de magie perversă, iar unul din scopurile urmărite de Bizanţ era şi acela de a-i civiliza pe alţii, prin convertire.

În perioada secolelor IX-X misiunile bizantine au obţinut o serie de succese, reuşind să aducă la creştinism mai multe popoare. Între acestea se remarcă marea masă slavă, câştigată la Hristos în a doua jumătate a secolului al IX-lea.[3] Chiar dacă nu trebuie să punem pe seama fraţilor Chiril şi Metodie întreaga misiune de convertire a slavilor, cei doi au avut o importanţă deosebită în acest proces. Slavii au apărut destul de devreme în viaţa Imperiului bizantin. Până la sfârşitul secolului al VI-lea Imperiul reuşise să-i respingă, dar în 580 cca. 1.000 dintre ei au invadat Grecia. După ce s-au eliberat de sub tutela avarilor, în secolul al VII-lea slavii s-au instalat în vechile provincii romane pe care le devastaseră anterior: Illyricul, Moesia, Tracia şi Macedonia. Treptat ei au intrat sub influenţa Bizanţului astfel încât până în secolul al IX-lea au avut deja contacte cu religia creştină prin autohtonii din centrele bizantine: Tesalonic, Atena, Monemvasia, Patras, Antibari, Raguza, Split, Zadar. De asemenea, prin vitejia lor, ei au deţinut funcţii de conducere în armata bizantină, ceea ce ne îndreptăţeşte să credem că cel puţin o parte dintre aceste triburi barbare cunoşteau creştinismul încă înainte de secolul al IX-lea.[4] La început convertirile au fost sporadice, difuzarea creştinismului nefiind legată exclusiv de Botez; putem vorbi mai degrabă de un proces în care Botezul constituia punctul culminant, deoarece el era urmat de o serie de măsuri care priveau mai degrabă organizarea bisericească şi limba folosită în Biserică. Cu toate acestea, Botezul avea o importanţă aparte, iar urmările erau durabile, atât din punct de vedere religios cât şi pe plan politic: conform concepţiei epocii, odată cu principele, întregul popor accepta noua religie, abandonând lumea barbarilor şi devenind parte integrantă a Bisericii ecumenice.[5] Prin Botez, principele împreună cu poporul său, erau admişi în ierarhia statelor creştine, obţinea ceea ce numim în terminologia politică modernă „recunoaşterea internaţională”.

Sfârşitul secolului al VII-lea a cunoscut o nouă invazie, aceea a bulgarilor, care-şi afirmă autoritatea asupra provinciilor ocupate de slavi şi se angajează la o luptă destul de lungă împotriva Imperiului. Aşa cum se va întâmpla şi mai târziu cu varegii,[6] cuceritorii slavilor orientali, invadatorii se vor slaviza. Aproape de porţile capitalei, a luat naştere un puternic stat bulgaro-slav, cu care bizantinii se vor bate practic de-a lungul secolului al VIII-lea.[7]

Chiar dacă procesul de convertire al slavilor a fost destul de lent, el a fost desăvârşit de cei doi „Apostoli ai slavilor”, originari din Tesalonic. Istoricii slavi susţin că Metodie şi Chiril ar fi fost de origine slavă, bazându-se pe existenţa acelor „slavonii” din jurul Tesalonicului. La rândul lor, grecii îi consideră de etnie elenă, dar în secolul al XIX-lea a fost lansată şi o altă teorie conform căreia ar fi fost „români din coloniile lui Traian”.[8] Originari dintr-o familie nobilă, ei au primit o educaţie aleasă şi au cunoscut atât la Tesalonic, cât şi la Constantinopol, viaţa, moravurile şi limba slavilor. Despre evanghelizarea slavilor şi despre activitatea celor doi fraţi, Chiril şi Metodie, s-a scris mult.[9] Chiril, pe numele său de mirean Constantin, filozof, erudit şi lingvist, a fost însărcinat cu importante misiuni la arabi, la chazarii din regiunea Niprului şi în sudul Rusiei. Tot Chiril a alcătuit primul alfabet pentru slavi şi a tradus în dialectul slavilor din Macedonia, Evangheliile şi textele liturgice. În vremea patriarhului Fotie mai multe misiuni creştine au întărit influenţa culturală şi politică a Bizanţului în Balcani, ca şi în Rusia sau Europa Centrală.

Între anii 862-863, Rastislav (846-870), principe al Moraviei s-a adresat bizantinilor pentru trimiterea de preoţi. Nu era vorba de convertirea acestui spaţiu, care era deja deschis creştinismului, ci de preoţi care să înveţe credinţa creştină în limba slavă şi să întărească poporul în noua religie, pentru stabilirea unei Biserici autonome, cu o ierarhie independentă, ceea ce ar fi permis Moraviei să se detaşeze de sub tutela politică a francilor, bavarezilor sau a bulgarilor. Misiunea bizantină în Moravia a fost plasată sub conducerea lui Constantin-Chiril, la care s-a alăturat şi fratele său, Metodie. Cei doi au ajuns în Moravia în anul 863, opera lor misionară bucurându-se de un mare succes datorită introducerii limbii slave în cult. Din cauza lipsei acute de misionari şi episcopi, Chiril şi Metodie au ajuns până în zona lacului Balaton, unde prinţul Pannoniei Kocelj, a manifestat un mare interes pentru activitatea lor.[10] De asemenea, ei au fost primiţi cu mari onoruri şi la Roma de către papa Adrian al II-lea (867-872), papa susţinându-i în demersul lor de introducere a limbii slave în Biserică. Această susţinere era cu atât mai importantă cu cât la acea vreme mulţi nu admiteau decât trei limbi în cult: greaca, latina şi ebraica. Constantin-Chiril a murit la Roma în anul 869. Tot acum papa   l-a numit pe fratele său Metodie arhiepiscop de Sirmium, noua eparhie întinzându-se până în Moravia, regiune revendicată şi de arhiepiscopul de Salzburg. În dezacord cu hotărârea pontificală, arhiepiscopul german l-a închis pe Metodie în 870, dar după 3 ani papa Ioan al III-lea (872-883) l-a eliberat. Revenit în Moravia, Metodie şi-a continuat activitatea sa misionară până la moartea sa în anul 885. Din păcate opera sa a fost de scurtă durată, deoarece în iarna anilor 885-886 succesorul său, Gorazd a fost alungat din Moravia.

În Bulgaria, sub presiunea bizantină, dar şi din convingere politică, hanul Boris (852-889) a acceptat convertirea la creştinism în 864.[11] În anul 866 el a primit botezul la Constantinopol, luându-şi numele de Mihail după numele împăratului. Prin gestul său, Boris nu-şi atinsese scopul deplin: formarea unei Biserici autonome. De aceea, el s-a adresat Romei, de unde nu a obţinut nimic. Situaţia s-a complicat în urma luptelor politico-religioase dintre papa Nicolae I şi patriarhul Fotie, care-şi disputau dioceza bulgară. Conflictul s-a încheiat în anul 870, când sinodul convocat de împăratul Vasile I (867-885) şi de patriarhul Ignatie a decis în favoarea Bizanţului. Bulgaria rămânea de partea Ortodoxiei bizantine. Biserica bulgară se bucura în plus de o oarecare autonomie, chiar dacă nu era cea pe care şi-o dorise hanul Boris: arhiepiscopul bulgar era numit de patriarhul de la Constantinopol, ocupând un loc de frunte în cadrul ierarhiei bizantine.

Aceste reuşite ale misionarismului patronat de Patriarhia de la Constantinopol în secolul al IX-lea ne arată că în această direcţie bizantinii au fost cu un pas înaintea apusenilor, fie ei romani sau franco-bavarezi. Disputei pentru hegemonia bisericească asupra neamurilor de limbă slavă dintre Roma şi Constantinopol, le-au căzut indirect victime, Sfinţii Chiril şi Metodie, împreună cu alţi ucenici ai lor. În loc să fie sprijiniţi în lupta împotriva păgânismului., ei au fost persecutaţi, perioada primelor secole de creştinism fiind înlocuită de interesul politic.

La începutul secolului al X-lea, Bizanţul înregistrează un nou succes misionar: creştinarea alanilor[12] cu ajutorul unui monah bizantin, Eftimie. Chiar dacă această convertire pare de mai mică importanţă, stabilirea în zonă a unui episcop (în persoana arhiepiscopului Petru) bizantin a întărit Ortodoxia neamurilor învecinate, cu care Bizanţul avea relaţii: chazarii şi armenii.

Tot în acest secol misionarii bizantini au câştigat alte două popoare: ungurii şi ruşii. Primii au fost convertiţi de Constantinopol, după care datorită poziţiei lor geopolitice, Roma îşi va impune ritul. Dintre toate popoarele care au cunoscut mai întâi creştinismul în forma lui răsăriteană şi apoi au îmbrăţişat ritul apusean, ungurii sunt cei care au păstrat cele mai multe reminiscenţe.[13]

Bizantinii au reuşit şi convertirea ruşilor, care au apărut în istorie pe la începutul secolului al IX-lea. O cronică intitulată „Istoria vremurilor trecute” (Povest vremennîh let), compusă într-o primă redactare pe la anul 1054, iar o a doua ediţie datează de la începutul secolului al XII-lea fiind atribuită cronicarului rus Nestor, ne informează despre triburile slave mai însemnate. Aceşti locuitori ocupau spaţiul actual al Rusiei. O perioadă slavii din tribul anţilor au trăit amestecaţi cu avarii. Alte triburi slave (viaticii, radimicii, polianii, severienii) au locuit pe teritorii aflate sub suzeranitatea chazarilor, care i-au şi ajutat să scape de sub avari. Între Marea Baltică şi Marea Neagră exista o cale de apă, ce traversa ţinuturile ocupate de aceşti slavi. Acesta era drumul varegilor spre Bizanţ, unii principi varegi ocupând puncte importante din acest drum, impunând un tribut populaţiei slave din împrejurimi. Totuşi numărul varegilor care s-au stabilit în această regiune a fost neînsemnat, foarte repede ei amestecându-se cu nobilimea slavă, împrumutând limba şi religia acestora. La începutul secolului al X-lea, regiunile din nordul Niprului şi părţile învecinate s-au unit sub autoritatea principelui Oleg. Această reunire a pământurilor triburilor slave a primit numele de Rusia, iar pentru faptul că îşi avea centrul politic la Kiev este cunoscută în istorie cu apelativul de „Rusia kieveană”.[14] În anul 907, Oleg a atacat Constantinopolul cu 2.000 de corăbii, iar pentru împiedicarea unui dezastru, împăratul Leon al VI-lea (886-912) a încheiat un tratat comercial foarte avantajos pentru ruşi. Din Cronica lui Nestor aflăm că la acea vreme supuşii lui Oleg erau încă păgâni, pentru că la încheierea păcii cu bizantinii au jurat cu armele lor pe zeul Perun.[15] În anii 941 şi 944 urmaşul lui Oleg, Igor a încercat şi el cucerirea Bizanţului. După a doua expediţie a fost încheiată o pace, despre care aflăm amănunte în „Cronica lui Nestor”. Cu acel prilej trimişii lui Igor au spus: „Dacă din partea ruşilor se va gândi cineva să sfărâme această prietenie, toţi câţi au primit botezul să-şi primească de la Dumnezeu Atotputernicul, pedeapsa în viaţa aceasta sau în cea viitoare; toţi care nu sunt botezaţi să nu-i ajute Dumnezeu sau Perun; scuturile lor să nu-i protejeze, să cadă de propriile lor săbii, de propriile lor săgeţi şi de alte arme şi să ajungă robi în această viaţă şi în cea viitoare”.[16] Din aceeaşi sursă aflăm că exista la Kiev o catedrală închinată Sfântului Ilie, care îşi primise numele după cel al bisericii din cartierul Mamas din Constantinopol, dăruită de bizantini comercianţilor ruşi în anul 907, pentru nevoile lor spirituale. În anul 945, principele Igor a murit în cursul războiului purtat împotriva tribului slav al drevlienilor, iar soţia sa, Olga (945-957), a asigurat regenţa pe perioada în care fiul lor Sviatoslav (957-972) a fost minor. Această principesă a Kievului a primit botezul între anii 954-955, cel mai probabil de la un preot din comunitatea varego-rusă existentă aici.[17] Cronicarii bizantini G. Kedrenos şi I. Zonaras, precum şi cel rus, Nestor, afirmă că aceste evenimente s-au petrecut în anul 957, în timpul vizitei la Constantinopol a Olgăi, primind botezul de la patriarhul Polieuct (956-970) şi numele de Elena după soţia împăratului Constantin al VII-lea Porfirogenetul. Autorul lucrării De administrando Imperio, relatează în amănunt episodul primirii solemne la Bizanţ al principesei kievene în toamna anului 957. Din această lucrare aflăm că Olga era însoţită de o numeroasă suită, în care se afla şi preotul Grigorie, probabil duhovnicul ei.[18] Ipoteza conform căreia triburile care au format viitorul popor rus ar fi fost creştinate de Sfinţii Chiril şi Metodie între anii 843-862, pare în acest context neconformă cu adevărul istoric, fiind numai o încercare de a da un plus de vechime şi autoritate mai mare Bisericii Ruse.[19] Cu toată râvna sa pentru creştinism, Olga nu a reuşit să-şi convingă fiul, Sviatoslav, de superioritatea acestei credinţe.

După moartea sa, statul rus a fost împărţit între cei trei fii, iar din anul 980 ajunge singur stăpân Vladimir (980-1015). Din aceeaşi Cronică a lui Nestor aflăm că Vladimir a favorizat în primii ani ai domniei sale păgânismul: au fost restaurate templele şi statuile zeilor, distruse în mare parte de către bunica sa.[20] Această atitudine nu a durat prea mult, pentru că Vladimir visa la o eventuală înrudire cu familia imperială de la Constantinopol. Studiul cronicilor ruse din secolul al XI-lea[21] ne conduc spre o datare a primirii botezului lui Vladimir: anul 987 la Kiev. În această perioadă situaţia politică a Imperiului bizantin era deosebit de grea. Împăraţii bizantini Vasile al II-lea şi Constantin al VIII-lea, nevoiţi să facă faţă uzurpatorului Bardas Phocas, trimit la curtea lui Vladimir o misiune diplomatică condusă de episcopul Pavel, pentru a-l convinge să intervină în favoarea lor. Pentru a impresiona este posibil ca Vladimir, să fi primit botezul mai înainte de sosirea delegaţiei bizantine de la unul din preoţii comunităţii creştine din Kiev. În plus, el a cerut şi mâna porphyrogenetei Ana, sora celor doi împăraţi. Conflictul intern din Imperiu a mai durat câteva luni, până când uzurpatorul Bardas Phocas a murit pe câmpul de luptă la Abydos. În timpul acestei bătălii a fost încheiată la Constantinopol căsătoria dintre prinţesa Ana şi cneazul Vladimir. În luna noiembrie a anului 989, porphyrogeneta Ana, în vârstă de 26 de ani, a părăsit Constantinopolul, în compania unei suite din care nu lipseau preoţi şi episcopi, care duceau cu ei moaşte, veşminte şi vase sfinte.[22] Prin eforturile lui Vladimir, a Anei şi a clericilor bizantini, poporul rus a fost creştinat în masă, fiind înfiinţate episcopii la Kiev, Bielgorod, Cernigov, Novgorod şi Rostov. În anul 1011 soţia cneazului a murit, iar Vladimir s-a recăsătorit cu nepoata lui Otto I cel Mare (936-973). Cel care a facilitat creştinarea ruşilor a murit pe 15 iulie 1015 fiind canonizat în a doua jumătate a secolului al XIII-lea.

Opera întreprinsă de Vladimir nu a fost numai un început, ci şi o împlinire a unui proces care începuse mai înainte, din vremea lui Fotie. Ezitarea sa ne demonstrează, de asemenea, că alegerea religiei a avut şi o motivaţie politică, reprezentând o problemă de Stat, care ne arată că la acea vreme Rusia ajunsese la o maturitate naţională, ce impunea includerea ei în tradiţia creştină a lumii civilizate. Asemenea bulgarilor, ruşii au avut de ales între vechea şi noua Romă, iar alegerea s-a îndreptat către Ortodoxia bizantină. Între anii 989 şi 997, Episcopia de Kiev a devenit Mitropolie ce depindea de Constantinopol; clerul era trimis în general de la Constantinopol, ceea ce permitea neimplicarea scaunului kievean în luptele de la Curtea imperială. Iaroslav cel Înţelept (1019-1054) a fost nevoit să lupte pentru refacerea capitalei sale Kiev, împotriva Novgorodului. În vremea sa a fost construită o nouă biserică, care amintea de planurile Sfintei Sofia, cu 5 naosuri şi 5 abside, bazilică cu cupolă, cu o largă esplanadă, unde aveau loc diferite adunări politice, militare şi religioase; acest spaţiu sfânt dorea să accentueze unitatea Rusiei. Chiar dacă noile relaţii cu Bizanţul erau destinse, noua biserică din Kiev marca o nouă influenţă ideologică şi culturală a Rusiei: este vorba mai ales de armonia puterii care trebuia să fie regula de bază în Imperiu. După căderea Constantinopolului sub turci (1453), capitala ruşilor, Moscova, a fost cea care a primit numele de „a treia Roma”, ducând mai departe faima vechiului Bizanţ de „campion al creştinătăţii”.